„Mai putem vorbi despre insule în care ţăranul român îşi păstrează nealterată vorba, concomitent cu lada de zestre în care regăsim portul şi toate ritualurile?” – se întreabă Menuţ Maximinian într‑unul dintre textele adunate în Frontiere etnologice, volum apărut în 2021 la Editura Charmides din Bistriţa cu prefaţa Otiliei Hedeşan. Conştient că un univers rural neatins de avalanşa civilizaţiei materiale şi informaţionale reprezintă mai degrabă o utopie, precum şi de natura metamorfică a domeniului său de studiu, autorul ne oferă o reconstrucţie vie, participativă şi inevitabil fragmentară a culturii tradiţionale din Bistriţa‑Năsăud, reflectată într‑o suită de texte diferite ca tonalitate (studii, eseuri, portrete, recenzii etc.), în care regăsim atât discursul specialistului pasionat de tot ceea ce înseamnă etnologia (Menuţ Maximinian este membru al Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România), cât şi harul expresiv al omului de litere, demonstrat şi în nenumărate alte volume, sau exemplara voinţă de implicare comunitară a ziaristului, exersată constant în presa transilvană.
Canonic, în avanscena acestei reconstrucţii se află Precursorii, cel dintâi fiind Vasile Alecsandri, folcloristul, apărătorul şi promotorul poeziilor populare, subiectul unei excelente analize tematice, care ancorează în studierea mai multor ediţii ale poeziilor populare adunate de către poet şi în cunoaşterea impecabilă a exegezei de specialitate, inclusiv a vocilor care i‑au amendat metodologia sau carenţa de ştiinţificitate a culegerii (G. Dem Teodorescu, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga). Însă, în consonanţă cu sufletul autorului, important rămâne gestul de conservare a folclorului literar, fundamental în demonstrarea existenţei unei baze culturale solide şi în conturarea unei identităţi etno-spirituale complete. Reamintindu‑ne că lui Vasile Alecsandri i se datorează formula „românul s‑a născut poet” (în Balade adunate şi îndreptate din 1852), Menuţ Maximinian trece peste încărcătura ei peiorativă, dobândită într‑o (post)modernitate suprasaturată de poeţi, şi îi restaurează sensul originar: „În vremurile acelea, Alecsandri vorbea cât se poate de pozitiv despre faptul că românul este «înzestrat de natură cu o închipuire strălucită şi cu o inimă simţitoare, el îşi revarsă tainele sufletului în melodii armonioase şi în poezii improvizate»”.
În siajul scrierilor lui Vasile Alecsandri se profilează Barbu Lăutaru, „starostele şi cobzarul ce a fermecat prin muzica lui de la vlădică la opincă”, graţie căruia autorul explorează tainele unei lumi periclitate astăzi – lăutarii tradiţionali – şi reface traseul legendarului cântăreţ invocat de poetul din Mirceşti. Aşa ia naştere o poveste cuceritoare, în care datele biografice – de la numele real al protagonistului, Vasile Barbu, la cronologia majoră a vieţii sale – se completează cu magia istoriilor născute în trena lui „se spune…” şi cu o serie de intarsii iscusit narativizate, datorate documentelor vremii, din care autorul extrage inclusiv faimosul episod din 1847 cu Franz Liszt, care ar fi exclamat admirativ: „Dumnezeu te‑a făcut mai mare decât mine”.
O schimbare de registru aduce capitolul dedicat Culturii populare în Pastoralele Mitropolitului Bartolomeu, unde, dincolo de clara identificare a construcţiei logice şi de arheologia liricii populare
(mai cu seamă, a colindului) din discursul prelatului, care rămân dominante în analiză, autorul pare să fie fascinat de spiritul uneori nonconformist al mesajului acestuia, menit să „creeze punţi între suflete”. La capătul concentratului exerciţiu hermeneutic consacrat câmpului simbolic tradiţional din pastoralele lui Bartolomeu Anania, Menuţ Maximinian reţine lecţia fundamentală a semnificaţiei redescoperirii sărbătorii şi a tradiţiilor strămoşeşti, „testament al identităţii nostre peste timp”.
