„De la între pân la printre Numai dinte pentru dinte” (dintr‑o fabulă de Virgil Raţiu)
Am scris de atâtea ori, de atâtea ori, insistent, à cor et à cri, despre democrat‑ură. „Ura, e democraţie!”(aşa cum suna lozinca postceauşistă) sau Ura e democraţie? Şi‑i dau dreptate încă o dată regretatului Niculae Gheran: de 33 de ani încoace, cât a numărat el până să moară, se cultivă ura.Tot el şi‑a intitulat o carte memorialistică: Bordel nou cu ştoarfe vechi, preluând sintagma lui Argetoianu.
Acest cal troian numit televizor a făcut rău naţiunii, din Decembrie 1989, de la anunţul despre otrăvirea apelor al lui Brateş, deloc străin de intenţiile tov. Ion Ilici Iliescu, apoi micul ecran a aflat varii forme ale răului, contribuind mult la aţâţarea războaielor. Munţi de ură şi de răzbunare, tot mai înalţi. Unde‑s trecătorile dintre noi, unde‑s florile de la trecători?
Ştim de la Sun Tzu că arta războiului (câştigător) constă în dezbinare‑denigrare‑demascare. Cei trei D au venit după cei trei F (frică‑frig‑foame) ceauşişti. Cât despre politică, o, e ars combinatoria între toate cele şase litere.
După demascarea, model învăţătorul Ilici, re‑inventată de Iliescu (versus „golanii fazcişti”), a venit acel strigăt satisfăcut al lui Roman, „S‑au demascat, s‑au demascat!”, contra partidelor istorice, à la Brucan scânteistul, care demasca şi cerea condamnări la moarte; îi mai aud hohotul crunt peste Zona Zero de comunism, din Piaţa Universităţii. Sub mandatele lui Iliescu, denaturările media, narativele derutante au dus la linşaj mediatic. „Boşorogii fără dinţi vor s‑ajungă preşedinţi”, urla strada. De ce? Fiindcă, atunci când se prind în hora politică, bătrânii întemniţaţi de comunişti erau greu de oprit. Ar fi fost o horă extraordinară contra vulpoilor, hoţi de revoluţie. Numai că primul vulpoi n‑a fost ignorant: deţinea tehnici (care mai de care) de diversiune. Se declarase războiul tinerilor contra bătrânilor. Ţinta: gap adânc între generaţii. Ce s‑a încurajat din vârful scării sociale? Ura şi dezbinarea. Cu argumente detestabile, ad personam, nu ad rem. Presa mercenară a atacat în haită, cât pe ce să‑i puşcărizeze din nou pe Coposu, pe Raţiu, pe Câmpeanu… Dar de te plângi, Magda U.? Doar avem Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944‑1989, pe 6 martie.
Focul fratricid a fost comandat de Ceauşescu. Nucleul Iliescu‑Brucan‑Militaru‑Stănciulescu a organizat focul contra teroriştilor‑lunetiştilor cu mult mai bine. „Cine‑a tras în noi după 22?” Întrebare fără răspuns. Cuvântul lui Brucan, acea jumătate de om, că altfel nu‑i pot zice, a fost lege pentru cel majusculat de „România literară” Om. O fi fost întâmplare (cu sensul la urmă) că Ion Iliescu i‑a pus în funcţii pe toţi militarii pro‑sovietici? Şi de ce n‑a fost condamnat pentru foc fratricid?Altă întrebare fără răspuns? De ce generalul Ştefan Guşă nu‑i erou declarat? Că nu mai scăpam de trupele sovietice ocupante. Superbul caracter voluntar al generalului ne‑a salvat; pe el, l‑a omorât.
S‑a deschis foc români contra români, ca să se degradeze relaţiile fireşti, ca să nu le spun nobile, între oameni de acelaşi neam. Patriotism? Sociologul Marius Pieleanu spune tranşant, cu voce asurzitoare, la Niels Schnecker în emisiune, că‑i „exagerare”. Ba nu: patriotismul firesc nu‑i exagerat deloc. Măcar în ianuarie, de Ziua Unirii lui Cuza, n‑aş fi vrut să aud asta. De ce te plângi, Magda U.? Bine că mai avem Zi Naţională.
Emil Constantinescu, geologul, putea săpa după adevăr, dacă nu se lăsa consiliat de un istoric, Zoe Petre, din descendenţă pro‑stalinistă, care, cu AS‑ul în mânecă, i‑a spus şi ne‑a spus la televizor că „istoria nu învaţă nimic pe nimeni”. Cum Băsescu a aflat că „între minciună şi adevăr e un lat de palmă” (după sentinţa populară), a deschis altfel de foc, cu altfel de arme, contra unora şi altora.
