Acum ne întrebăm, împreună cu acad. Mihai Cimpoi, Îmbătrâneşte ideea Unirii? Alt fapt simbolic: crucea de lemn, adusă-n spate de 30 de tineri, în Marşul Unirii din 1993, a dispărut o vreme din Piaţa Universităţii, ca să fie găsită sfărâmată. Speranţa naţională din ‘89, a României reîntregite, e dusă şi ea?
„Mai suntem, noi, românii, toţi împreună sau unul câte unul, uneori, totdeauna sau niciodată; la noi (acasă)? Un adevăr este sigur: nu există acasă, nu poţi să ai o identitate proprie fără memorie”
Vasile Gogea, Cluj-Napoca, oct. 2017
Primesc, în 13 oct. 2017, un e-mail întristător de la Florentina Toniţă, redactor şef al publicaţiei on line 
ştiri botoşani.ro: „Ieri am fost într-un liceu, să vorbesc în faţa unor elevi. Erau vreo 60-80. M-a durut sufletul să îi simt atât de rătăciţi în ei înşişi, atât de departe de lumea în care trăiesc, despărţiţi de prezent şi de trecut, privind spre un viitor care înseamnă fugă, fugă, fugă. Fugă de ţara lor”. Iată „rodul” cules de miniştrii postsocialişti ai Învăţământului, Educaţiei, Culturii… Cei mai agramaţi merg din greşeală în… eroare; cel mai gramat se lăuda, într-o carte-dialog, că, student fiind, urina la beţie pe hărţi. După Mihai Şora, potopul!
Pentru guvernanţii noştri, aerul independenţei e prea tare, de vreme ce unul şi acelaşi popor trăieşte în două state, cu aceeaşi istorie, cu aceeaşi credinţă, cu aceeaşi limbă, cu aceeaşi cultură, cu aceeaşi literatură.
În august ‘91, când era încă posibilă refacerea hotarului de Est, tovărăşia sa Ion Iliescu şi-a putut asuma isprava că România a fost primul stat care a recunoscut Republica Moldova independentă. Numai independentă n-a fost Basarabia sub Snegur şi nu este sub Dodon,care promite că nu permite „românizarea”. S-a semnat cu mare repeziciune „diplomatică”, anume ca să se blocheze, să nu se realizeze întregirea ţării. Şi tot în ‘91, tot cu mare repeziciune, s-a semnat Tratatul de prietenie şi colaborare cu URSS (dezmembrată în decembrie ’91), implicit recunoaşterea graniţelor actuale, totodată a amputărilor teritoriale.
În iulie ‘97, altă tovărăşie, Emil Constantinescu, a promulgat tratatul cu Ucraina, semnat cu Leonid Kucima. Jalnicul Emil s-a hotărât pentru „sacrificiu istoric”, cedând „tânărului stat ucrainean” (independent la 24 august 1991) teritorii româneşti, conform Pactului Ribbentrop-Molotov. N-a contat pentru capitularzi (preşedintele Emil Constantinescu, Petre Roman, preşedintele Senatului şi Adrian Severin, ministrul de Externe) uriaşa demonstraţie de la Chişinău, din 27 august 1989, când pe pancarte sta scris „Muntele şi Marea!”. Au rămas pierdute şi nordul Bucovinei, şi sudul Basarabiei, şi Herţa; ba Severin, os de basarabean cumva (Skvosnik), a cadorisit Ucrainei Insula Şerpilor. Din interese strategice naţionale? Numai Carol II a pierdut aşa România mare, cu uşurinţa cu care pierdea o partidă de poker.
Acum ne întrebăm, împreună cu acad. Mihai Cimpoi, Îmbătrâneşte ideea Unirii? Alt fapt simbolic: crucea de lemn, adusă-n spate de 30 de tineri, în Marşul Unirii din 1993, a dispărut o vreme din Piaţa Universităţii, ca să fie găsită sfărâmată. Speranţa naţională din ‘89, a României reîntregite, e dusă şi ea? Sfărâmată? Sau idealul naţional e termen revolut şi ne vom mulţumi cu un fragment de naţiune?
Se discută intens, în siaj Karl Popper, despre scoaterea icoanei din şcoală şi a tricolorului din pridvorul bisericii, ca fiind şi ele gesturi revolute de secol (apus demult!) al naţiunilor şi care trebuie incriminate, chiar tabuizate. Dar de ce neamul ar fi „un termen revolut”, cum susţine filosoful G. Liiceanu, în raport cu mântuirea? E revolut neamul lui Israel, cel ales de Dumnezeu? Şi de ce nu ne-am ruga pentru mântuirea ca neam, ca ins dintr-un neam? Superbul orgoliu al evreilor, de neam ales, ar trebui să ni-l însuşim şi noi, românii.
Moneda omagială cu chipul patriarhului Miron Cristea o fi fost retrasă pentru că vlădica, nu altcineva, a propus construirea Catedralei Mântuirea Neamului? În 1920, patriarhul a declarat Înălţarea zi de cinstire a Eroilor, s-a implicat în identificarea, dezgroparea şi reînhumarea oaselor. Noi avem pentru ei cutii de carton.
