Tace glasul gândurilor, al raţiunii, dar lasă loc altor limbaje, începând cu limbajul făpturii, eliminând urmele egoului narcisiac şi lăsând să grăiască făptura însăşi, prin reconcilierea lui Narcis cu Echo, subiectivitatea extremă cu obiectivitatea lumii în care tăcerea devine ecoul Fiinţei: „Noi credem că realitatea tăcerii ca fiinţă, adică artă, filosofie şi teologie este în acelaşi timp subiectivă şi obiectivă” (George Remete, I. Tăcerea artistică a lumii, II. Tăcerea artistică a omului, III. Tăcerea filosofică şi teologică, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, în 2020). Autorul a optat pentru cuvântul făptură deoarece tradiţia arată că numeşte o categorie românească a existenţei.
Iar făpturile care au valoare de logos sunt de două feluri: limbajul făpturilor mici şi limbajul făpturilor mari. Departajarea aceasta aminteşte de cea a lui Edgar Papu[1] aplicată la cele două categorii ontoestetice eminesciene: aproapele şi departele. De precizat că tematismul critic cultivat de George Remete este permanent susţinut de hermeneutica tăcerii estetice, în adevărate incursiuni erudite, strict funcţionale, mai ales din universul liricii româneşti şi universale, nelipsind referinţele la proză, teatru, filosofie şi teologie. Făpturile mici sunt florile (de tot felul, susţinând, metaforic, principiul estetic al florilor de stil), frunza, trifoiul, trestia, viţa‑de‑vie, copacii (plopul, bradul, stejarul etc.), pomii fructiferi ş.a.m.d. Făpturile mari sunt: solul, apele, câmpia, stepa, colinele, muntele, pământul, corpurile cereşti, cerul înstelat, universul ca întreg. Un capitol special închină codrului, lunii, mării şi nopţii, altele – limbajului anotimpurilor, vieţuitoarelor (viermele, fluturele, gâzele, melcii, peştii, pisica, câinele, capra, oaia, calul, cerbul, boul, leul, lumea păsărilor: rândunică, porumbel, privighetoare, cocor, albatros, păun, cuc, mierlă, ciocârlie, corb, lebădă, pelican, vultur). Nu lipseşte un capitol despre limbajul lucrurilor făurite de civilizaţia umană. Volumul al II‑lea vorbeşte despre tăcerea artistică a omului, în nouă capitole: Limbajul lucrurilor domestice, Limbajul corpului uman, Limbajul ochilor, apoi despre tăcere ca glas al revelaţiei, inspiraţiei gândirii şi simţirii artistice, al imaginaţiei şi memoriei, celelalte surprinzând tăcerea ca taină a inimii, glas al iubirii, al suferinţei, ca echilibru al misterului artei, vizând, în final, supremul şi miracolul artei. George Remete realizează un vast tratat de estetică religioasă şi laică, în acelaşi timp, comparabil cu Prelegerile de estetica ortodoxiei (I‑II, Iaşi, Editura Doxologia, carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, 2009), tratat semnat de regretatul scriitor Mihail Diaconescu.
Relaţiile dintre tăcere şi cuvânt în filosofie şi teologie fac substanţa volumului al III‑lea. O primă surpriză oferită de George Remete ne întâmpină în evaluarea filosofiei sub semnul lui între artistic
şi teologic. Ne‑am fi aşteptat la o situare ierarhică a celor trei limbaje, începând cu arta, dar domeniul văduvit pare să fie filosofia, fiindcă „Tăcerea ţine de fapt mult mai mult de artă şi de teologie decât de filosofie” (III). Observaţia contrazice situările tradiţionale, începând cu Platon, care dădea absolută prioritate filosofiei, arta fiind copie palidă a lucrurilor, la rându‑le copii ale ideilor. În genere, fiecare domeniu îşi revendică întâietatea, filosofii fiind convinşi că suprema cunoaştere a fiinţei le revine. Iată însă că George Remete, în sistemul său de referinţă, aşază arta deasupra filosofiei şi pe bună dreptate. Aşa se şi explică de ce spaţiul cel mai mare din trilogie este alocat esteticii tăcerii. Prin comparaţie, filosofia este guralivă, încât „răspunsul la întrebările asupra fiinţei nu este însă filosofic, ci artistic şi teologic. Filosofia