Spuneam, într‑un foileton mai vechi din Acolada, intitulat România în programul cultural RABLA, că nerecunoaşterea valorilor de criticari (deviaţie semantică de la circari), incompetenţi cu tupeu, produce haos. Actualul proces al valorizărilor se face după ambiţie şi parti‑pri-uri. Revizuirea, reexaminarea, regândirea trecutului sunt binevenite, dar după criterii precise. În caz contrar, revizuirea devine revizionism.
Se lucrează după liste cu buni şi cu răi. La 130 de ani de la moartea lui Kogălniceanu, s‑a omis să se scrie despre el, din pricina rolului său de „făclie naţională”, rol ironizat de te miri cine. Mihail Kogălniceanu ştia că fără arhivă (document) nu exişti ca popor. Trec zilnic pe lângă statuia lui din faţa Universităţii „Al.I. Cuza” şi‑i văd mâna arătând dincolo de Prut. Ar fi spus omul din Cogâlnic? „Istoria e o seamă de gheşefturi mai mult sau mai puţin reuşite.” Nu, desigur. A spus‑o un diplomat român, gândindu‑se pesemne la o Clio re‑coafată, care să servească celor convinşi de Lucian Boia că „viitorul nu se clădeşte pe trecut”. În Mircea Eliade aceiaşi criticari văd doar „megalomanie şi frustrare”. Proscrişii (citiţi: des‑ţăraţii de nevoie), ca Vintilă Horia, Amăriuţei, Horia Stamatu, Ştefan Baciu, sunt încă neîntorşi în marile istorii literare. „Uriaşii de litere”, cum formulează Aura Christi, au încă poarta casei zăvorâtă. Ea însăşi se simte exilată, depeizată, din cauza detractorilor marilor valori (v. Acasă – în exil, Editura Ideea Europeană, 2016).
Eminescu deranjează ca „exponent suprem al românismului”, în neştiinţa spusei lui Emil Cioran: „Fără Eminescu neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit”. Altfel îl vede Boia: o făcătură, o născocire, un fake. Gyr şi Crainic sunt condamnaţi de odraslele cominterniştilor, primul dezamăgindu‑i ca poet, celălalt dezamăgindu‑i ca teolog. Ca şi V. Voiculescu, prea fundamentalist ortodox pentru atei.
Discreditarea marilor personalităţi se face cu o incredibilă energie mediatică. În plină democratură (vocabula lui Pierre Hassner), sunt mulţi cei care vor să bage soarele‑n sac, aşa cum ar zice Creangă. De‑tabuizarea a fost pusă pe tapet de şcoala Boia, discipolii săi fiind mereu dispuşi să ne vadă popor de javre şi de idioţi, în frunte cu „idiotul naţional”, Eminescu, declarat, cu repetiţie, „realmente nul”.
Istoria stă deseori cu minciuna la masă, poeziei şi prozei le place să facă trotuarul, iar premierul Cîţu scrie „esee”, pentru care – minune! – e recompensat cu o bursă în Străinezia. Posibil să ajungă şi‑n „almanahe”, de vreme ce de la „succesuri” (creaţie EBA) încoace n‑am întâlnit o mai mare schilodire a limbii române decât acest „esee”.
Cum e omul e şi idiomul, ar exclama Gabriel Mardare, excedat de limba ce‑o stâlcim la televizor. Radu Cosaşu avea altă vorbă: omul şi sindromul. Domnul Ghiţă de la Craiova are sindromul Călinescu, câţiva profesori de liceu au sindromul Sadoveanu, userista doamnă Chichirău are sindromul Goga. Şi câţi nu detestă tema eroilor şi a sacrificiului pentru etnie. Neomarxiştii recenţi, ca şi vechii marxişti, văd roşu când aud de neam, de trăsături etnice, de patrie, de eroi. N‑ai alergie la etnie, cum cere trendul? Nu cauţi pete‑n soarele marilor istorici, Iorga şi Brătianu, nu‑ţi repugnă Marea Unire, îţi pasă de unitatea pământului românesc, atunci ajungi sigur pe lista neagră ca antieuropean. Ca şi cum nu poţi fi şi sincronizat cu Europa, şi, totodată, etnicist. Am spus listă neagră? Am călcat în strachina corectitudinii politice! Cum neagră, dacă nici şah n‑o să se mai joace cu albele şi cu negrele? Doar cărbunele negru se foloseşte cu sârg pentru un desen gros al românului care mai crede firesc în eroic, în bine, în frumos. Să asigurăm continuitatea a ieşit din tendinţe. Acum trebuie să ne fragmentăm, ca să nu spun fărâmiţăm. Aspiraţie? Ce cuvânt demodat! Ia mai taci, Magda U.
