Decelabil, încă din titlul bacovian, vidul existenţial este numitorul comun al personajului principal şi al istoriei unei întregi etnii din ultimul roman semnat de Florin Logreşteanu – Negru profund, noian de negru (Ideea Europeană, 2016). Cu o ambiguitate ce trădează dubla intenţie (aceea de a prezenta dezolarea simptomatică şi, în acelaşi timp de a particulariza aspectul identitar), semantica adjectivului cromatic devine, în roman, un aspect deosebit de important în reliefarea unui destin ce se lasă cunoscut prin intermediul rememorării, meditaţiei şi care poartă amprenta încercării
de a înţelege, prin decantarea impresiilor şi anxietatea anticipării. Protagonista, Mianda – o tânără de etnie romă, încarcerată în Italia încearcă să desluşească firul evenimentelor care au adus-o în situaţia în care se regăseşte şi, prin intermediul acestui fir narativ, lectorul se poate confrunta, ipotetic vorbind, cu toate clişeele, prejudecăţile, izbucnirile rasiste şi tragismul ce reprezintă o parte integrantă a vieţii Miandei. Mai mult decât atât, acest parcurs are şi o funcţie mai complexă, aceea de a evidenţia modul în care o anumită minoritate se confruntă cu percepţia majoritară, ca agent al alterităţii şi ca emblemă a „ţapului ispăşitor”, ce se converteşte, de cele mai multe ori, într-un responsabil imaginar, chiar şi atunci când nu este cazul. Interesat în mod special (cum reiese, de altfel, şi din alte romane ale sale – Inseparabili, 1995 sau Puzzle, 2013) de raportul care se stabileşte, pe de-o parte, între individ şi istorie, pe de altă parte, între individ şi societate, Florin Logreşteanu realizează şi în Negru profund… o frescă a peisajului contemporan, dominat de intoleranţă, judecăţi superficiale şi o insuficientă disponibilitate emoţională, o empatie redusă faţă de membrii mai puţin favorizaţi ai societăţii.
Peripeţiile Miandei – traiul pe stradă, cerşitul (pe care îl deprinde încă de la vârsta de 10 ani), experienţa ei de copil orfan, care o învaţă să compenseze lipsa educaţiei formale complete cu ceea ce numim, în mod colocvial, „şcoala vieţii”, imaginile groteşti şi traumatizante la care este supusă (moartea căţeilor din incipitul romanului, asemănată, ulterior, cu moartea mamei), traiul într-un centru pentru minori – sunt descrise fără un patetism exagerat, fără sforţări stilistice inutile şi, pe alocuri, cu doze subtile de umor care surprind o concepţie „pragmatică” asupra vieţii, precum cea a Caracatiţei, sora mai mare: „Pentru sărăcie, ne spune Caracatiţa. Când ţi-e foame, furi. Când ceva ţi-e drag şi nu-l poţi avea cu lovele, îl vâri în sân şi p’aci ţi-e drumul… Doamna, la şcoală, spunea că nu e bine să furi, îi spun. Ei, na!… se strâmbă soru-mea. Cei care fură sunt hoţi şi pe hoţi îi saltă caralii şi-i vâră în cuşti, ca pe câini… Prostii!… Domnul de religie spunea că pe hoţi îi bate Dumnezeu… Mucoaso, şi pe hoţi tot Dumnezeu i-a făcut, se înfurie Caracatiţa. Ei vor merge în iad… Iadul este aici, pe pământ, arză-te-ar focul de căcăcioasă mică, mai lasă-mă cu ce te-nvaţă la şcoală, şi Caracatiţa îmi arde o palmă”.
Romanul surprinde cu fineţe şi experienţa şcolarizării (redusă, în cazul Miandei), punctând, spre exemplu, incapacitatea unui sistem de a educa, în acelaşi timp, o majoritate şi o minoritate, cu specificităţile de rigoare şi cu necesităţile diferite – sub umbrela uniformizantă a învăţământului nu se regăseşte decât istoria românilor, care pentru o persoană de altă etnie prezintă puţin interes, fapt care nu trece neobservat de Mianda; în plus, integrarea se realizează, în mod normal, prin cunoaşterea istoriei de ambele părţi, atunci când vorbim de o societate multiculturală, iar lipsa unor asemenea instrumente în sistemul de învâţământ nu poate preveni sau corecta derapajele şi schematizările care intervin, ulterior, în viaţa adultă. Lipsa de tact, de interes sau de profesionalism a autorităţilor reprezintă şi ea, o problemă în această situaţie, astfel încât „colapsul social” în care se regăsesc de foarte multe ori persoanele de etnie devine o responsabilitate a societăţii în genere, preocupată mai mult de culpabilizare în masă decât de soluţionare şi integrare.
Întreaga viaţă a Miandei până în momentul arestării nu este decât un şir de incertitudini, dublat de lipsa unei educaţii, a unui sprijin moral şi emoţional, precum şi de impulsul uman natural care dictează supravieţuirea, prin orice mijloace necesare; ca lectori ai romanului, ne putem întreba, pe bună dreptate, ce şanse veritabile de reuşită are un individ care porneşte în viaţă cu o asemenea biografie şi, mai ales, empatizând, cu o doză serioasă de onestitate, putem să ne întrebăm şi în ce măsură, într-o situaţie disperată, am reacţiona diferit, pentru că reliefarea acestor aspecte constituie una dintre cele mai importante problematici ale romanului – „noianul de negru” reprezintă, în ultimă instanţă, lipsa unei direcţii, a unei perspective, imposibilitatea redresării într-un cerc vicios şi sub auspiciile unui stigmat social care nu face altceva decât să întreţină un disconfort generalizat şi injust. Pentru protagonistă, care îşi aşteaptă rezolvarea situaţiei în instanţă, „noianul de negru” reprezintă trecutul, dar într-o bună măsură şi posibilul viitor, deşi finalul deschis diminuează într-un fel această notă tranşantă, lipsită de speranţă. De altfel, un mare plus al romanului îl reprezintă multiplicitatea registrelor stilistice, îmbinarea unor categorii dintre cele mai diverse – de la comic şi grotesc până la tragic şi absurd – şi inserţia unor fragmente de mare poeticitate şi analiză psihologică, fără a crea în vreun fel disonanţe, trunchieri sau un sentiment de artificialitate, ceea ce demonstrează că avem în faţă opera unui scriitor destul de experimentat, ajuns la o maturitate artistică ce îi permite acest tip de jonglare, fără a risca neverosimilul sau plonjarea în platitudini.
Negru profund, noian de negru este un roman complex, care surprinde cu măiestrie aspectele sociale şi psihologice ale uneia dintre cele mai acute probleme contemporane – integrarea –, şi care ar trebui citit de toţi cei care cred că deţin răspunsuri tranşante, corecte şi facile, lipsite de o veritabilă cunoaştere istorică, socio-culturală şi politică a fenomenului.
