Când „apa urâtului”, spre a‑i spune ca Horia Stamatu, ne cuprinde şi‑i greu să ţii ochii deschişi în ea, caut poezie înaltă şi stranie. Ce spunea poetul George Nina Elian? Că la marginea realităţii e un spaţiu alb, curat, e frig: „Atâta doar că nu se poate trăi”. (Fericirea din vecinătatea morţii) Şi tot poeţii, când au Geniul inimii, „limpede ca bronzul, ca răsăritul”, cum are Aura Christi, pot pune la loc lumea ieşită din ţâţâni, iraţională. Da, toate pot fi repuse la locul lor, de la pământ la cer: „Frunza, amiaza, prundişul”, soare şi luncă, maci şi roze, rapiţa dulce, „vişinii zăluzi”, arborii, şerpii, mierlele, viespi şi bondari, sălcii şi gutui; când planeta e gata să fie făcută bucăţi, Aura Christi nu acceptă să fie învinsă de neant, de hău, de gol. Dumnezeul „din cerul credinţei” e salvarea. „Eu nu sunt de aici; abia respir./ Dumnezeule, Tată al văzutelor/ şi nevăzutelor toate, ce boare/ dinspre cu totul altă lume!/ Aerul e tot mai tare.” Urci treptele credinţei încet, peu à peu, cu smerenie, stând unde altundeva decât între Iisus şi – Apollon – Dionysos, pentru că „ In principio, erat verbum/ et verbum erat apud Deum/et verbum erat Deum”, iar poezia (poiein) – cine n‑o ştie? – e facere prin cuvânt.
Când sensurile se întunecă, poeţii se străduiesc să se ascundă „în adâncul unui Cuvânt”, de unde şi nevoia exegeţilor de a le scoate masca, prin procedeul „extragere în ascundere”. În alte cuvinte, pretinzi că ai înţeles ce spune poetul („pare de la sine înţeles”, zice Horia Stamatu, dar e „ne‑ de la‑ sine‑înţeles” ). Eseistul Dan Anghelescu îmi atrage atenţia asupra unei scrisori particulare, adresată de Horia Stamatu lui Leonide Arcade, cam de demult poveste, din 1970: „Orice poezie, calificabilă ca atare, este de fapt ermetică. De aceea poezie ermetică e tautologie”. Dar vai de poezia la care se bagă de seamă că este „ermetică”. Pentru că poezia care se vede că este… „ermetică” încetează de a mai fi poezie şi devine o „scriitură ermetică”. Zice acest mare poet, atât de puţin prezent în istorii literare, ca mai toţi marii noştri exilaţi, de la Vintilă Horia la Ştefan Baciu: „În poezie, trebuie să pară totul de la sine înţeles, iar la o mai atentă luare de seamă, să se creadă că nu e acolo nimic «de la sine înţeles». Acest ne‑de la sine înţeles stă fie în limbajul care parcă «ar curge», dar tocmai din cauza acestei «curgeri» are altă funcţie decât în vorbirea comună, fie prin topos, adică ceea ce pune în totalitatea ei «în scenă»”.
„Totul începe în haos/ şi niciun haos mai mic decât altul…”, decupează Dan Anghelescu din Soliloq VII. Şi, pe urmele lui Horia Stamatu, încearcă să scape de tortura rimei, pentru a fi şi mai enigmatic, şi mai melancolic decât este. Iată‑l în mijlocul haosului: „Haosul îmi măcina/ îngerii/ de prin suflet haosul/ haosul/ era o alergare/ pe cai de pământ/ şi de ape spre o memorie plină de pietre tombale// când vine surzenia/ ca o scufie/ de piatră/ vălurind guiţând/ tăgăduind tot ce vezi/ şi ce nu vezi/ şi totul/ inexprimabil devine…/ cum haosul însuşi/ în rostirile lui/ delirând/ delirând…// şi niciun sunet/ nicio lumină/ doar fire de iarbă”. (C’est un sujet de désespoir plutôt que de vanité) Sau, în structura tanka, Şerban Codrin Denk: „Ce mai rămâne/ din binecuvântatul/ măslin al păcii –/ surcele sub clocotul/ negru‑al stelei de rubin”.
