„Destinul istoric al independenţei”

Preocupată stăruitor de soarta Republicii Moldova, radiografiind sinuosul ei destin istoric după proclamarea independenţei, Galina Martea, fiica învăţătorului Vladimir Sârbu din Corneşti (j. Ungheni), actualmente stabilită în Olanda, ne‑a dăruit recent un nou volum, cercetând „filosofia identităţii moldave” în anii de independenţă (1991‑2020). Basarabia – destin şi provocare (vol. 2, Editura Tipo Moldova, 2020) promite un posibil serial, adunând articole risipite în varii publicaţii, axate pe suferinţa morală şi materială a unui stat „capturat”, supus asaltului identitar.

Economist de profesie, îmbrăţişând o temeinică documentare şi o largă paletă problematică, manifestându‑se prolific în diferite genuri (poezie, proză, eseistică de amplitudine filosofică), dincolo de activitatea de cercetare, cu deosebire în managementul educaţional, Galina Martea ia mereu atitudine, se pronunţă răspicat, citează din belşug (Rapoarte, agenţii de ştiri, analişti de calibru, site‑uri), ştiind prea bine că Basarabia este, din păcate, un „model al suferinţei”. Mai mult, independenţa statală, ca drum nou, redeschis în 27 august 1991, anunţând renaşterea, implicit „un alt destin”, a colecţionat „efecte decepţionante”, numeroase insuccese şi dezamăgiri, încât, pe bună dreptate, autoarea conchide: „Nu s‑a ştiut ce e de făcut cu ea” (suveranitatea, n.n.). „Răstiginită pe suferinţă”, Basarabia, săracă şi coruptă, a intrat în zona gri. Ca stat slab, falit, „fără resurse şi idei”, Republica Moldova supravieţuieşte „la limita disperării”, „la răscruci de drumuri”, trădând idealurile naţionale. Confruntat cu „puterea demagogiei” şi „obscenitatea puterii”, poporul român basarabean (ca să preluăm sintagma folosită de autoare) trebuie salvat, motiv de a propune soluţii pentru ieşirea din marasm. Declinul economic, criza identitară, divizarea, stagnarea, degradarea, exodul etc. aduc în prim‑plan problema responsabilităţii morale. Ochiul economistului nu se dezminte; Galina Martea discută argumentat problema reunirii, punând pe tapet costurile şi efectele ei, militând pentru protejarea identităţii şi salvarea unităţii naţionale.

Dar înainte de a examina, mai îndeaproape, soarta Republicii Moldova se impune să chestionăm, sociologic, contextul pentru a privi problema adecvat, în ramă geo‑politică. Spaţiul pruto‑nistrean nu conservă o etnicitate nealterată, cum ar susţine reprezentanţii moldovenismului fundamentalist (V. Stati, Ion Druţă). Există şi o ideologie a moldovenismului filorus, acceptând o modelare rusofilă. În plus, fragilitatea statalităţii ca moştenire geoculturală (Basarabia având, lungă vreme, statut de gubernie) alimentează psihologia „omului marginal”. Ceea ce înseamnă că, fiind, în limbaj sociologic, o arie culturală periferică, spaţiul basarabean presupune confruntarea a două sisteme culturale, cu inevitabile întrepătrunderi, împrumuturi, schimburi culturale. Întrebarea e dacă aceste fenomene de difuzie s‑au grefat pe o matrice stilistică de rezistenţă sau dacă modelul cultural (cultural pattern) a impus o cultură donatoare.

Fenomenul miraculos al regenerării românismului în Basarabia, izbucnit pentru a stinge ceea ce Theodor Codreanu numea, îndreptăţit, o „ruptură ontologică”, obligă la un efort integrator, ambivalent, recuperator, păstrând, prin memoria etnică, rădăcinile arheale româneşti, dar care, sub „teroarea Istoriei”, e bântuit de o „conştiinţă sfâşiată”, căutându‑şi specificitatea. Pericolul rusificării, criza dedublării, comandamentul sincronizărilor întreţin, pe de o parte, sentimentele de marginalitate şi înstrăinare, chiar reacţii retractile; pe de altă parte, alimentează „complexul Ithaka” (cf. M. Cimpoi), Basarabia fiind – s‑a spus – „o ţară în exil”.

Sarcina urgentă ar fi, dovedind realism politic, edificarea unui spaţiu cultural comun. Ideea unionistă nu mai e populară, atractivitatea economică întârzie, dilema identitară se prelungeşte. A fost reactivată o fantomă lingvistică: limba moldovenească. În vreme ce ruşii au încurajat identitatea moldovenească, lipsa unui proiect panromânesc la Bucureşti, incoerenţa decizională sau gafele diplomatice n‑au făcut decât să amplifice dezinteresul şi să blocheze replierea identitară. Cum limba, marele personaj tragic al Istoriei basarabene, a fost exilată, glotonimul limbă moldovenească a făcut o fulminantă carieră, recunoscându‑i‑se chiar slavismul. Iar scrisul, pentru cei credincioşi românismului a devenit un act existenţial. Şi pregătind, conspirativ, o fabuloasă renaştere, obstrucţionată ori deturnată de pe calea reîntregirii.