Într‑un capitol subintitulat O altfel de abordare pornind din satul bistriţean de acum 150 de ani, reverenţa autorului faţă de precursori şi constantul efort de restaurare a tradiţiilor şi spiritului regiunii din care provine permează şi evocarea pedagogului Vasile Grigore Borgovanu – cel care a stârnit admiraţia lui Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu sau George Bariţiu şi l‑a inspirat pe I.L. Caragiale să creeze Un pedagog de şcoală nouă –, ale cărui Amintiri din copilărie, păstrate în Arhivele Bistriţene şi tipărite abia în 2019, surprind ritmurile vieţii din Corvineşti, satul său natal, în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea.
Secţiunea secundă a volumului, intitulată Lecturi, grupează o suită de recenzii, scrise participativ sub imperiul aceluiaşi impuls de restaurare a culturii tradiţionale, chiar şi în reflexele ei secunde, fragmentar‑ficţionalizate, memorialistice sau strict analitice, fiecare volum revelându‑şi, în lectura lui Menuţ Maximinian, dimensiunea etnologică sau magia unui familiar spirit al locului, fie că este vorba despre Cartea cuvintelor‑madlenă, antologia pusă la cale de Irina Petraş în 2020, despre volumul dedicat literaturii memorialistice de către părintele Iuliu‑Marius Morariu (Ţara Năsăudului în timpul Primului Război Mondial, 2018), sau despre albumul Portul popular năsăudean în fotografiile lui Ştefan Taty, dublat de monografia cercetătoarei Virginia Linul – Portul popular năsăudean. Origini, valori, evoluţii – din istoricul veşmintelor din Ţara Năsăudului – secolul XX. Acestora li se adaugă, printre altele, antologia Literatura tradiţională din Nord, realizată de regretatul Andrei Moldovan, volumele apărute în cadrul proiectului Basme din Banatul multicultural. Lecturi şi reinterpretări urbane, precum şi romanul lui Ioan Bâca (alias John Grimo), Dracula. Începutul, din care Menuţ Maximinian extrage mai ales tradiţiile bârgăuane.
Impecabil sub aspect exegetic şi generos ilustrat, studiul inaugural al secţiunii Reconstituiri – Jocul din Bistriţa‑Năsăud în Cartea Recordurilor – îşi seduce cititorul printr‑un prolog literar rebrenian, urmat îndeaproape de o descriere avizată a jocului în diferite sate din zonă, pentru a lăsa mai spre pe final consemnarea intrării în Cartea Recordurilor a Roatei de la Runc („Cel mai mare dans popular românesc, realizat sincron”). În acelaşi registru se consumă şi analiza documentarului consacrat Steagului de nuntă din Ţara Năsăudului sau eseul rezervat penei de păun din clopul feciorilor năsăudeni. Subiect al unor nenumărate studii de mitologie şi etnologie, ritul cununii grâului este surprins într‑un moment de restaurare, de readucere la viaţă a unor obiceiuri între timp estompate. „Azi – notează Menuţ Maximinian la capătul incursiunii sale în tentativa de resurecţie a tradiţiilor din satul Dumitra –, cununa a devenit mai mult un obicei scenic. Cauzele dispariţiei în timp a obiceiului cununii grâului sunt mecanizarea agriculturii, «stingerea» ţăranilor care‑l practicau cu drag, nefolosirea secerii şi a clăcilor tradiţionale”.
Popasul în Hordoul lui George Coşbuc declanşează nu numai o descriere entuziastă a muzeului deschis în casa natală a poetului, sufocată astăzi de explozia construcţiilor supradimensionate din proximitate, ci şi un exigent studiu al scenariilor erotice din poezia coşbuciană. Dezvoltată la intersecţia marilor personalităţi ale culturii şi istoriei noastre cu meleagurile bistriţene dragi autorului, secţiunea Aspecte rurale continuă cu evocarea prezenţei Familiei Regale în regiune, începând cu Regina Maria şi Regele Ferdinand (1919) şi terminând cu vizitele postrevoluţionare ale Regelui Mihai. I se adaugă, militant şi oportun, o pledoarie susţinută pentru conservarea caselor tradiţionale din muzeele etnografice şi din satele bistriţene.