Cât despre Iohannis, l‑a durut în Dubai de Ziua Naţională. N‑o fi fost semnificativă cifra de 105 ani de la Marea Unire? Parlamentul a sărbătorit 1 Decembrie după patru zile, că nu dau turcii. Nici cifra de 165 de ani de la Hora Unirii nu l‑a impresionat pe preşedinte, obosit după Chile (pronunţat cum se scrie). A rămas în Bucureşti cu Ciolacu. Iar premierul a făcut bătrânului agricultor Gheorghe Crăciun o declaraţie politică, mincinoasă, fireşte, ca mai toate declaraţiile politice: „nimeni nu mănâncă cu două linguri”. Ba da, guvernanţii şi parlamentarii. Bătrânii pălmaşi rămân cu găurile din paie.
André Gide nota o definiţie a jurnalismului: „Tot ce ne va interesa mâine mai puţin decât azi”. E aşa şi nu‑i aşa.
Pentru mine, Cătălin Pândaru (Digi 24) e moderator rar: echilibrat, inteligent, lucid, intuitiv. Am spus intuitiv? Putea să prevadă, totuşi, că o să strâmbe din nas la paradă analistul (din categoria EXPERT) Ion M. Ioniţă, invitat într‑o Ediţie specială. Ce atâta lume la parada de la 1 Decembrie? După statistica lui IMI, 49% dintre români nu vor tricolorul. Da, dar 49,7% l‑au aprobat. Iar în gaura din steag am cam căzut cu toţii, rând pe rând, de la începutul dezastrului economico-financiar.
Mai spunea IMI, de Ziua Naţională: „Nu poţi fi patriot dacă nu‑ţi iubeşti vecinul.” Replica ar putea să i‑o dea ţăranul: „Iubeşte‑ţi vecinul, dar nu‑ţi desfiinţa gardul.”
Tot de 1 Decembrie, specialul invitat ne‑a deschis dezinvolt ochii. Ne‑a spus ce bogaţi suntem: 80% dintre români trăiesc la nivel european şi totul datorită banilor europeni. Coane Ioniţă, avem nivelul de sărăcie cel mai mare din Europa. Sau l‑ai luat în calcul pe ambasadorul Moraru şi palatul unde locuieşte, cu 46 de camere, unde‑l spală 9 băi? Şi cum o fi cu iubirea de vecin? Mie mi se pare că i‑o ruşine de nespălat (a obrazului) ca un Imperiu (Austro-Ungar) să terorizeze un popor mai slab (pe românii ardeleni). Deşi ruşinea asta durează de mult (de hăpt‑hăpt, cum zic maramureşenii), cancelarul austriac Nehammer (supranumit de presă Ne‑Schengen) nu vrea s‑o şteargă nici acum, iar vecinul Viktor Orban vrea din nou dualism şi nu‑i cerem să plimbe ursul.
Europarlamentarii noştri, 33 la număr, ascultă fără crâcnet cele mai bizare indicaţii. Instrucţia UE trebuie urmată. Şi câte instrucţiuni anapoda nu ne aplică guvernanţii, a bene placito. Dacă Europa vrea să nu mai punem bicarbonat în mici, nu punem. Altfel, am avea o atitudine neevoluată. La fel şi dacă am refuza pâinea congelată, cu făină puţină, eventual din greieri şi cu multe E‑uri, laptele de pustă ungurească ori roşiile turceşti pe care nu le‑ar atinge niciun cioc de pasăre.
Miron Manega, în „Certitudinea”, povesteşte experimentul broaştei: broasca aruncată în oala cu apă fierbinte sare din ea şi se salvează. Cealaltă broască, pusă‑n apa care se încălzeşte treptat, nu sare. Se adaptează cât se adaptează şi moare.
Cu spaimă şi supunere, românii de rând suportă (ca broasca încălzită) tot ce li se‑ntâmplă: după sacrificiul sângeros din ’89‑’90, au venit mineriadele lui Iliescu. Şi am trecut din mineriadă‑n mineriadă! Ceea ce s‑a numit re‑construcţie se traduce liber prin demolare. Privatizările nesăbuite au ajuns până acolo încât s‑a revendicat şi platoul Munţilor Bucegi (de vreun moştenitor dac, pesemne). Iliescu a dat liber la vânzarea pământurilor. Satul a fost aproape distrus de Ceauşescu; esenţa satului a distrus‑o Iliescu. Ce te plângi, Magda U.? Nu avem, pe 24 septembrie, Ziua Satului Românesc?