Deşi a trecut printr‑o „succesiune de reînvieri” şi regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu‑şi „destinul golgotean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă faţă de cadrul referenţial românesc. Încât şi literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e şi azi privită ca o literatură paralelă, sperata integrare culturală fiind – spunea cândva L. Ulici – doar un „balsam consolator”, cu obligaţia unei mai generoase receptivităţi din parte‑ne.

Să reamintim că, analizând fenomenul literar basarabean, E. Lovinescu aducea în scenă, ca prim argument, interesul cultural, observând că după un secol de înstrăinare necunoscuta literatură basarabeană invita mai degrabă la „amorţirea scrupulelor estetice”. Totuşi, aceşti „moldoveni desfăcuţi de noi” (după expresia lui Iorga) au dovedit continuitate culturală pe fundalul rezistenţei românismului. Încât a discuta despre literatura basarabeană înseamnă, prioritar, a nu uita că „nu există literatură pură” (D. Matcovschi), în absenţa unei pedagogii naţionale. Şi dacă poeţii sunt conştiinţa morală a naţiunii (cf. E. Coşeriu), cruciada pentru limbă, Istorie şi neam s‑a purtat, se ştie, sub stindard eminescian de o mână de scriitori, repudiind mancurtizarea – veritabil genocid etno‑cultural. Presiunea slavizării a trezit o conştiinţă îndurerată şi a obligat la apărarea identităţii şi a specificităţii. Dar acţiunea „moldovenistă” sovietică a avut un scop politic şi, sub masca afirmării identităţii, a urmărit brutala separare de unitatea sa etnică, atentând la memoria istorică. Stegarii moldovenismului agită o fantomă lingvistică. A promova limba moldovenească înseamnă a dovedi o crasă ignoranţă ori a comite o fraudă ştiinţifică, sub un întreit aspect (lingvistic, istoric, politic), nota Eugen Coşeriu; fiindcă român şi moldovean „nu sunt termeni de acelaşi rang semantic”. Dincolo de absurditatea existenţei a două state româneşti şi a unei limbi care circulă sub o dublă denumire, vom spune, fără echivoc, că acel „naţionalism sănătos”, cerut de E. Coşeriu în contextul bilingvismului, înseamnă, negreşit, raportarea la cultura „de origine”, invocând un necesar etnocentrism.

Am propus această lungă paranteză deoarece Galina Martea, ea însăşi scriitoare, nu putea ocoli chestiunea culturii, ţinută – pe fundalul regresului social – „în limitele obscurantismului”, cum afirmă în repetate împrejurări, alături de întregul pachet problematic. Deoarece – scrie ea – ar fi greu să ne imaginăm că societatea basarabeană „ar putea exista fără probleme”. Inevitabil repetitivă, cartea doamnei Martea, explorând şi problematizând prezentul (dezmăţul social, prelungita criză politică, generând confuzie, exodul forţei de muncă, datoria externă, violenţa, şcoala, familia şi, nu în ultimul rând, rolul intelectualităţii), nu putea ignora moştenirea totalitarismului sovietic. „În lumina trecutului”, cum zice, dezvoltând teoria despre lumină, aminteşte de foamete, deportări, bibliocid, deznaţionalizare, cu ştiutele efecte nefaste. Să amintim şi de proiectul Lilianei Corobca, în chip de coordonatoare, propunând într‑un diptic (despre Moldova Sovietică şi România) solide „panorame ale comunismului”, cu asemănări (ideologice) şi mari deosebiri, descifrând o epocă de mare complexitate. Ca pedagog, Galina Martea analizează şi „natura” basarabeanului şi ne oferă câteva „învăţături” pe axa relaţiei şcoală‑societate‑stat‑individ, insistând pe sistemul de valori şi conştiinţa naţională. Dacă Iurie Colesnic, într‑o frumoasă întâmpinare (v. Parabola identităţii), vorbea despre „povara nemiloasă a destinului” şi invoca, cercetând meandrele identitare, „bagajul conştiinţei naţionale”, Galina Martea, neuitând că e poetă, lansează un Imn al identităţii, reamintindu‑ne că „O limbă în scumpe veşminte/ Doineşte pământul român”.

Reunind studii dense, de percutanţă analitică, cu mărturisit scop instructiv‑educativ, citând – în eseistica de rază culturală – din Vianu, Blaga, Rădulescu‑Motru etc., Galina Martea ne propune un examen onest asupra „filosofiei identităţii moldave”. Bănuim că, adâncind subiectul, aducând la zi analizele, aventura editorială va continua, întrezărindu‑se acum, prin victoria Maiei Sandu, moştenind o complicată situaţie politică, o rază de lumină.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

Total 1 Votes

0

1