este în general întrebare: ea nu poate fi afirmare, căci nu poate fi răspuns. Arta şi teologia sunt răspunsuri şi, de aceea, sunt afirmare şi sunt fiinţă. Este cu totul relevant, în acest sens, faptul că M. Heidegger a considerat poezia superioară filosofiei”. Exact ca Eminescu, care este, în primul rând, un poet de geniu şi abia în subsidiar un filosof extraordinar, deşi pregătirea lui profesională a fost aceea de filosof, evidenţă neînţeleasă de majoritatea covârşitoare a exegeţilor, cum a observat regretatul Alexandru Surdu[2]. Paradoxal, Eminescu a fost mai aproape de teologie decât de filosofie. Părintele Constantin Galeriu aşa l‑a perceput. Pe scara raportului dintre tăcere şi artă, filosofie şi teologie, arta se situează în poziţia de mijloc, ca axis mundi, lăsând, totuşi, întâietatea teologiei, întrucât „cea mai deplină şi mai înaltă încorporare a tăcerii este tăcerea teologică, urmată apoi de cea artistică şi (stupoare!) abia la urmă de cea filosofică”. Condiţia aceasta survine din pricină că filosofia se află mai dependentă faţă de cuvânt, ca limbaj conceptual, decât poezia şi teologia: „Cuvântul este un corespondent şi un vehicul al lumii şi al fiinţei, dar un vehicul atât de deficitar faţă de misiunea pe care ar trebui s‑o împlinească, încât apare mai degrabă ca un impostor”. De aceea, filosofia e cu atât mai autentică şi mai aproape de artă şi de teologie, cu cât vine din tăcere, din precuvânt, care e gând, „cuvânt mut”: „din precuvânt începe gândul şi în precuvânt se întoarce el, la capăt” (Constantin Noica). Pitagora, în Legile (cap. XVII, 2663) a înţeles vecinătatea salvatoare cu arta a filosofiei: „Să‑ţi placă mai mult elocvenţa naturală a lucrurilor decât retorica cuvintelor”. Aproape jumătate din vol. III al Cunoaşterii prin tăcere argumentează această înălţare a filosofiei către profunzimile tăcerii, ca o acoladă între poezie şi teologie, demers încheiat cu capitolul 9: Tăcerea: supremul cunoaşterii.
Între cei mari, la loc de cinste – Nietzsche, care ridică filosofia pe picior de egalitate cu arta şi teologia, iar după el – Heidegger. Între români, Eminescu, Blaga şi Noica: „Astă‑nemărginire de gând ce‑i pusă‑n tine/ O lume e în lume şi în vecie ţine” (Povestea magului călător în stele). Simultaneizarea unificatoare a celor trei tăceri a încercat‑o filosoful şi teologul german Rudolf Otto. Cu toate acestea, tăcerea teologică este centrul gravitaţional al cunoaşterii, ca supremă tăcere, deşi şi celelalte două „o pot încorpora şi reda desăvârşit”: „Dar arta şi filosofia nu ajung la sacrul în sens propriu; ele sunt numai o ambiţionare în faţa fiinţei şi de aceea ajung numai la porţile sacrului. Sacrul este totuna cu iubirea; ştiind că iubirea se deschide numai smereniei – adică iubirii – şi nu ambiţiei, ne dăm seama că sacrul se deschide numai umilinţei”. E tocmai ceea ce îl răzvrătise pe Nietzsche împotriva creştinismului, confundând umilinţa/smerenia cu umilirea. „Dacă arta şi filosofia – replică George Remete – încearcă o cunoaştere a fiinţei prin escaladare, teologia o face prin coborâre, prin pătrundere”. Asta în pofida faptului că şi arta şi filosofia aspiră către sacru şi‑l exprimă, ajungând până la umilinţă, însă nu o pot face decât dacă trec „obligatoriu în teologie”: „faţă de ele, teologia este însă experimentarea sau gustarea fiinţei. Oricât ar impresiona, arta nu poate avea pretenţia de a gusta sau oferi fiinţa. Ştim bine că arta nu poate mântui pe nimeni, în nici un sens; este extrem de semnificativ că supremul conştiinţei artistice este tocmai acela care mărturiseşte limita şi neputinţa artei”. A spus‑o, între primii, Michelangelo: „Nici dalta, nici penelul nu mai poate/ s‑aline duhul meu cuprins în braţă/ de Cel ce ni le‑a‑ntins murind pe cruce” (Rime). A spus‑o şi Eminescu, dezarmat în faţa căutării cuvântului ce exprimă Adevărul.