Militantismul continuă în Atitudini/Reflecţii cu un percutant apel („Dragi manelişti din folclor, nu distrugeţi tradiţiile!”) şi cu o susţinută campanie de conservare a tradiţiilor populare ca marcă fundamentală a identităţii noastre naţionale: „Tradiţiile se moştenesc din generaţie în generaţie, ca un arc peste timp al identităţii ţăranului român, care şi‑a croit destinul în matca ţării. Să nu le distrugem acum. Aici, unde rugăciunea s‑a făcut întotdeauna auzită prin glasul Sfinţilor Martiri, credinţa şi tradiţia îşi dau mâna pentru a arăta ceea ce are mai frumos sufletul nostru. Ce ar fi românul fără ţara mare, fără matricea culturală, fără cultura tradiţională?”
Textelor consacrate obiceiurilor pascale şi provocărilor Crăciunului în vremuri pandemice li se alătură micromonografia cuvântului „dor”, înainte ca scena discursivă să fie invadată de îmbietoarele arome descrise erudit şi/sau ludic în Gastronomie, cea de a şasea mare secţiune a volumului semnat de Menuţ Maximinian. Aici, autorul prezintă detaliat două cărţi semnate de Petronela Savin – Universul din lingură. Despre terminologia alimentară românească şi Bucate din bătrâni. Frazeologie şi cultură românească –, decantează participativ studiul lui Constantin Bărbulescu, Ale porcului – eseu asupra relaţiei om‑animal într‑un sat transilvan, şi îşi exersează amintirile culinare proprii, confruntându‑le cu producţia mai mult sau mai puţin recentă a cărţilor de bucate. Este suficient să amintim un titlu precum Liturghia din bucătărie (dedicat unei cărţi despre reţetele mânăstireşti!), pentru a înţelege rezonanţa gastronomiei tradiţionale în universul intim al autorului.
Seria Portretelor debutează cu Moş Tănasă Todoran cel din calendar, unul dintre martirii de la Salva din 1763 (pe când avea 104 ani), continuă cu prezentarea lui Alexandru Misiuga, „primul baron al casei Dracula” şi cu medalioanele câtorva interpreţi de muzică populară şi promotori ai culturii tradiţionale.
Fascinaţia penei de păun reapare şi în cel dintâi segment al secţiunii Meşteri/ Meseriaşi, unde Menuţ Maximinian constată cu tristeţe că trecerea la cele veşnice a ultimului meşter care ştia să aşeze pene de păun în clopul tradiţional năsăudean reprezintă, în fond, dispariţia unei lumi. Este o criză acutizată de stingerea sau estomparea tot mai multor meşteşuguri tradiţionale, fenomen consemnat în paginile acestui volum cu o vagă speranţă de conservare, poate chiar de resurecţie. În suita evocărilor, meşterilor le urmează Rapsozii, câteva cuceritoare portrete grupate sub titlul Bunii noştri, rezultatul cercetărilor de teren ale autorului, precum şi prezentarea câtorva artişti plastici de pe meleaguri bistriţene (Marcel Lupşe, Victoria Fătu Nalaţiu, Maria Trifu etc.).
Fie că se apleacă erudit asupra studiilor de etnologie sau consemnează implicat locuri, oameni şi evenimente, fie că lecturează participativ volumele pe care le comentează sau transcrie fragmentar anchete de teren, Menuţ Maximinian pledează constant convingător pentru conservarea culturii noastre tradiţionale, înţeleasă ca marcă fundamentală a identităţii naţionale. Sunt lucruri simple, care se cer mereu reamintite.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
