Dacă focalizarea culturală a volumului descrie concentric o personalitate aflată în acord perfect cu mediul intelectual dominat de patriotism, efervescenţă literară şi generozitate, în genealogia lui Fabian, Niculae Vrăsmaş devoalează secundar o istorie locală colorată şi aventuroasă
Importanţa memoriei şi a tradiţiei culturale revine constant în dezbaterile intelectuale, acompaniată deseori de o tonalitate alertă, menită să semnaleze o potenţială criză, eludată fragmentar prin fiecare proiect de recuperare a figurilor uitate sau doar neglijate ale acestei tradiţii. Mul
te dintre aceste exerciţii monografic-arheologice consacrate unor scriitori consideraţi minori din perspectiva canonului majoritar de valorizare, sau unor geografii marginale sfârşesc prin a decoperta o lume fascinantă, în lateralele căreia sunt prezente personalităţi de prim rang ale culturii române şi fenomene ce contrazic convenţiile şi limitele cu care investim în mod tradiţional anumite spaţii de provincie. Un impecabil exemplu în acest sens îl oferă Moştenirea lui Fabian, volum apărut în 2015 la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca sub semnătura lui Niculae Vrăsmaş, scriitor devotat reconstituirii valorilor culturale ale Văii Bârgăului.
Sistematic, autorul îşi începe călătoria printr-o extensivă cronologie, menită să exploreze ascendenţa ilustră a poetului şi cărturarului Vasile Fabian Bob Reu, începând cu episcopul Ioan Bob, văr primar cu bunicul său matern, preotul Toader Bob din Maieru, şi aluvionează în ţesătura monografică o impresionantă galerie de personalităţi ale culturii române, precum Vasile Pop, Filaret Scriban, Eftimie Murgu, Christian Flechtenmacher, Gheorghe Săulescu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu, fiecare cu o partitură nuanţată în destinul eroului acestui volum.
Născut în 1795 în comuna grănicerească Borgo Rus (astăzi, Rusu Bârgăului), Vasile Fabian-Bob Reu (ortografiat ulterior Rău) studiază, cu sprijinul financiar al episcopului Ioan Bob, la Liceul Regesc Academic din Cluj, pe care îl abandonează în ultimul an, în urma unui incident disciplinar. În această epocă, el devine Fabian, prin latinizarea numelui Bob, dobândit şi el odată cu adoptarea sa de către bunicul matern. După câteva încercări de a-şi construi o carieră administrativă, invariabil eşuate, el acceptă în 1820 invitaţia lui Gheorghe Asachi şi pleacă la Iaşi, unde devine profesor la Seminarul „Veniamin” de la Socola. Din această perioadă convulsivă (este epoca Eteriei şi a Revoluţiei din 1821), datează Moldova la anul 1821 şi câteva dintre cele mai reuşite versuri ale sale.
În anii consecutivi, Fabian Bob Reu activează ca profesor particular şi avocat, iar în 1828 este numit profesor de matematică, geografie şi latină la Gimnaziul Vasilian din Iaşi şi profesor de filosofie la Academia Mihăileană, dobândind, în 1834, titlul de „păharnic”, acordat de către domnitorul Mihail Sturza, căruia bârgăoanul îi dedică un poem omagial scris în limba latină, Carmen onomasticon (1820), despre care avem doar informaţii indirecte. Extrem de activ în mediul cultural moldav, redactează manuale şcolare, scrie poezii şi colaborează la revista Albina Românească.
Vasile Fabian moare la Iaşi în 1836, epitaful său rezistând în timp graţie Foii pentru minte, inimă şi literatură, în paginele căreia a fost conservată memoria multor scriitori din Principatele Române. Mai întâi, numărul 13 din 1839 al revistei braşovene publică poezia Moldova la anul 1821, cu precizarea „Poezii dintr-ale răps. Prof. pah. V. Fabian” şi cu un apel prin care George Bariţiu încurajează orice aport la configurarea biografiei acestuia: „Mare bucurie ne-ar face cineva, cînd ne-ar împărtăşi mai multe pericope din viaţa acestui bărbat vrednic. Noi nu ştim mai mult despre V. Fabian, decît că dânsul a fost născut aici în Ardeal, nepot al vestitului Episcop românesc unit Ioan Bob. De aici în junia sa au trecut la Moldova, unde ca profesor au deschis visteria ştiinţelor pentru tinereţea românească de-acolo. Redactorul”.
Rezultatul se materializează într-o serie de mărturii semnate de Vasile Popescu Scriban (viitorul arhimandrit Filaret Scriban), fost elev al lui Vasile Fabian Bob, Ioan Marian şi Vasile Pop (Trăsuri oareşcare. Din biografia sau viaţa răposatului D. Paharnic Vasile Fabian sau Bob), publicate între 1839 şi 1840 în Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Aceeaşi publicaţie prinde în sumarul său poeziile Moldova la anul 1829 şi Suplement de Geografie întru memoria răposatului Şcolariu Ştefan Shendrea din Gymnasia Basiliană din Iashi, la anu 1834, Octomv. 25, precum şi patru versuri din Alusio, scrise în limba latină.
