Am mers la Eternitate, să‑i duc sânziene lui Petru. Am găsit mormântul devastat. Cupele de piatră sparte, pământul aruncat pe lespede. Ca și cum ar fi vrut să‑l îngroape încă o dată. Au vrut să fure florile din cupe și, pentru că se lăsau greu dezrădăcinate, le‑au spart cu lovituri de baros. Învrăjbirea noastră, începută de Iliescu în 1989, a dus unde a dus: la lipsa omeniei. M‑am întrebat de multe ori de ce „progresiștii ” vor să dea delete personalităților modelatoare. Pentru că vocile transumanismului vor altceva decât umanism. Îi deranjează un pattern din Rugăciunea unui dac: omenimea. Pentru conservatorul Eminescu, omenimea duce la mântuire. Uite unde duce neomenimea: la profanări de morminte.
Și ce de roade culegem de la acest transumanism! Vedete au ajuns traficanții de carne vie, violatorii de copii… Am spus viol? I se spune „sex surpriză”, surpriză sexuală. Face rating un profesor universitar deghizat în fată cu sâni necopți și cu fustița atâtica. Se găsesc presari care să‑i ia apărarea. Asta și la chestionarul În fața ta al lui Claudiu Pândaru. Motivarea: De ce acela care a violat un elev, cu pantalonii pe el, e scuzat, iar celălalt, deghizat în femeie, e pus la zidul infamiei? Dar cel în fustiță nu viola mintea studenților? Marx e din nou profilactic. Răzbește iarăși prin oribila propagandă sexo‑marxistă. Nu degeaba avea furuncule purulente, pe tot corpul, peste tot.
Noi, pare‑se, i‑am așteptat pe barbari ca romanii din poemul lui Konstantinos Kavafis. Știți când și cum: „Barbarii trebuie să vină”. De aceea senatorii nu mai legiferau. „Fiindcă barbarii vor fi azi aici/ La ce bun să mai dea legi senatorii?/ Dreptatea împărți‑vor barbarii când sosesc.” Agora era plină ochi de lume, imperatorul le pregătise onoruri și‑i aștepta la poarta cetății, consulii și pretorii își puseseră togi purpurii și brățări cu ametiste, retorii tăceau. „Fiindcă barbarii vor fi azi aici /și nu le plac discursuri, elocință.”
A trecut lungul azi de așteptare, s‑a lăsat noaptea și barbarii nu mai soseau odată. În fine, solii trimiși la hotare s‑au întors cu vestea „că nu mai sunt barbari”. Cum asta? „‑ Dar fără barbari, acum, ce ne facem?/Acești oameni erau, oricum, o soluție.”
Kavafis a scris poemul Așteptându‑i pe barbari în 1898 și l‑a reluat în 1904. Adrian Alui Gheorghe, în 2024, a tipărit la Tracus Arte o plachetă cu titlul Nu‑i mai așteptăm pe barbari. De ce i‑am aștepta? Avem barbarii noștri: „barbarii de ieri s‑au întâlnit cu barbarii de azi/ și s‑au recunoscut.” Cei trecuți de partea barbariei sunt mulți. De ei ne apărăm prin… pasivitate, temători (global) și resemnați.
„Pișa‑m‑aș pe toate cuvintele mari pe care lumea le rostește pentru tine, Patrie”, spune Mihail Gălățanu (păcat de talentul lui!), care disprețuiește țara „plină de sifilis și de scuipat”. Deși costă doar 15 lei, n‑o să cumpăr Despre artă, nebunie și misticism. Să rămână pe stoc din parte‑mi.
Adrian Alui Gheorghe dă replică: „Da, poemul patriotic pe care îl voi scrie/va sparge inima vânzătorului de abțibilduri cu patria/va strivi pe cel care îi ia numele în deșert/și îl va surghiuni în propria‑i nemernicie” (Un poem partriotic). Și în Demonii dragostei de țară: „Dacă nu îți iubești patria ta/ aceasta se usucă pe hartă/ se însingurează/ și moare.// Dacă nu‑ți cunoști scriitorii/ care te‑au alăptat cu laptele limbii române/ care te‑au învățat să visezi/ că poți rătăci printre stelele/ de deasupra capului tău /scriitorii se usucă precum frunzele toamna/ și mor continuu continuu/ un aer trist va intra în plămânii tăi/ vei trăi cu sentimentul că/ți se pompează în sânge/un aer de import/ care nu te omoară/dar nici nu te convinge/ că ziua de a doua zi/mai are vreun rost.”
Mai sunt barbarii din Sallambô. În stil flaubertien, barbarii sunt înconjurați de familii întregi, cu mic cu mare („se rendirent chez les Barbares”). Oamenii cei mai săraci erau triști, ceilalți își disimulau, cum puteau, frica, neliniștea. Ca și noi. Pe o planetă locuită de bolnavi după bani („banibanibani”; „nu își oferă măcar plăcerea/de a se opri/ca să‑i numere”) și războaie, costisitoare pentru neavuți, se poartă și războiul demolator de istorie (Liniște, se rescrie istoria!), datină, cultură. A câta oară repet că normalitatea a ajuns nefrecventabilă? Cât despre datină, Petru Ursache spunea că nu le place barbarilor pentru că datina îi leagă pe oameni.
