Citim în Sesiunea de toamnă (Cartea Românească, 2015, că Eugen Negrici, fiul unic, olimpic la matematică şi fizică, e şi un visător: „licean fiind, mă visam actor american”, lăsându‑şi, drept conformare, „mustăcioară”, cum va nota după decenii de goluri şi împliniri, în mai 1986. Şi mai îndepărtat în timp, ca atare şi mai detaşat, se străvede în 1997, „nătâng şi superficial”, la 25 de ani.
Aspirantul literar, defavorizat, nu‑şi poate găsi „un înger protector, ca Manolescu” (presupun că se referă la un mentor politic şi nu că cel numit, cu doar doi ani mai vârstnic, ar juca acest rol). Publicase patru cărţi când, în decembrie 1978, întors din Bucureşti la Craiova, din inima culturii, la picioarele acesteia, se destăinuie cu crudă luciditate: „Vorbesc reţinut şi cenzurat în toate circumstanţele”, iar „crisparea aceasta mă face suficient şi neglijabil”. Nu acesta e rolul, nici rostul, pe domeniul literar şi în contextul autohton sortit, unde destinul impune ca normă simulacrul. A fi tu însuţi e ca şi a te condamna. Peste trei ani e „bine” prefăcut, deşi oscilant, fondul încă răbufneşte în detrimentul formei. „Am observat cât de rău îmi merge când sunt autentic şi cât de bine când, asurzit de vanitate, sunt alături de mine, de fiinţa mea morală.” (27 sept. 1981) Învăţase adaptarea, cât preţuia dispreţul histrionic, în şcoala vieţii, de altfel nu doar la nivelul unde se afla, dar în fond la toate celelalte.
S‑a adaptat pentru a‑şi impune, într‑un fel sau altul, nonconformismul, datorat conştiinţei filiale de a fi „ales”. În timpul liber e vânător, în provinciala „bună” societate, dar şi „vânător de literatură”, cutreierându‑i însă marginile defavorizate, dar libere, rău sortite, căutându‑le destinaţia, conferindu‑le „destin”. Alegere din perspectivă morală nealterată, doar implicit, nepremeditat, polemică, în răspăr cu izbânzile nu doar real, dar şi posibil dogmatice estetic: „detest oferta prea bogată a textelor celebre”, notează franc la 16 noiembrie 1997. Alege direct oportunitatea şi indirect refuză oportunismul: „Mergând senin, în pas egal, în sensul opus.” (2014) Alegere singulară, vocaţională, extra‑contextuală. Destin de rara avis. Negrici: o lebădă neagră. (Petre, al doilea pronume, e îndepărtat pe coperta cărţii de debut de M. Ciobanu, printr‑un curios gest, pentru că avea greutate, chiar religioasă.)
Iubitor de opoziţii: sublim‑vulgar, spirit‑materie etc., ridică politeţea la rang de „operă”: „Prin politeţe, înapoi la complexitate şi mister.” (9 sept. 1977), în diferenţă cu „Limpezimea grosolană” (august 2010), de sursă americană, potrivit lui Nietzsche (Ştiinţa veselă). Îşi publică şi totodată amendează sarcasmul „estetic”: „Recitesc amuzat această însemnare ţâfnoasă de tinereţe, cu maliţia ei inutilă cu tot.” (12 martie 2011 despre un fragment din
1976.) Îşi denunţă „neputinţa (…) compătimirii” (adaos din 2011 la o notaţie din 1982). Nu‑şi ascunde o izbucnire viscerală ca urmare a autocenzurii: „Un câine urlă lung, a pustiu, în vecini. Ce‑aş mai face‑o şi eu, aşa, fără motiv.” (Octombrie 1982). Îşi caută resorturile scindării: „Sunt un amestec de naivitate şi profunzime. În scris primează, vai, când una, când alta.” (9 oct. 1978). În timp, nu se dezbară de cea dintâi: „Port cu mine, ca pe un viciu, naivitatea.” (29 oct. 2014). Îşi „stilizează” răul de umoare şi gândire: „Atins – pentru a câta oară – marginea scârbei şi centrul deznădejdii.” (22 martie 1984). Îşi reproşează „perspectiva modului meu simplificator de a vedea lucrurile” (20 oct. 1985), precum, iată, în propoziţia turnată‑n sarcasm, datată Anul Nou 1978: „Încă o legendă întreţinută cu sarmale.”
E „fascinat” de o frază din Chamfort pentru „sictirul ei aristocratic” (în 2011, cu întoarcere la o însemnare din 1977). O petrecere muncitorească la bloc blamată de locatarii bătrâni îl găseşte „scindat”: „Mă arăt şi eu indignat, dar nu‑mi displace felul lor de a fi în răspăr.” (Febr. 1977) Şi repetă: „Nu ne‑ar strica, poate, o cură anuală de sictir aristocratic: mănuşi, servantă, discrete interdicţii, ignorarea civilizată a celor de altă condiţie şi a faptelor de speţă joasă.” (4 iulie 1979)
E „conciliant”, din „neputinţa de a zice nu”, fapt ce explică „derapajele, nesocotinţele, rătăcirile mele (devenite uneori păcate – ale mele şi ale altora), chiar devierile, cedările neliniştitoare de traseu intelectual” (7 noiembrie 1977). Cel care îşi (re)cunoaşte slăbiciunile află, dacă nu şi învaţă, de la Grácian (El Criticón), extrema acestora, adevărata tărie de caracter: „Dacă una din marile învăţături ale vieţii este să ştii să refuzi, încă mai mare ar fi să ştii să‑ţi refuzi ţie însuţi ceva, să respingi compromisurile.” (Adaos din 10 iulie 1994 la o notaţia din 1977). Adevărata critică, s‑a spus, începe cu autocritica, liber (d)enunţată: „mi‑e imposibil să‑mi asum o situaţie umilitoare, să‑mi recunosc un eşec. Şi din această pricină, nu voi pregeta să‑mi protejez egoul, să mistific şi să mă mistific.” (7 aprilie 1978). Dar el tocmai practică un exerciţiu al umilirii de sine. În viaţă, ca şi în scris: „umilinţă care derivă din sentimentul participării” (co‑actoriale), nu umilirea poeţilor „rănindu‑le orgoliul, unicitatea creatoare”, iată ce propune Sistematica poeziei (ianuarie 1998).
