Noul secol îl prezintă pe Jan Urban Jarník în culegător şi cititor atent cu proza populară; astfel, în 1913, el publică altă antologie: Însemnări cu privire la limba basmelor poporane româneşti, unde dezvoltă pe mai multe paliere eseul amplu din 1877, Contribuţii asupra limbii basmelor populare româneşti. Este de urmărit cum, împreună cu Andrei Bârseanu, Jan Urban Jarník a contribuit decisiv la dezvoltarea studiilor noastre de folclor şi de pionierat antropologic.
Să nu ne închipuim doar un turist care vine în ţară, se plimbă mult şi bine, are parte de tratament privilegiat, scrie în tihnă despre experienţe sau alcătuieşte colecţii de strigături, cântece, basme şi alte asemenea. Nicidecum. Omul e prezent, scrie enorm, se implică, ba chiar polemizează în publicaţiile româneşti în cunoştinţă de cauză. Iată, de pildă, cum, în revista „Tribuna”, el scrie o „Recensiune” despre Dicţionar universal al limbei române de Lazăr Şăineanu (apărut la Institutul de editură Ralian şi Ignat Samitca din Craiova – prima ediţie, în 1896, iar a opta, în 1938): „Recunosc bucuros, că la asemenea lucruri, dac`ar ţinti a se apropia măcar de perfecţiune, ar trebui nu numai o cunoştinţă amănunţită a tuturor productelor folklorului român scoase la iveală până acuma, ci şi o sumedenie de informaţiuni din toate ţerile locuite de Români şi că aceasta este un lucru afară din cale greu. Să sperăm însë, după‑ce în anii cei din urmă filologia română a făcut progrese aşa de însemnate şi a luat un avânt aşa de frumos, că nu este prea departe ziua, în care toate piedicile vor fi delăturate şi în care o së ne vedem visul cu ochii”[1].
Două concluzii, alături de ceea ce spuneam mai devreme: Jan Urban Jarník este atent la absolut orice se publică în spaţiul românesc din domeniul ce‑l interesează. Mai mult, el supraveghează activ, scrie critic şi nu face concesii, din nicio direcţie. Din textele citate, avem senzaţia că afirmarea lui este depăşită de idealul ce şi‑l impune: prin descoperirea şi sintetizarea folclorului românesc din toate ţările unde se găsesc etnici români trebuie, cu o muncă titanică, să depăşim faza cercetării. Dar şi că, indiferent de condiţii, el, Jan Urban Jarník, crede că filologia română urmează direcţia potrivită. Scopul nu‑i aparţine cu totul? El vrea „a ne” vedea visul cu ochii. Cehul se simte şi visează româneşte, într‑atât este de devotat cauzei filologice şi unităţii româneşti, chiar şi numai prin cercetarea folclorică. Cu un an înaintea morţii, cărţile lui Jarník sunt încă recenzate în revistele româneşti, totdeauna cu interes şi preţuire. În „Viaţa Românească”, scriind despre Za jazykem rumunským, I. Şiadbei atrage atenţia că
profesorul ceh a fost cel dintâi care a prezentat la Universitatea din Viena „însemnătatea studiului limbii române”, deschizând cercetarea pentru alţi profesionişti. Să nu uităm că, în acelaşi timp, Jan Urban Jarník atesta şi frumuseţea limbii albaneze, despre care a publicat de asemenea studii numeroase. Despre cartea recenzată, Şiadbei mai spune că, „deşi scrisă într‑o limbă slavă puţin cunoscută la noi, este de mare importanţă pentru istoria literaturii şi filologiei româneşti, prin bibliografia pe care o pune la îndemâna cercetătorului”[2].
Cea mai clară dovadă că Jan Urban Jarník asimilase limba română se vede din scrisoarea trimisă preotului din Tălmăcel, I. Piso, cu rugămintea de‑a o transmite mai departe, în vara lui 1911. Dintru început observăm savoarea limbii române desprinsă din pasiunile cehului pentru Creangă şi Ispirescu. Despre Jarník, preotul român spune că ştie să înşire frumoase şi nobile îndemnuri pentru conducătorii noştri, din scrisoare se „reoglindeşte o sârguinţă de un mare apostol al unui neam înaintat în cultură; şi ne poate servi nouă tuturora ca un îndemn de curată şi sârguincioasă muncă însufleţită şi ca un program de activitate frumoasă pentru poporul nostru. E încă o mărturie pe lângă multe altele pentru dragostea curată ce o poartă savantul profesor faţă de poporul român”. Altfel decât inima curată, dragoste asemenea şi sârguinţă mare nu se poate vorbi despre profesorul ceh. Cum se va vedea, Jan Urban Jarník scrie mai bine decât românii, şi‑a însuşit stilul narativ al basmelor şi poveştilor. Limba română a cehului e curată literatură populară.
La moartea profesorului, Ambasadorul României în Cehia, Constantin Hiott, îi face un portret uman, dincolo de meritele profesionale incontestabile: „Jan Urban Jarník era nu numai cunoscut în România, pentru opera sa, de toate generaţiunile care au trecut prin şcoală, dar era şi iubit. Era iubit pentru că s‑a ocupat de limba noastră, căreia i‑a pătruns tainele, şi i‑a scos la iveală frumuseţile –, nu odată vorbind cu dânsul am avut ocazia să constat că filologul era şi poet. Şi ce este mai adânc legat prin toate fibrele de întreaga făptură a unei naţiuni, decât limba? D‑voastră ştiţi aceasta, precum o ştim şi noi. Aci este secretul popularităţei şi a iubirei de care se bucura la noi şi prin aceasta el şi‑a câştigat dreptul la eterna noastră recunoştinţă”[3].