Ozana Barabancea ne anunță că la Ministerul Culturii, chiar de ziua lui Enescu, s‑a discutat desființarea Operei Naționale prin comasare cu… Tinerimea Română. Turcan va zdrăngăni la pian. O statistică recentă spune că numai 30% dintre români citesc, mai citesc. Or, o țară care nu citește e, în opinia mea, o țară moartă. Comunitatea virtuală n‑are loc pentru cărți. Să le îngropăm! strigă barbarii: „Să îngropăm, să îngropăm cărțile,/ Să uităm încet și sigur./ Să facem un plan de uitat în comun/ Să‑i îngropăm pe cei care au scris cărțile/ Să‑i îngropăm pe cei care le‑au citit”. Mai ales pe Shakespeare, care ar fi prea alb și prearasist. Ură rimează, pentru barbari, cu literatură.
Cât despre poezie, e riscant s‑o citești. O, ea te bagă în retard sau în delir! Devii sclavul ei, dependent de puterea ei. E ca un virus, îți ia sângele și lacrima. Carl Sandburg scria numai noaptea, în mansarda cu miile de volume înghesuite. Pe hârtia cu poeme neterminate s‑au găsit urme de sânge. De la bandaje sau era chiar sângele scrisului? Cea mai bună definiție a poetului, pe care o știu, a dat‑o Sandburg: „Poetul e un animal marin, trăitor pe uscat, care vrea să zboare.” Poezia e peste tot. În fiecare deget și‑n fiecare fir de păr; în cerul gurii, ca să‑ți ia limba, în mărul lui Adam, în ventricul și‑n auricul, așadar trebuie eliminată grabnic din corp, din minte, din conștiință: „Doar n‑o să puneți viața la un loc cu poezia/ Te zăpăcești și nu știi pe ce lume ești/ Trebuie scoasă din inimă și din minte/ Din gând și din oul piciorului.”
Imagini apocaliptice, marca Adrian Alui Gheorghe? Și da, și nu, de vreme ce un aspirant la președinție, pe care nu‑l mai numesc, un bărbat blondă, cu plete lungi și minte netedă (e în modă să fii jumătate bărbat, jumătate femeie), îi vrea scoși pe scriitorii români din manualul de română: „La câți avem la română, ăăăăă, nu știu, ăăăăă, Ana Blandiana și pe cineva, ăăăăă, nu știu câți mai sunt în ăăăăă, viață din ăștia, majoritatea sunt morți și îngropați de o sută de ani.”
Un critic infanterist ne sfătuiește să citim cartea de la sfârșit spre început, ca să meargă mai repede lectura. Ce atâtea cuvinte? Le sărim. Din cauza asta am avut un coșmar dintre cele mai întunecate. Se făcea că toate cărțile din bibliotecă aveau paginile albe. Deschideam carte după carte și toate erau golite de cuvinte. Niciuna nu mai avea cuvinte. Am aprins candela: „Lasă‑ne cuvintele, Doamne, Te rog!”
Scrie Adrian Alui Gheorghe, care se declară (cu aroganță, dar și cu un pic de insolență care stă bine Poetului), ultimul cititor de poezie: „De când au dispărut poeții, nu mai are cine să dea nume lucrurilor.” Dar Adrian simte enorm, vorba clasicului, și tot ce simte devine poezie: „acum stabilim regulile/acum calculăm erorile/acum analizăm imprevizibilul‑/și vedeți/ aveți o piesă în priză :/Inima” (Tabla de șah cu 65 de pătrățele).
Mai sunt și pasaje de poezie‑ziar, poezie‑reclamă, poezie‑fake‑news. „Prozaismul” (mulțumesc, Vasile Spiridon!) are rolul său. Scrie și scrie, intuitiv și inspirat, dintr‑un instinct de conservare, deoarece „cuvintele dau consistență cărnii, trupului, visului.” În plus, bine alese, „sunt bune conducătoare de curaj”. Adrian Alui Gheorghe se arată de neepuizat, strălucitor și ludic, sarcastic și alert: „frumusețea e dată pe mâna trișorilor”; „cele mai multe femei se lasă cucerite de poeți/fără talent”. O secvență s‑ar putea intitula Fără: fără sens, fără valori, fără sentimente (enumerarea îi aparține poetului, în Muntele).
Cartea se încheie, însă, cu o speranță: poetul se lasă exilat pe un plaur șubred, împreună cu o femeie fără nume. Dar noi îi știm numele: Poezia.Va scrie și cu degetul pe apă? Categoric.
A fost o premoniție coșmarul meu? Mai întâi au dispărut litere din cuvinte. Din te iubesc și din te rog au rămas t.i și t.r. S‑au uitat diacriticele, apostroful, cratima, toate punctele de pe i… Actul de înțelegere deficitară se întrevede și în ortografie. Sensul cuvintelor rămâne obscur. Poetul nici n‑o să mai aibă nevoie de ele? Încet‑încet, vor pleca din alfabet literele, pe rând? Se vor păstra vreo două‑trei și, la sfârșit, va câștiga ă? Limba cu un sigur sunet: ăăăăăăăăăăăăăăăăă… Ca limba puiului King Kong. Asta înseamnă „văz monstruos”.
Și totuși, ne liniștește poetul, „apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci când Omului îi va fi indiferent dacă e mort sau viu. Un moment pe care eu îl cred imposibil.”
Așadar, poezia ține de moarte și de sete, cum ar spune Marin Sorescu. Și poate se va reinventa scrisul de mână, chiar și mâna care scrie singură. Iar scrisul va crea altă realitate. Mai bună. Sunt o naiv‑optimistă incurabilă.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