Eroarea filosofilor constă în aceea că, raportând‑o la artă şi filosofie, consideră teologia drept „o cunoaştere pur teoretică, ca o teorie prin excelenţă”, ceea ce este „o enormitate” ce trebuie demontată, căci teologia este ieşire radicală din orice doctrină, ca „ne‑teoretică” şi „total organică”. Asta a înţeles‑o cu pătrundere genială Eminescu, încă în Epigonii, dar şi în alte texte precum La moartea lui Neamţu: „În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,/ Să citim din cartea lumei semne ce nu noi le‑am scris,/ Potrivim şirul de gânduri pe‑o sistemă oarecare,/ Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare/ Şi gândirile‑s fantome, şi viaţa este vis”. Măsurătoarea aceasta a fost moştenită de la un filosof, Protagoras, care a proclamat conceptul de homo mensura, pe când, replică Eminescu, după mii de ani, fiecare fiinţă, fiecare lucru îşi au propria măsură. George Remete adaugă: „Teologia nu propune ipoteze sau posibilităţi, ci mâncare şi viaţă, certitudine, garanţie şi absolut. Cunoaşterea teologică nu este nici închipuire teoretică, nici sentimentalitate şi nici materialitate vulgară; ea este «Calea, Adevărul şi Viaţa»”. Teologia nu este teorie, ci Euharistie: „Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu, adevărata băutură” (Ioan 6, 55). Marile merite ale artei şi filosofiei vin de acolo că au înnobilat omul, „dar n‑a(u) schimbat ontologic şi n‑a(u) mântuit pe nimeni”.
Arta (ca literatură), filosofia şi teologia au un vehicul comun: cuvântul, dar la fiecare cu rosturile lui: artă a cuvântului, conceptul filosofic şi Cuvântul teologic: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu, toate prin El s‑au făcut; şi fără El nimic nu s‑a făcut din ce s‑a făcut” (Ioan 1, 1‑3). Teologii au alergat toată viaţa să găsească Cuvântul‑dogmă: „În lumea teologică, un cuvânt poate rezolva totul; vechii asceţi creştini umblau toată viaţa să caute un singur cuvânt, cuvântul care concentrează în el viaţa şi mântuirea. (…) Vechii creştini nu căutau însă cuvintele, ci Cuvântul, adică nu vorbirea, discursul, tratatul, explicaţia, teoria sau filosofarea, ci raţiunea concentrată la maximum, care înseamnă şi cunoaşterea adevărului, dar şi forţa totală care poate deveni legea existenţială ce justifică şi împlineşte omul. Viaţa unui astfel de om se concentra – la propriu, nu la figurat – într‑un singur cuvânt”. Această concentrare în Cuvântul‑dogmă atinge momentul când cuvântul şi tăcerea nu se contrazic: „amândouă sunt exersarea şi împlinirea libertăţii persoanei”. Aceasta este tăcerea cu rost, despre care vorbea Sf. Ioan Scărarul. Sfinţii Părinţi precedau „vremea tăcerii” în raport cu „vremea cuvântului”. Se adastă o diferenţă între teologia occidentală şi cea ortodoxă: „Apusul creştin a pus accentul oarecum mai mult pe cuvântul lui Dumnezeu, iar Răsăritul pe tăcere”. Dar ceea ce le uneşte este tăcerea, căci, zice Olivier Clement, „Cuvântul şi Tăcerea sunt de nedespărţit: sunt Verbul şi Duhul care‑l enunţă”[3]. Cuvântul teologic e deplin când devine „cuvânt întrupat, cuvânt‑tăcere sau cuvânt‑faptă”. Atunci, cuvântul devine supra‑cuvânt: „Tot ce este forţă, cunoaştere şi determinare teologică este un uriaş act de tăcere: credinţa, nădejdea, iubirea, creativitatea, libertatea, voinţa, răbdarea şi celelalte puteri şi acte teologice sunt cele care nasc şi susţin fiinţa. Puterea şi adevărul existenţial al omului sunt cuvânt, dar şi supra‑cuvânt; în orice caz, destinul final sau supra‑istoric al omului este supra‑cuvântul”.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
[2] Alexandru Surdu, Eminescu şi filosofia, Târgu Mureş, Editura Ardealul, 2020
[3] Olivier Clement, Trupul morţii şi al slavei, Bucureşti, Editura Christiana, 1996, p. 60.
Theodor Codreanu
