O poetă pe care o preţuiesc, Mihaela Grădinariu, mi‑a urat să câştig toate războaiele. Toate? Îi răspund că învingătorii sunt mai puţin frumoşi decât învinşii. Şi că marii învinşi au scris literatură mare. Nu mă consider învingătoare, dimpotrivă. Mi‑am rupt şi piciorul mergând pe Calea Gutenberg cum impedimentibus. În traducere: cu arme şi bagaje. Nu‑i uşor de urmat calea asta în vremi de cădere, cum le tot spunea Vintilă Horia, de când a părăsit Ithaca lui, forţat să se exileze. Ne aflăm continuu în context cultural neprielnic, dramatic, tragicomic, oricum, dar nu normal. Dacă am vreo spaimă, spaima mea e dispariţia Căii Gutenberg din cauza internetonţilor, a reţelelor. Satiricul irlandez Jonathan Swift, în Călătoriile lui Gulliver, îi vedea pe yahoos lacomi, înapoiaţi, proşti. Poate că asocierea e nedreaptă, dar o fac.
În nuvela Şanţurile, Mircea Eliade narează despre românii care, generaţie după generaţie, caută o comoară. Eu desluşesc (e dreptul meu) în „comoară” cartea. Fără ea, ajunşi „orfani de carte”, am fi mai săraci cu o civilizaţie. La Eliade, românii o găsesc, apoi o pierd şi o caută din nou, după altă mie de ani. Nu‑i aşa mult.
Direcţia impusă e omul plat: post‑religios, post‑etic, post‑etnic, într‑un cuvânt, dezrădăcinat. Baudrillard urla că Vine Maşinul! Canalele TV ne vor automate. Hiperobiectul înlocuieşte (sau vrea s‑o facă) omul. De altfel, pentru om se foloseşte des sintagma „material uman”. Ce alegem? Varianta materialistă? Pentru materialiştii ăştia, religia e superstiţie, opiu pentru popor. Dinspre urmaşii lor se trage următoarea aberaţie: cultura e rea, provoacă drame/ traume, deteriorează creierul. Numai că asta se întâmplă când n‑o ai.
Marinetti, futuristul, e adus iarăşi în prim‑plan, cu îndemnul la violenţe contra muzeelor, bibliotecilor, academiilor. La ordinul lui blasfemic: scuipaţi zilnic pe altarul artei, răspund şi inşi pe care talentul îi umple din creştet până‑n tălpi, de nu mai rămâne loc pentru caracter. Şi ce „zilnicării” de soiul ăsta auzim! Înaintaşii sunt negaţi şi vânaţi ca nişte pokemoni, iar tehnica înlocuitorilor a fost preluată din proletcultură. Eminescu înlocuit de Tzara şi de Fundoianu, după ce a fost înlocuit de A. Toma şi de „naş Deşliu”. M‑am săturat de înlocuitori şi nu mai vreau alţii noi. Borges voia să ajungă mai repede bătrân, ca să nu mai treacă prin „încercări neonorabile”. Eu am ajuns deja bătrână.
Cred în triada Bine‑Frumos‑Adevăr. Nu le consider concepte „ponosite”. Sunt, ca şi ele, o ponosită şi‑mi asum condiţia. Ei, uite că sunt „medievală”! Rămân în E(v)ul Me(di)u, patent Leo Butnaru
pentru Eul Meu, iar eul ăsta al meu ar fi vrut să trăiască în anul 1000. Sau măcar la 1900. Secolul XXI l‑aş opri, să cobor.
Petru era pornit pe Cernâşevski atunci când îşi scria Cursul de Estetică: „Pentru obtuzul de Cernâşevski nu există estetica artei. De ce să‑l predau studenţilor, de vreme ce susţine că o femeie petersburgheză de pe stradă e mai frumoasă decât cea mai frumoasă statuie? El, Cernâşevski, a pornit‑o cu literatura – oglindă, utilă comunismului şi ceilalţi l‑au urmat în ideea că nu trebuie să ne sinchisim de formă. Doar subiectul ar conta: problemele sociale. Numai un om incapabil de analiză nu se sinchiseşte de formă şi‑i vrea moartea”. Petru Ursache a şi scris Moartea formei, dar cenzura nu i‑a acceptat titlul. I l‑a schimbat, fără să‑i spună măcar, în Eseuri etnologice (Cartea Românească, 1986). „Magda, cei doi Nikalai, Cernâşevski şi Dobroliubov, erau incapabili de analiză subtilă, dar foarte furioşi. Radicali şi laici. Amândoi au văzut literatura ca oglindă a vieţii, iar pe artist, placă fotografică şi atâta tot. Întâi mergătorul a fost Belinski, mort în 1848.” Altfel prezenta lucrurile Al. Husar: rămăsese, în cursul său, pe care l‑am urmat, la Belinski, Cernâşevski, Dobroliubov.
Tot Petru recapitula sfârşitul criticilor sovietici radicali: Cernâşevski a fost dus în Siberia, Dobroliubov a murit la nici 26 de ani de tuberculoză şi n‑a mai apucat să aprofundeze ceva. Dmitri Pisarev a fost închis patru ani, iar la 28 de ani s‑a sinucis, înecându‑se.
Pandemia m‑a scos din acel ritm religios fantastic al slujbelor duminicale. Biserica, dar şi şcoala, sala de teatru sau de concert au devenit „focare de infecţie”. Însă soluţia singură şi sigură mi se pare întoarcerea la rădăcini amprentate creştin. Nu vreau să mă up‑datez – şi o s‑o repet până la ultimul pix – contra vieţii creştine, a ortodoxiei, a familiei tradiţionale. Îi detest pe cei care susţin că democraţia, orientarea europeană ar fi ştirbite de preoţi şi ierarhi, învinuiţi, la hurtă, ca „primitivi”, „rudimentari”, „rigizi”.