Ucenica şi urmaşa de drept, la rândul ei o instituţie culturală românească pe pământ slav, Jindra Hušková‑Flajšhansová scrie Cuvinte despre Urban Jarník pe prima pagină din „Adevărul”, marcând moartea maestrului în ziarul românesc. Conferenţiara de la Bratislava sintetizează ceea ce orice istorie literară ar trebui să consemneze. Ucenica portretizează sintetic, fără ezitare: „Cu profesorul Jarník, naţiunea română pierde un prieten sincer şi adevărat. Dragostea pentru poporul, limba şi cultura română l‑a stăpânit aproape toată viaţa lui din primul moment când – sunt astăzi 40 de ani de atunci – a început să înveţe la Paris primele cuvinte – până la ultimele clipe ale vieţii sale. V‑a iubit limba pe care a caracterizat‑o aşa de bine ca din cale afară de simpatică, armonioasă, alcătuind un amestec plăcut de tărie şi dulceaţă. V‑a iubit literatura. Dintre literaţii români, o deosebită dragoste o avea pentru Creangă şi Ispirescu, pe care l‑a cunoscut şi personal. Lectura lui de predilecţie însă erau poesiile populare ale lui Alecsandri, cari au fost dintre primele cărţi citite în româneşte. Culegerea aceasta i‑a deşteptat şi o admiraţie pentru literatura populară a Românilor. L‑am văzut pe Jarník vreo trei săptămâni înaintea morţii sale. Şedea pe canapea şi conversa cu studenţii români, cari veniseră să‑i prezinte urările lor de sărbătorile Crăciunului. Mă întorceam tocmai din România şi‑i aduceam bătrânului meu dascăl câteva veşti şi salutări din partea numeroşilor săi prieteni. Cu toate că vedeam cum se pierde încetul cu încetul, mă bucuram văzându‑l plin de interes de tot ce privea România. Întreba de Bucureşti, de Academie, de profesorii universitari şi se bucura de sosirea corecturilor la Bunica (traducerea lui din literatura cehă) pe cari le primea regulat”[4].
În Istoria literaturii româneşti, Nicolae Iorga recunoştea moştenirea şi influenţa cehului. Vorbind despre Atanase Marienescu, care tipărise, chiar la Pesta, Poesia populară şi Balade rescrise de la sine, publică, acelaşi folclorist, la Bucureşti, de astă dată, Colinde (1861), la Viena, în 1867, tipăreşte Baladele, iar la Bucureşti, Steaua Maghilor (1875). Între timp, producţia de inspiraţie folclorică se îmbunătăţeşte cu Balade poporale româneşti de Miron Pompiliu (1870), Cântece haiduceşti de Iosif Vulcan, cu creaţiile semnate de Mangiuca, Ion Pop Reteganul şi braşoveanul tânăr Andrei Bârseanu care, alături de profesorul ceh, dădea în 1885 magistralul tom Doine şi strigături din Ardeal – care e „un model definitiv”, zice Iorga.
Vizitat de prieteni şi studenţi, mereu în contact cu viaţa academică, cu universităţile şi numeroasele societăţi în care era implicat, Jarník avea de reorganizat limbile romanice, visa la tomuri care să evidenţieze frumuseţea limbii şi literaturii române, amăgindu‑se, în ciuda bolii, că va încheia şi un consistent dicţionar albanez. Omul ştia să coboare la nivelul studenţilor, dialoga patern cu românii ce învăţau la Praga, asigurându‑se că dragostea de ţară şi de cultură nu le lipseşte, chiar departe de meleaguri. A muncit cât o instituţie, cum spuneam. La fel va proceda şi Jindra Hušková‑Flajšhansová. Ani mai târziu, Nicolae Iorga remarca nu doar pasiunea pentru tot ce e românesc a profesorului, dar şi moştenirea transmisă fiului său, Hertvik, care a introdus limba română şi a întemeiat, la rândul lui, o societate de filoromâni la Universitatea din Brno, unde preda. De utilitate istorico‑literară şi un adevărat tezaur publicistic şi epistolar rămâne corespondenţa lui Jan Urban Jarník cu scriitorii români şi personalităţi din ţara noastră editate în două volume la Editura Minerva, în 1980 şi 1981, sub îngrijirea atentă a lui Traian Ionescu‑Niscov. În postcomunism, au apărut Scrisori şi vorbiri către ardeleni. 1877‑1941 ale cehilor şi slovacilor, în frunte cu Jan Urban Jarník şi Jindra Hušková‑Flajšhansová la Editura Saeculum I. O.
■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor
Note:
[1] Jan Urban Jarník, Dicţionarul lui Şăineanu, în „Tribuna”, anul XIV, marţi 4/16 februarie 1897, p. 103.
[2] I. Şiadbei, Dr. Jan Urban Jarník, Za jazykem rumunským, în „Viaţa Românească”, anul XIV, nr. 10 octombrie 1922, pp. 146‑147.
[3] C.(onstantin) Hiott, Cu prilejul înmormântărei profesorului Jan Urban Jarník, în „Viitorul”, anul XIV, nr. 4462, 25 ianuarie 1923, p. 4.
[4] Jindra Hušková‑Flajšhansová, Cuvinte despre Urban Jarník în „Adevărul”, anul XXXVI, nr. 11935, vineri 26 ianuarie 1923, p. 1.
Marius Miheţ