Fiinţăm în haos? Nicicând, ca în aceste vremi din ce în ce mai îngrijorătoare, nu s‑a urlat mai mult la haos şi în haos. Iar făuritorii Poeziei, poeţii cu adevărat poeţi, nu cei purtaţi de curentul mediatic, bine ştiu că, atunci când declinul mundan este mai mult decât evident, trebuie să le pese, cum spunea Martin Heidegger, de „locul de adăpost al fiinţei”, nu altul decât Poezia, locul care trebuie vegheat şi apărat de hău, de prăpastie, de întuneric, în ciuda „apostolilor castraţi de orice credinţă”, de „egolatri fără eu”, aşa cum prorocea Horia Stamatu într‑un Twist din 1963. Ah, istoria asta care îşi trage secvenţele la xerox! Crucile‑s oarbe, acoperite de saci de gunoi, bisericile iau foc, orgile au vibraţiile sparte, cu doar vântul rămas organist, pasărea neagră croncăne prin tei: corrrona, corrrona… Iar întunecimea lumii, a sensului, a valorii autentice pare fără fund, ca apa neagră Lethe.
Unde fugim de răul lumesc decât în Poezie? N‑a fost uşor s‑o aflu printre maldăre de versificări. Cârcălicii, spre a le spune ca Arghezi, se întrec în a umple câmpul producând poezie cu cercel pe limbă, poezie‑pastişă, poezie reciclată (din material uzat, găurit ca blugii), poezie manelistică. Versificatori de doi bani refuză obstinat candoarea, „sfiala, priinţa şi splendoarea blândeţii” (l‑am citat pe Heidegger), ca aparţinând de drept fiinţei. Cum atragi atenţia, în lipsa harului? Scriind Odă bătăturilor sau anunţând cititorii că ţi‑ai uitat chiloţii acasă, şi nu oriunde, ci pe masă. Se sfidează orice normă? Ba se sfidează orice bun‑simţ. Astfel de încercare moarte literară are.
Cel mai sigur mod de a rata e să‑i negi pe predecesori, să‑i declasezi pe clasici, să‑ţi sune a gol Eminescu. Unul dintre temerarii ignoranţi se confesează ortografic personalizat: „Maş (sic!) masturba”, în timp ce gloriolete debutante (şi premiate la Ipoteşti) confundă poezia cu dansul la bară. Şi, cum virusul infracţiunii ortografice e molipsitor, un critic de şcoală nouă renunţă la incomodele diacritice. Ce iese? Un titlu ca (îmi asum cacofonia) Caci şi critica. Aceea care, deloc atentă la reglajul laudelor, ridică‑n slăvi galant (că‑i mai simplu şi mai comod!) versificări minore. Despre Arghezi sau despre cei trei B – Barbu‑Blaga‑Bacovia – e mai greu de scris personant. „Cât despre poezia de valoare, aceasta poate să mai aştepte”, îi mustră constant, număr de număr, în Cafeneaua literară, Virgil Diaconu.
Cei cu adevărat poeţi evită alinierea la fracturişti, hiperrealişti, utilitarişti, minimalişti, convinşi că poetul nu există ca om global – repet, că trebuie –, ci ca om singur. Şi‑mi sună‑n minte un vers obsedant de Horia Bădescu: „Iubeşte‑mă cu moartea‑n ochi/ Iubeşte‑mă cu ochii‑n moarte”. Şi mă întreb de unde ţâşneşte mica melodie, A Little Night Music? Şi‑mi răspund: „E ne‑de la‑sine‑înţeles”.