În noaptea asta antitelevizată şi antitelevizuală, ca mai toate de altfel, deschid jurnalul lui Traian Chelariu (1906‑1966), Zilele şi umbra mea, şi găsesc o însemnare din 1935: „Toate graiurile noastre constau din două vorbe: din Da şi Nu, iar vocabularele limbilor lumii gem de echivalenţii, mai mult sau mai puţin complicaţi, ai acestor vorbe‑atitudini. Din Da şi Nu izvorăsc toate faptele noastre, şi se revarsă în DA şi Nu.Vorbele acestea sunt temelie pentru cele două filosofii omeneşti, pentru filosofia afirmării şi pentru filosofia negării. Şi din ele se ţes toate iluziile şi deziluziile noastre şi toate compromisurile”. Ce destin tragic! Traian Chelariu a pierdut, în refugiul din Cernăuţi, jurnale din anii 1924, ’25, ’26, ’27, ’28, ’31. A rămas ăsta: Jurnal de şantier Salva –Vişeu, 1948, unde a notat constrâns : „Înainte de a pleca pe şantier, brigăzile, încolonate şi cu steagul roşu în frunte, ridică pavilionul tricolor şi cântă un imn al bucuriei:
Ai muncii eroi
Sub steagul vremurilor noi…”
Ecaterina Chelariu a acceptat ca Editura Junimea să publice, în 1976, acest fragment, ca şi cum nu se putea altfel. Un editor prob n‑ar fi făcut‑o.
Plângăcioşilor nostalgici după condiţia scriitorului în socialism, în timpul vieţii, dar şi postmortem, măcar cazul Traian Chelariu (prototipul filosofului din Cel mai iubit dintre pământeni, ajuns după puşcărie la deratizare) să‑i împiedice a considera acceptabil terifiantul compromis numit comunism. Vor să fim toleranţi cu cenzorii, care ne împingeau spre compromis ca să ne publice ciuntit?
Conform ideolectului comunist, trebuia să aderi, să participi, să (te) reeduci. Te ajutau generoşii activişti care făceau totul pentru noi: să ne ţină strâns pe linia congreselor şi a plenarelor. Operând, operând, aduceau cărţile iresponsabile din p.d.v. politic la linie. Categoriile erau diferenţiate net: devotaţii, yesmenii şi, altera pars, reacţionarii, cârcotaşii. Mie Virgil Cuţitaru mi‑a făcut referat negativ (cel mai agramat posibil referat) la volumul de eseuri despre poezie A patra dimensiune. Ţin minte ce indignat era că aş considera poezia o realitate paralelă cu aceea socialistă. Asta înţelesese el dintr‑un vers de Emil Brumaru. „Cum, tovarăşa Ursache, să înflorească o cheie în uşă?” Unde văzusem eu aşa ceva? Îi sprijineam, cumva, pe onirici? „Poezia trebuie să fie realistă.” Ba poezia e altă realitate, i‑am răspuns. Mi‑a prezis ceea ce mi s‑a şi întâmplat: c‑o să fiu pusă la opreală. Şi cum puteam eu să mă prezint cu un sumar unde figurau Baconsky şi Nichita Stănescu, şi nu Ţaţomir ori Haralambie Ţugui, Mihai Ursachi, şi nu Corneliu Sturzu, Emil Brumaru şi nu Ion Crânguleanu.
Trebuia, atunci, să fi pus… ceva pe clanţa Junimii (Luca Piţu, şi el răuvenit, respins cu Naveta esenţială de pseudo‑editori, o poreclise Edifufa) şi să trag decisă uşa după mine. Din păcate, la cererea lui Iacoban, luasem cartea de la Editura Eminescu, deşi Nicolae Oancea mă asigurase că „trece”. Trece în plan. Proastă decizie să colaborezi cu MRI. I se pare că are în el atâta talent (indemnizaţie de merit, premiul Academiei), că nu‑i mai rămâne loc pentru caracter.
Ei, şi dacă nu cedai, făceau ei ceva să pari vinovat. Dădeau impresia unui accident de parcurs, dar era pus la cale minuţios. Cum a fost greşeala aceea de tipar pe care mi‑a pus‑o în cârcă Leonţâcă, aşa cum îi spunea Mihai Ursachi.
Corneliu Sturzu, referent la A patra dimensiune, mi‑a cerut să renunţ la textul despre Mihai Ursachi. Şi am renunţat, ce era să fi făcut? Trebuia neapărat să‑mi întăresc poziţia la revistă. Cedarea asta mi‑a folosit ca omului din Tecuci motorul. La nimic.
O altă prietenă a mea, distinsă profesoară de română, Emilia Talpalaru, îmi scrie, spre încurajare, că „vorba e cel mai eficient stilet”. Consider publicistica o datorie civică. Am lăsat pentru practica mea de povestaş deoparte proza, considerând‑o mai vizibilă decât romanul: Strigă acum…, roman, faţă de Comunismul cu rele şi rele. Am rămas câtva timp la marginea ficţiunii. Sau, poate, nu i‑i dat corcoduşului să facă struguri. Oricum aş scrie, însă, tot la docu‑roman ajung, nu la click‑lit‑uri. Şi aşa mai departe, scrie‑n carte.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
