Conform Teoriei Inteligenţelor Multiple a lui Howard Gardner, teorie care a pătruns în armătura pedagogică a şcolii româneşti reformate, inteligenţa clasică g cuantificată de testările formale şi cultivată de şcoala clasică ar cuprinde doar inteligenţa logico‑matematică şi inteligenţa lingvistică. Prin urmare, spune el, şcoala care evaluează doar g lingvistic şi logico‑matematic este o şcoală „uniformă”, bazată pe memorare, care discriminează împotriva celorlalte „inteligenţe”. Gardner detronează inteligenţa g, lingvistică şi logico‑matematică, în numele celorlalte inteligenţe. În mod paradoxal, sub tastatura lui Gardner, şcoala care e pentru toţi e pentru nimeni. E un pur exerciţiu de discriminare. Prin multiplicarea „inteligenţelor”, Gardner reuşeşte să diminueze rolul inteligenţei clasice (g), inventând un raport de 2 (inteligenţele lingvistică şi logico‑matematică) la 6.5 (inteligenţele muzicală, spaţială, fizico‑chinestezică, interpersonală, intrapersonală, naturalistă, existenţială). Inteligenţa propriu‑zisă, g, e redefinită şi transformată într‑un set de talente din care două rămân să reprezinte vechea inteligenţă, g, iar restul sunt un curcubeu de noi „inteligenţe” care devin noua majoritate obligatoriu diversă.
Inteligenţa clasică are soarta celor două sexe în faţa multiplicităţii de „genuri”: cele două sexe anatomice (masculin şi feminin) sunt minoritare ca număr şi, deci, autoritar‑discriminatorii în acelaşi timp, faţă de cele peste o sută de „genuri” postulate de experţii în fanteziile fetiş ale stângii.
Nominalismul de acest fel inventează un soi de realitate artificială născocind şi forţând intrarea în uz curent a unor concepte care, de fapt, nu au corespondent în realitate. Dar conceptele sau avatarurile astfel generate sunt apoi invocate pentru a aşeza conceptele care au acoperire în realitate în poziţie de subordonare, de minoritate, faţă de majoritatea imaginară. Activiştii – eliberării sexuale, pedagogice, culturale, climaterice – cer drepturi pentru aceste majorităţi fictive şi înfierează drept oprimante categoriile reale, aşezate de acest nou tip de luptă de clasă în postura de minoritate oprimantă. E un soi de marxism care a identificat un nou tip de luptă de clasă, inventând majorităţi oprimate alcătuite din nuanţe/ minorităţi fictive sau asmuţite unele împotriva altora. Diversitatea şi multiplicitatea de acest fel sunt, de fapt, un triumf al fandacsiei asupra realităţii: „Şi din fandacsie cade‑n ipohondrie” şi‑n mizantropie. TIM e, de fapt, un discurs împotriva inteligenţei, un soi de ascuţire a luptei de clasă între diverse compartimente ale minţii secţionate brusc unele de altele şi investite cu semnificaţii sociale antagonice. Inteligenţa clasică, g, ca şi „inteligenţele” lingvistică şi logico‑matematică reprezintă, pentru liderii şi trupele acestei insurecţii psihopedagogice, o elită, o castă privilegiată de inteligenţe care trebuie detronată în numele echităţii şi incluziunii.
Gardner însuşi se contrazice în privinţa supremaţiei g asupra celorlalte inteligenţe pentru că, după ce susţine că nu există o inteligenţă generală – lingvistică şi logico‑matematică – superioară celorlalte, afirmă că unul din motivele pentru care denunţă testele IQ este că oamenii care au inteligenţă verbală şi logico‑matematică au avantaj la aceste teste asupra celor care posedă celelalte inteligenţe pentru că testările sunt aşternute în tipare lingvistice şi logico‑matematice. Dar nu e acest lucru adevărat pentru întreaga civilizaţie? Nu sunt cuvântul şi
numărul, capacitatea de a folosi structuri lingvistice complexe, logic construite, şi structuri matematice complexe, logic construite, cele care ne disting de animale – oricât de melodios ar cânta privighetoarea, oricât de multă agilitate ar avea cobra şi oricât de multe diguri ar construi castorii – şi care stau la temelia culturii şi civilizaţiei? Nu pe aceste două tipuri de inteligenţă s‑a edificat totul? Nu ţine şi relaţia cu ceilalţi şi cu sine de cuvânt, de capacitate de a articula enunţuri ne‑mincinoase sau ne‑eronate despre sine, ceilalţi şi lumea înconjurătoare? Nu ţine capacitatea noastră de a cânta sau de dansa sau de a construi de capacitatea noastră de a măsura lumea în variile ei aspecte, de capacitatea noastră, adică, de a fi precişi şi de a capta în durate de sunet sau în fragmente de dreaptă sau în arcuri de cerc sau de gest realitatea văzută şi nevăzută? Privită din acest unghi, TIM a lui Gardner devine o idee anti‑civilizaţională care, odată aplicată, va genera anarhie şi sălbăticire.
Ajunşi în acest punct, trebuie să reamintesc faptul că şcoala clasică europeană s‑a bazat pe cele şapte arte liberale: trivium (gramatică, logică şi retorică) şi quadrivium (geometrie, aritmetică, muzică şi astronomie). Cele şapte arte liberale (discipline studiate şi însuşite în lumina principiilor, care deci te ajută să înţelegi lumea şi să te mişti liber, stăpân pe tine, prin ea) erau opuse educaţiei vocaţionale, tehnice, profesionale. Şcoala nu te pregătea pentru viaţă afundându‑te în viaţă, ci ridicându‑te înspre principiile care guvernează viaţa.