Cauza generală a culturii române? Ca să obţii un Nobel ai nevoie de o cauză mult mai îngustă: cea proprie. Cunoaşterea mecanismului cultural folositor pentru sine te face ori marginal ori central. Altfel ieşi din cărţi.
Respect pentru trecut când lăsăm în paragină clădiri istorice? De ce distrugem muzeele? Ca să le uităm? Închidem biblioteci sau le pierdem. Vom pierde la CEDO Batthyaneum cu Codex Aureus cu tot, că averea Gojdu am cedat‑o. Atâta doar: că de multe ori românii au învins imposibilul.
Întrecerea se face între etnoblasfemii şi între formulări lez‑naţiune. O munginerie? „Devine un gest patriotic să tragi românilor câte un şut în stima lor colectivă.” Şi ce mare lucru era dacă lipseau românii din istorie?
„Profund şi original”, cum a fost declarat, H.‑R. Patapievici scrie în „esee”: „Blândeţe, toleranţă, spirit receptiv, curaj, patriotism – haida de! Eu nu am văzut nicăieri aşa ceva la români”. Şi încă: „Românul e intolerant, xenofob, violent şi‑laş‑retractil‑agitat‑şi‑abulic”. Ei, da, epitetul e enorm, iar jocul de copule e bine plasat. Ca să nu fie pic de dubiu: „Relaţia mea dominantă cu semenii a fost dispreţul”. Cât despre „identitatea naţională”, ăsta‑i ceauşism sadea.
Degeaba au murit în puşcăriile comuniste marii unionişti. Degeaba a fost asasinat Anton Golopenţia, ca „bandit”. Degeaba martirii s‑au desăvârşit sub tortură. Degeaba închisoarea i‑a desăvârşit pe Ioan Ianolide, pe Steinhardt, pe I. Dezideriu Sîrbu, pe Valeriu Anania… Raportul domnului Tismăneanu a minimalizat imoral teroarea Dej‑Pauker.
Trăim un război psihologic, având ca ţintă demoralizarea naţiunii. Viziunea despre „neantul” etic şi estetic al românilor se oglindeşte în cifra acordată în buget culturii: zero şi. Iar educaţia primeşte 2,5% din PIB, pentru 2021.
Soluţia? Să nu aşteptăm schimbarea la faţă şi la minte a guvernanţilor, autori de „esee”. Dimpotrivă: să pledăm pentru personalitatea culturii noastre, în ciuda celor care ricanează numind‑o personulitate. Avem personalităţi cu adevărat salvatoare, care se opun deşertificării culturale şi scrisului facil, pe nisip.
Spune preşedintele Academiei, Ioan‑Aurel Pop, şagunistul, într‑un interviu recent: „Suntem într‑o epocă de decădere a spiritualităţii. Eu vreau să cred că e o criză trecătoare şi că ne putem reveni”. Şi eu vreau să‑l cred. Mă tem însă, aşa cum avertiza Hegel, că spiritul se ascunde în pământ şi lucrează de acolo, dar contra‑spiritul pătrunde după el, să‑l anihileze. Va reuşi? Ce ni se întâmplă în aceste vremi pandemice nu‑i încurajator. Vocabule ca biserică, familie, dar şi libertate de opinie se desemantizează. Pe de o parte, suntem mai resentimentari ca oricând la vreme de „distanţare socială”; pe de altă parte, resemnarea atinge cote de avarie şi nu‑i a bine.
Suntem curbaţi ca munţii Carpaţi? întreabă, de la Petroşani, Mihai Barbu:
„Spuneţi‑mi, de nu vă supăraţi, de ce sunt curbaţi/ Falnicii noştri munţi Carpaţi?/ De ce spatele nostru se îndoaie atât de uşor?/ De ce n‑avem parte de drumuri drepte, autostrăzi,/ Drumuri rapide şi trenuri de mare viteză?/ De ce avem, oare, atâtea curbe la stânga?/ De ce‑ntâlnim în cale atâtea curbe la dreapta?/ Sunt, desigur, motive întemeiate/ pentru fiecare caz./ Putem face, pentru fiecare‑n parte,/ şi cuvenitul haz de necaz”.
Vrem viaţă‑n stare de curbură?
Îi răspunde basarabeanca Aura Christi. Se mobilizează pentru bătălie grea: apărarea legitimă a culturii vii (v. Apelul pentru salvarea culturii vii, 2006) şi, împreună cu ea, „tribul Conte”, cum îi place să le spună colaboratorilor. Pentru că fiecare om cu minte şi inimă are o biserică (a Aurei este cultura română), luptă, dar se şi roagă pentru „elita creatoare a ţării”. Voi încheia – nu pot mai bine – cu un citat din istoricul Ioan‑Aurel Pop: „Trebuie să ne purtăm cu demnitate acolo unde mergem, nu poţi să te porţi ca un servitor în clipa în care trebuie să te porţi ca un stăpân”.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