Acuitatea restauratoare şi corectivă a lui Niculae Vrăsmaş funcţionează impecabil pe traseul evoluţiei postume a operei lui Vasile Fabian, înregistrând prezenţa acestuia în istoriile literare de secol XIX şi consemnând erorile de paternitate literară, multe perpetuate până în secolul XX. De pildă, poezia Glasul viitorului, atribuită lui printr-o confuzie reductivă datorată pseudonimului L. Fabian, s-a dovedit a fi scrisă de George Creţeanu. Cu fiecare ocurenţă, redescoperim nu numai creaţia şi personalitatea poetului ardelean, ci şi profilul unei istoriografii literare incipiente, datorate unor intelectuali precum Vasile Gr. Pop, cu lucrarea Conspect asupra literaturei române şi literaţilor ei, de la început şi până astăzi, în ordine cronologică, Aron Pumnul, cu faimosul său Lepturariu rumânescu cules den scriptori rumâni, Ioan Raţiu, autorul unei elogioase monografii publicate în 1907, Vasile Fabian Bob, viaţa şi activitatea lui (1795-1836) sau Iuliu Moisil.
Mai puţin generoasă cu talentul poetic al lui Fabian, Istoria limbei şi literaturii române a lui Ovid Densuşianu apare consemnată într-un tandem corectiv cu Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, care apreciază că poezia Suplement la Geografie întru memoria răposatului Şcolariu Ştefan Shendrea din Gymnasia Basiliană din Iashi, la anu 1834, Octomv. 25 (cunoscută şi ca Geografia ţinţirimului, titlu alternativ datorat lui Aron Pumnul), a fost injust ironizată de către Densuşianu, care afirmase că în elaborarea acesteia poetul „se gândea prea mult la ce predase ca profesor de geografie”. De altfel, Nicolae Manolescu îşi consolidează apărarea lui Florian prin fixarea creaţiei acestuia în ascendenţă eminesciană: „O excepţie, şi de la atitudinea generală trubadurească şi de la lipsa de talent, înfăţişează Vasile Fabian (Bob), despre care se ştie îndeobşte că a sugerat celebrul vers din Epigonii: „S-a întors maşina lumii…”. Criticul se referă la un fragment de vers din poate cea mai cunoscută poezie a lui Fabian, Moldova la 1821: „S-au întors maşina lumii, s-au întors cu capu-n gios, / Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos: / Soarele de-acum răsare dimineaţa la apus / Şi apune dinspre sară cătră răsărit în sus. / Apele schimbându-şi cursul dau să-ntoarcă înapoi, / Ca să bată, fără milă, cu izvoarele război. / S-au smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale / Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale. / Şi-au schimbat se vede încă şi limbile graiul lor, / Că tot una va să zică di mă sui sau mă pogor…”
Istoria călinesciană din 1941 îl orânduieşte pe Fabian în rândul „clasicilor întârziaţi”, în compania poeţilor Văcăreşti, a lui Matei Milu, Vasile Aaron, Ion Barac, D. Ţichindeal, Ion Budai-Deleanu sau Dinicu Golescu şi remarcă faptul că în poezia Moldova la 1821 viziunea „cataclismului întoarcerii pe dos a lumii e plină de umor fantastic”. „Idilicul” şi „umorul blând” întregesc succinta caracterizare călinesciană a liricii lui Fabian. Niculae Vrăsmaş notează cu acribie atât antologarea lui Fabian în Primii noştri poeţi, volum îngrijit de Teodor Vârgolici, cât şi suita de articole şi studii consacrate ulterior creaţiei acestuia, semnate, printre alţii, de George Ivaşcu, Teodor Tanco, Mircea Anghelescu, Valeriu Şotropa, Alexandru Piru, N. A. Ursu sau Victor Andreica.
Dacă focalizarea culturală a volumului descrie concentric o personalitate aflată în acord perfect cu mediul intelectual dominat de patriotism, efervescenţă literară şi generozitate, în genealogia lui Fabian, Niculae Vrăsmaş devoalează secundar o istorie locală colorată şi aventuroasă, cu personaje proiectate pe fundalul mare al istoriei europene, precum căpitanul Pavel Reu din al II-lea regiment de graniţă năsăudean sau locotenentul Nicodim Bob, activi în 1876 pe frontul italian antinapoleonian, cel din urmă găsindu-şi sfârşitul în bătălia de la Arcole. Deloc surprinzător, atât prim-planul, programatic restaurator, cât şi marginaliile anecdotice transformă volumul lui Nicolae Vrăşmaş într-o prismă de reconsiderare a secvenţelor doar aparent „minore” ale istoriei noastre.