I se poate dezvălui că, în mod evident, ascunde ceva? De exemplu, nişte nume craiovene, alături de altele neacoperite. Ar fi vorba de protecţie, de discutat cât a lor şi cât a sa. Înţelege că trebuie, se simte ca atare într‑un fel obligat, să explice relaţia apropiată cu un primar al Craiovei, un protector contextual. Tovarăş, mai cu seamă, de vânătoare. Care l‑a „acoperit” până la schimbarea de regim politic din 1989, şi după ce nu i‑a produs telegrama ceauşistă sperată, ci doar una fără folosinţă, „o telegramă de cinci rânduri, simplă, uscată (termenul coincide cu un calificativ acordat lui E. Negrici de N. Manolescu în Istoria… scurtă, s. şi n. m.), aproape onestă, cu urări, la final, de sănătate”. (Adaos din 2011 la un fapt din 1979.)
Un moment de catharsis trăieşte la vestea ascultată la radio „E.L.” despre căderea zidului Berlinului, când scrie că „nu‑mi pot înăbuşi hohotele de plâns ore în şir”. Are psihologia şi morala unui seismograf când înregistrează „tremurul sufletului” unui viitor sinucigaş, gravorul „genial” T.A. Filip.
Rămâne ce‑a fost, un grognon, cum scrie în 1994. Sorginte a propensiunii înspre utopie literară, de adversitate condusă până la „binefăcătoare” perversitate. Nu e de mirare că jurnalul consemnează, între proiectele cu substrat utopic, că ar scrie nişte „cărţi cu stiluri şi sensuri inversate” (91). O referire la „numeroasele noastre proiecte utopice” (42) aflăm şi în Emanciparea privirii (2016).
Astfel se dezvăluie personalitatea ca umilinţă şi participare.
În voinţa (şi vânarea) de destin, nici cu Mircea Ciobanu, prietenul privilegiat, relaţia nu începe uşor. Îi sprijinise apariţia primei cărţi în 1971, dar iată ce reţine jurnalul: „13 mai 1977 Ziua lui Mircea. A primit felicitările maşinal, ca pe nişte bani împrumutaţi mai devreme unui amic. Nu are nevoie de mine.”
Peste câteva luni, despre comuna şi acerba aspiraţia, prin literatură, la destin. „Mircea zice – şi ştie ce zice – despre Marian P., că nu are voie să piardă bătălia: «e fiul unei spălătorese». Dar şi M. C. ar avea „motive asemănătoare”. Există şi o altă motivaţie: încercarea însăşi, de către oricine, a „norocului” întru „năluca gloriei”.
În ceea ce‑l priveşte: „Dacă mi‑aş proiecta un destin şi dacă aş şti ce vreau de fapt, aş zice că nici eu nu aş avea voie să pierd bătălia, fiindcă tatăl meu a pierdut‑o în 1948 şi tot neamul meu a pierdut‑o, în 1948.” (19‑23 oct. 1977) Însemnare definitorie, aceasta, despre destin, bătălie, voinţă, obligaţie, compensare a pierderilor celor din familie şi neam (în sens restrâns).
Când prietenia vorbeşte, critica amuţeşte: pentru el, iată omul cel mai apropiat din afara familiei: „Mircea Ciobanu, căruia nu am putut niciodată să îi spun nu” (adaos din 1994 la o notă din 1977).
Nu înseamnă că critica nu încearcă să iasă din somnul bun al prieteniei. Pe M. Preda probabil tot M. Ciobanu l‑a adus la E. Negrici acasă, în noiembrie 1978. Ei bine, în ziua următoare, scriitorul prieten, e drept, avea să „reproşeze” criticului neînţelegerea unui fragment citit recent din Istorii III, producând acordul: „Avea dreptate Mircea. E o prejudecată. Povestea retrăită pe parcursul lecturii şi prin lectură şi, adaug eu acum, şi visul (rememorat) produc aceleaşi efecte de ordin senzorial şi intelectiv ca parcurgerea cotidianului./ Viaţa ca viaţă, sub raport informaţional, e doar mai redundantă.” Lecţie, va să zică, de poetică a romanului, a unui anumit fel de metaroman. Era prozatorul, dar poetul? „Mircea Ciobanu, în poezie: efectul himeric pe care îl produce descrierea lentă, din aproape în aproape, a unui gest.” (17 febr. 1979).
La moartea lui Mircea Ciobanu (precizare singulară: „prietenul meu”), scrie amplu, în 22 aprilie 1996: despre editorul apăsat de nefinanţarea cărţii, „marele scriitor” marcat de o voinţă „pur” artistică (al cărui substrat nutritiv literar e, însă, o „strălucitoare, neasemuită erudiţie biblică”) şi cu adresare în postumitate; iar cât îl priveşte pe receptor: „Nu am obosit să mă las sedus de ceea ce scria, în orice registru stilistic ar fi făcut‑o”. Se desprinde un anume tip de alter‑ego, un anume fel de identificare.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