În emisiunea apropoTV, a unui umorist fără umor, Andi Moisescu, hop şi teleastul Mândruţă, care are ce are cu moaştele Sfintei Parascheva şi cu „pupătoarele” lor. Moaştele lui Brucan i-or părea mai dulci la pupat, ca-n şlagăr: „Te sărut dulce, dulce, până la sânge!”. Şi tot el, într-o vară din alt an, exclama chinuit de temperatură, dar mândru(ţă): „Cui îi pasă de steag pe căldura asta?” Răspuns: celor care le pasă de menţinerea ordinii constituţionale şi se opun arborării în bernă a tricolorului pe primării transilvane.
De 27 de ani încoace, se tot duce insistent şi intens o politică de dez-unire a românilor, de care se fac vinovaţi preşedinţii toţi, în special Băsescu, Parlamentul tot, mai toate ONG-urile ieşite din mantaua (citiţi cardul) lui Soros. Interesul? Să fim ţinuţi în stare de înrăire (homo homini lupus), solidaritatea naţională fiind declarată revolută. La TVR, aud o întrebare, tot în acest octombrie: „Da’ de ce au vrut românii din Transilvania Unirea?” Chiar, de ce oare? Doar românii, cum susţine o academică SAR-istă, n-au conştiinţă identitară. Nu-i mai dau nici prenume, nici cele două nume, keep suspense!, totuşi mă întreb de ce, în afară de cea de drept, fiinţează la noi „academii” peste „academii”. La derută?
Cum se doreşte o Românie desmemoriada, nu ezit să-mi fac datoria de a rememora, pe care o consider una morală. Slăbirea conştiinţei etnice, şubrezirea substanţei etnice se produce şi prin inducerea complexului că am avea o istorie măruntă, plină ochi de înfrângeri şi de trădări; în schimb, propaganda contra martirilor, a eroilor tragici din martiricii ani ‘50 continuă.
Tot în acest octombrie (când multe se întâmplă: după Ion M. Ioniţă, adevărul.ro., 30 oct. 2017, în top ar fi „Gambitul catalan: Pune foc la ţară şi fugi!”, cum a făcut Carles Puigdemont), avocatul Şerban Nicolae a pledat în Senat contra propunerii PNL ca 26 octombrie să fie declarată Ziua Mişcării de Rezistenţă Armată Anti-comunistă. Lovitură de stânga şerbannicolaescă: „Partizanii anticomunişti erau mai degrabă împotriva intereselor României”, pentru că „au slăbit capacitatea de apărare” a R.P.R.
Am mai spus-o: deţinem, în Parlament, politicieni, nu bărbaţi de stat. Gata, „graţie” pesedistului Şerban Nicolae s-a anulat sacrificiul grupărilor de rezistenţă din munţi, rezistenţă armată naţională contra ordinii bolşevice instalate cu tancul. Şi au ştiut să moară partizanii, luptând cu trupele Securităţii, organizate de sovietici. După cifra Securităţii, au funcţionat 1300 de „bande”: în Banat, grupul de rezistenţă Uţă-Vernichescu; în Rodna, Organizaţia „Cruce şi Spadă”, condusă de Bodiu Leonida; în Făgăraş, col. Gh. Arsenescu, fraţii Petru şi Toma Arnăuţoiu, prinşi de Pleşiţă; în Maramureş, Ilie Zubaşcu şi Vasile Dunca; în Vrancea, 189 de oameni conduşi de Victor Lupşa. „Bandiţii”, în fapt oameni-legendă, nu numai că au fost împuşcaţi pe loc, fără judecată sau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, dar li s-au omorât şi părinţii, fraţii, soţiile, copiii… Pentru ce s-au jertfit partizanii, dacă nu pentru independenţa României faţă de sovietici? Sau vrem să se vorbească de laşitatea la români, negându-se o rezistenţă anticomunistă singulară în ţările Estului? Pentru afirmaţiile sale nesăbuite, senatorul avocat ar trebui supus unei lecturi obligatorii: Cicerone Ioniţoiu, Rezistenţa anticomunistă din munţii României, 1946-1958.
Orice ar susţine istoricii de şcoală Boia, orientată antinaţional (manualul unic Roller scosese Unirea din Istorie), românii au avut parte de adversităţi mari. După ce Parlamentul Ungariei a votat unirea cu Ardealul, în 15 martie 1848, fără ca românii majoritari să poată spune da ori nu, nefiind întrebaţi (Dieta ungară recunoştea doar limba maghiară ca limbă de stat), la chemarea lui Avram Iancu, în Duminica Tomii, 3/15 mai 1848, au venit pe „Câmpia Libertăţii” din Blaj mii de români. Numărul lor a crescut la a doua, la a treia strigare, după istoricul Silviu Dragomir, deşi adunarea fusese interzisă de guvernator şi în sate se instalaseră spânzurători pentru răzvrătiţi. Bătălia de la Abrud, din iunie 1849, s-a soldat cu 500 de maghiari morţi. Moţii lui Iancu nu mai aveau răbdare.