Şcoala nu are a te ajuta să navighezi printr‑un labirint afundându‑te în labirint, ci ridicându‑te deasupra lui astfel încât să‑i înţelegi proporţiile şi meandrele, să‑ţi poţi face o hartă mintală ca să‑l poţi străbate fără a te rătăci sau învârti în cerc. Cele şapte inteligenţe multiple iniţiale ale lui Gardner aduc a versiune mongrelizată, compromisă, subalternă, a celor şapte arte liberale pe baza cărora s‑a clădit Europa. Oricum, la greci şi romani educaţia liberală era completată de exerciţiile fizice de la palestre, de serviciul militar, de tribulaţiile unei existenţe lipsite de tehnologie avansată. Nu mergeai la şcoală ca să faci acolo şcoala vieţii, să înveţi să împleteşti ciorapi, să plăteşti factura la lumină şi să tragi apa la veceu. Mergeai la şcoală ca om liber, şi orice om era liber în măsura în care stăpânea principiile, în măsura în care reuşea să se ridice deasupra materiei, nu să se cocoşeze sub ea; de aceea educaţia cetăţenilor era bazată pe artele liberale, pentru ca cetăţenii să poată rămâne liberi şi să poată participa la viaţa politică.
De altminteri, şcoala clasică e acuzată de Gardner că manifestă trei prejudecăţi („biasuri”, în traducerea pe care ne‑o oferă editura), şi anume „occidentalismul”, „testismul” şi „elitismul”. Este interesant cum părinţii din România nu înţeleg că ideile pedagogice de genul TIM nu‑i vor integra în Occident, ci în adversarul Occidentului, în globalismul de cea mai anti‑occidentală speţă, aşa cum se vede şi de aici. Pentru că iată cum descrie Gardner „occidentalismul” de care se face vinovată în ochii săi şcoala clasică: „După părerea mea, în societatea noastră suferim de trei biasuri, pe care eu le‑am denumit «occidentalist», «testist» şi «elitist». Biasul «occidentalist» presupune ridicarea pe un piedestal a anumitor valori culturale occidentale, care datează de la Socrate. De exemplu, gândirea logică este importantă, raţionalitatea este importantă, dar nu sunt singurele virtuţi. Biasul «testist» se referă la tendinţa de concentrare pe abilităţile sau abordările umane care sunt uşor de testat”.
Biasul „elitist” are de‑a face cu „orice credinţă potrivit căreia toate răspunsurile la problemă dată ţin de o anumită abordare, cum ar fi gândirea logico‑matematică”. Gardner declară această idee ca fiind „foarte periculoasă”.
Gardner amestecă şi aici lucrurile, dându‑ne astfel posibilitatea de a mai constata încă o dată cât de importantă este gândirea logică, capacitatea de a raţiona consecvent, pornind de la premise şi mergând coerent către concluzii, capacitatea de a vedea dincolo de aparenţa lucrurilor, de a înţelege. Niciodată concepţia tripartită a sufletului (raţiune, voinţă, apetit), aşa cum o găsim la Platon, şi nici concepţia dualistă asupra omului (corp‑suflet), aşa cum o găsim în antropologia clasică europeană, de la greci şi romani la creştinism, şi nici educaţia bazată pe trivium şi quadrivium nu a pretins ceea ce afirmă Gardner. Din contră, concepţia clasică spune că starea justă este cea în care raţiunea, voinţa şi apetitul îşi îndeplinesc fiecare funcţia şi niciuna nu caută să se substituie celorlalte. Ce face Gardner este tocmai încercarea de a amesteca funcţiile şi de a le substitui pe unele altora, făcând din dans un substitut al inteligenţei lingvistice şi din marketing un substitut la gândirii logice, adică substituind retorica logicii sau bastardizându‑le. Ideea echilibrului diverselor funcţii ale sufletului omenesc este fundamentală păcii lăuntrice şi păcii sociale (inteligenţei intrapersonale şi interpersonale, ca să folosim terminologia gardneriană) occidentale, şi Occidentul nu a făcut prin logică decât să identifice şi formuleze extrem de precis şi de comprehensiv principiile pe baza cărora raţiunea poate funcţiona fără deraieri. Tocmai logica a îngăduit gândirii omului occidental să înţeleagă că nu poate măsura decât anumite lucruri, altele fiind imponderabile. Nici structura social tripartită a societăţilor indo‑europene (cei care muncesc, cei care se luptă, cei care se roagă), nici psihologia tripartită, nici antropologia dualistă, nici curriculumul clasic structurat în două trepte a câte trei, respectiv patru discipline care se construiesc şi se susţin una pe cealaltă nu dau nicăieri de înţeles că ar fi vreun pericol monist de vreun fel. Din contră, TIMul lui Gardner reduce totul la un fel de clei cu ochi, de un fel sau altul de inteligenţă, care sub pretextul multiplicităţii devine un soi de monism al mediocrităţii. La Gardner nu ai ce balansa pentru că posibilitatea de a avea elemente care să fie balansate este compromisă de compromiterea criteriilor după care se poate face identificarea şi stabili funcţionarea diverselor elemente puse în balanţă. De fapt, el dărâmă fără a ridica nimic în schimb.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