Şi‑au asumat de la începutul începutului să nu fie „curentişti”, să se agaţe de un –ism sau de o dată a naşterii poeţii, pe care‑i recitesc mereu complice şi care rezistă la ceea ce Adrian Dinu Rachieru numeşte „testul” recitirii: Nichita Danilov, Aura Christi, profesorul de „poezie estetică sau autentică” Virgil Diaconu, Emil Nicolae Nadler (mă întorc la Suflet prădător), Eugen D. Popin, Alexandru Ovidiu Vintilă, Gellu Dorian, care celebrează nu „ziua mondială a poeziei”, ci, aşa cum trebuie şi cum fac transgeneraţioniştii, „ziua veşnică a poeziei”. Nu puţini pledează apăsat contra poeziei „generaţionist‑curentiste”. Spus, a câta oară, de Radu Ulmeanu: „O adevărată boală a criticii literare este, într‑adevăr, generaţionismul”. Şi altădată, tot Radu Ulmeanu: „Cred în Poezia scrisă de Poeţi şi nimic mai mult”. Aşa şi este: Mihai Ursachi aparţine generaţiei Mihai Ursachi, Ileana Mălăncioiu aparţine generaţiei Mălăncioiu, Simona Grazia Dima aparţine generaţiei Simona Grazia Dima. La fel, Ioanid Romanescu: „Trăiască Poezia şi marii visători!”
În ce‑l priveşte pe Adrian Alui Gheorghe, „talent individual”, cum ar spune Eminescu, el este poet, nimic mai mult, şi de aceea e altfel. Nici el, nici Gellu Dorian n‑au uitat să aprindă o lumină lui Lucian Alecsa, plecat în cenaclul de dincolo, convinşi fiind că există izbăvire prin poezie, chiar dacă Mântuitorul, cum îl vede Dan Pătruşcă, într‑un oraş prăfos, fără zăpadă, „se năştea răstignit/ nu putea pentru nimeni să‑nvie”, magii se depărtau, iar moartea apărea de oriunde, luând chipul iubitei: „Niciodată moartea n‑a fost mai frumoasă/ ca atunci când goală îmi umbla prin casă/ mă prindea de mijloc şi mă dezbrăca/ lent în rugăciune mă învăluia/ mă lua în braţe ca pe‑un prunc să sug/ pielea ei de gheaţă mă ardea pe rug/ şi creşteam deodată nu prea mult imberb/ mă trezeam cu‑n zâmbet moale fără verb (…)// amorţit şi umed nu mai pot s‑adorm/ când n‑o văd mai tremur învelit în pături/ nu‑i aici e sigur în camera de‑alături/ şi când languroasă vine nu‑i spun nu/ uneori îmi pare cum că ea eşti tu”. (Niciodată moartea n‑a fost mai frumoasă)
Totuşi, miraculos, în „oraşul de mahala”, începe să ningă „de jos în sus”. E ne‑ de la‑ sine‑ înţeles? Da şi nu. Poeţii mari cred într‑o mistică a cuvântului (şi a necuvântului). Şi‑mi amintesc de o conferinţă a lui Cezar Ivănescu, văzând poezia ca stare de rugăciune, îngemănată cu muzica, adresându‑se unor opaci la mit şi la religie, hiperrealişti lucizi, minimalişti, utilitarişti sau ludopoetici, declaraţi împotriva vârfurilor literare, dar mai ales contra poetului Rodului. „Urcuşul pe scara lui Iacob, scrie Petru Ursache în Înamoraţi întru Moarte sau ErosThanatos la Cezar Ivănescu, până la întâlnirea cu lumina, cu îngerii, cu poezia adevărată, nu‑i deschis oricui”. Cezar Ivănescu a fost un „ales” şi‑i greu să‑l reduci la neant: „Dar lângă tine‑i numai bine,/ de‑aceea‑Ţi zic neprefăcut,/ fie să treacă de la mine/ Tot răul ce mi s‑a făcut!”
Orfeu a îmblânzit întunericul (pe Persephona) nu altfel decât prin cântec. Şi cine‑l poate contrazice pe bătrânul abate H. Brémond, care spune că inspiraţia e o stare mistică? Atingi starea de religiozitate şi atunci „poemul se uită cu un ochi fără pleoape./ Între noi, ceru‑mpăturit, din ce în ce mai aproape”. Aşa ne asigură doxoloaga mea favorită, Mihaela Grădinariu. Inexplicabilul sâmbure de lumină mistic (lumină sângerândă?) împrăştie bezna.
Se poate restabili armonia lumii prin scris? Da. Înapoi la comuniune şi cuminecare, cerea Noica. Sau la cuminecare şi comuniune. Iată esenţa temeiului (Heidegger) care durează şi durează. Şi – minune! – bobul de grâu creşte din piatră seacă.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