Mincinoşilor! A căzut un sistem, dar nu s‑a rezolvat mai nimic. Ne confruntăm cu alt rău sistemic. Sănătatea depinde de buzunarul pacientului: bogaţii vor merge în privat, săracii n‑or să aibă acces la sănătate. Au rămas cu „gurile ştirbe” (sintagma lui G. Liiceanu), după desfiinţarea policlinicilor dentare, ca să se bucure de dispreţul elitei. Cu inconştienţă criminală, s‑a aruncat un miliard de euro pe vaccinuri. Ce dacă 500 de spitale stau gata să cadă peste pacienţi? Vaccinaţi de trei ori, puteam bea, ca micuţu Cîţu, „cafea la interior”. Scumpă cafeaua asta! Norocu‑i că anul 2024 e anul sfinţilor tămăduitori fără de arginţi, Monsieur Rafila!
De ziua Unirii Principatelor, premierul Ciolacu se lăuda că a îndeplinit visul lui Cuza: autostrada Unirii. Păi de ce n‑o fi folosit‑o să ajungă în locul Micii Uniri? Sau să urce‑n Trenul Unirii. Cuza a ajuns în Bucureşti la vreme, cu diligenţa. Şi trebuie spus că domnitorul n‑a visat numai, a înfăptuit: învăţământ primar obligatoriu şi gratuit. Liberalistul guraliv Bogdan Rareş ne arată emfatic ce au reuşit guvernanţii după 34 de ani: closetele din afara şcolilor au fost eradicate. Parţial! Abia l‑a oprit doamna‑domnişoara Porumbel din trăncăneală: „Nu mai avem ceas” – aluzie la omu’ cu ceasu’. Şi ce empatic era în Obor, faţă de cultivatorii de pătrunjel cu doi lei legătura! Oare de agricultura cui se ocupă ministrul Agriculturii, de ne îneacă în ulei ucrainenii, iar Barbu nu‑l vede nicăieri? Cică nici un bob de grâu nu cade din tirurile ucrainene. Agricultorii demonstrează altceva la Afumaţi. A, nu‑s fermieri, ci protestatari. Nişte instigatori înverşunaţi. Oare disperaţii nu mai pot fi înverşunaţi?
Cuza şi‑a pierdut tronul ca să pună‑n aplicare legile, ba chiar a dizolvat parlamentul. La abdicare, Kogălniceanu i‑a spus, absolut memorabil: „Faptele tale bune te‑au răsturnat, Măria Ta!”
Mă întreb de ce emisiunile de divertisment de Crăciun şi de Revelion nu i‑au folosit pe comicii vestiţi ai politichiei. Pe Grindeanu, care‑i ca un Hopa Mitică, hopa sus şi hopa jos, nu se sparge, nu se stric㸠pe U‑U‑U‑ung‑ureanu, maestrul trăncănelii bâlbâite; pe Stolojan, supranumit Clăbucet, după numele cabanei adjudecate; pe micu Cîţu, care are nu doar o cabană, ci un munte întreg, cu păduri cu tot. Rolul lui Fenechiu era uşor de interpretat: ar fi adormit în direct, cum a mai făcut‑o. Datul din gură adoarme. Iohannis Îngăduitorul pentru ucraineni a devenit Iohannis nepăsătorul pentru români. Canadiana roşie a dat‑o la‑ntors. Să n‑o uităm pe belle de jour, Turcan, cu nasul scurtat, să nu semene cu Pinochio. Cum s‑o fi numind păcăliciul la feminin? Într‑o emisiune recentă a lui Sebastian Zachmann, din 2024, se lăuda că n‑a stat cu mânecile (de dantelă neagră) în sân. Aiurea, n‑are‑n grijă cultura, ci coafura. Pe crowl chiar asta scria: Cult(ura). De ce te plângi, Magda U.? Avem Ziua Culturii Naţionale, pe 15 ianuarie. Ce dacă instituţiile de cultură se închid?
Între timp, România se goleşte. Mai pune cineva accent pe „potenţialul de muncă naţională” ca Ion Mihalache? Noi îl risipim. „Experţii televizuali” ne calmează: vom avea şi noi, ca‑n SUA, japonezi americani, chinezi americani, ca‑n Germania, arabi germani, ca‑n Franţa, africani francezi… La noi, nepalezi români, pakistanezi români, coreeni români…
Finalul, din păcate, urmează dacă nu ne trezim. E momentul să alegem, cum spune Virgil Raţiu: să fim păsători sau nepăsători.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