Preşedintele Iohannis a ezitat să-l declare Martir şi Erou al Naţiunii Române pe Avram Iancu. Lui Kiwi (cum îi spune Liviu Antonesei pe blog) i-a sărit în ajutor un membru PNL, Mihai Codruţ Nanu, susţinând pe Facebook că Iancu e „un criminal”: „Proştii ăia de ţărani români conduşi de «descreieratul» acesta numit «Crăişorul Munţilor» au fost masă de manevră pentru a înnăbuşi revoluţia intelectualităţii maghiare”. Şi a concis ritos: „numai românii dobitoci” îl susţin pe Avram Iancu. O fi devenit şi Iohannis dobitoc în ochii acestui Nanu, dacă a semnat, totuşi, decretul? În doi paşi, pas cu pas, în pas de golf, dar l-a semnat, dovedind că nu-i chiar „Robo-Klaus”. Liberalul Nanu însă a continuat lupta sub steagul Transilvaniei independente, contra Unirii de la 1918. Cu papion bleu ciel, deşi l-ar fi putut colora în roşu-alb-verde. Ce-i pasă că pe Avram Iancu l-a înnebunit apăsarea neamului său? La fel, pe Eminescu. Îl impresionează că ţăranul ardelean l-a simţit şi l-a urmat pe Iancu? Nici pe departe. Aşa cum scrie Crainic, „Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal” (v. Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, antologie de Petru Ursache şi Magda Ursache, Editura Timpul, 1996). Întoarcă-se Gh. Brătianu în mormânt! Ce-i pasă lui Nanu că Iancu a comandat armata românilor transilvăneni, contra lui Kossuth? Lajos Kossuth e, în fapt, slovac, nu ungur şi, după Crainic, „covârşea în zel şovin pe orice ungur de baştină”. Blândul, smeritul Avram, tolerant faţă de naţiuni şi confesiuni, dar cu şira spinării dreaptă („Crucea de aur pentru merite, cu coroană”, medalia Împăratului Franz Ioseph, a refuzat-o: „Io m-am luptat pentru libertate, nu pentru o cruce, de-astea avem destule”), faţă de nobilimea maghiară rapace şi cinică. A înţeles că argumentele avocatului care era n-o conving şi a ales lancea lui Horea, martir pentru ideea de identitate naţională. Pe câmpul de luptă au venit mii de moţi: „Suntem mulţi, tari, că Dumnezeu e cu noi”. Iar Crăişorul nu poate avea statuie în Bucureşti. Prinţul Rainier III de Monaco şi Michael Jackson da, au. Mă mir că mă mai mir. Au statuie, în capitală, Ştefan, Alexandru, Mircea şi nu mai adaug cel mare, cel bun, cel bătrân, ca să nu mai aud acuza de „buricism naţionalist”? Cât despre Mihai Viteazul, are statuie, dar e blamat ciclic, în dispreţul adevărului istoric, chit că marele început al Marii Uniri el l-a făcut, în iulie 1600. Unirea a fost visată şi pregătită de români de când se ştiu, chiar dacă rolerii II neagă conştiinţa românismului, susţinând că n-a existat voinţă naţională pentru Unire, că aspiraţia spre Unire a fost inventată de istoricii patriotarzi, scornitori de poveşti de adormit copiii. De asta, sub ministrul Adrian Curaj, s-a propus aberaţia ca Istoria să fie înlocuită cu ora de „Cultură civică” sau aşa ceva? Ca să le deschidă mintea elevilor spre corectitudine politică, nu spre corectitudine istorică? Şi-l citez iarăşi pe N. Breban: se vrea „sfârşitul conştiinţei de sine a acestui popor” (Istoria dramatică a prezentului).
Mă adresez, acum, Florentinei Toniţă: dacă se predă o singură oră de istorie pe săptămână la clasele V-VIII, iar iubirea naturală de etnie este ridiculizată de un cor antinaţional (nici nu-i nevoie ca Tokes Laszlo să ne spună că 1 Decembrie e „dată jalnică”, o spun „ai noştri”), efectul este inerţia etnică a elevilor. De unde energia capabilă de a face ca naţiunea să prospere dacă „ţara te vrea prost”?
Soluţia ar fi ca tot ce s-a furat să se recupereze şi să se investească în Învăţământ, în Educaţie. Şi poate că n-ar rămâne o utopie dorinţa mea ca Pentalogul lui Ţuţea, crezul naţionalist formulat pentru Nae Ionescu, să fie predat la ora de Istorie. După Petre Ţuţea, românul ideal trebuie: să fie bun creştin; să fie dispus să-şi dea viaţa pentru Ţară şi Neam, fără regret; să nu se înşele pe sine ori pe semeni; să nu necinstească nici o fecioară, pentru a nu ofensa obrazul Maicii Domnului; să-şi cunoască limitele şi să respecte ce poate face altul şi nu poate face el.
Urmând acest Pentalog, ne-am recupera Nordul, ca popor şi am păstra în minte cuvântul eroului aviaţiei, Ion Dobran: „Ce să facem cu România de azi? S-o ţinem în inimă”. Sus să avem inimile!
