În numărul 12/2021 al revistei Contemporanul am dedicat o cronică „ineditului volum” Alfabestiar al poetei braşovene Mihaela Malea Stroe, apărut la Editura Eikon din Bucureşti în 2020 cu o prefaţă de Elena Vieru, pe care, în neştiinţă de cauză, l‑am catalogat drept „singurul volum tautogramic integral existent până acum în literatura română”, stabilind totodată filiaţiile tehnice care se impuneau: primele încercări în antichitatea greacă, apoi Renaşterea, barocul şi, nu întâmplător, laboratorul experimental francez OULIPO (Raymond Queneau, François Le Lionnais, 1960), dedicat, într‑un raport de subsidiaritate faţă de Colegiul de Patafizică (re)înfiinţat în 1948, posibilităţilor combinatorii practic infinite ale „literaturii potenţiale”.
După apariţia în presă a cronicii, m‑a sunat de la Bistriţa poetul GHEORGHE MIZGAN, despre a cărui existenţă recunosc că nu ştiam, pentru a‑mi semnala, cu politeţe şi complet lipsit de ranchiună, că Dumnealui, inginer în viaţa de fiecare zi (provenienţa profesională nu este de mirare, François Le Lionnais venind dintr‑un areal similar, lui adăugându‑i‑se puzderia de matematicieni şi enigmişti care au împânzit ulterior domeniul, transformându‑l într‑o disciplină de virtuozitate exersată inclusiv la nivelul unui computer IBM), lucrează de mai multă vreme pe poezii restricţionate sub aspect compoziţional, micul său volum de tautograme intitulat ADN poetic, apărut la Editura Vatra Veche din Tg. Mureş, fiind cu trei ani mai vechi decât acela pe care eu îl decretam ca fiind „singurul”. Am mai aflat că în volumele sale anterioare, dl Mizgan, care a debutat cu Cameleonul cu aripi în 2008, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj‑Napoca, s‑a mai aventurat ocazional în „arta constrângerilor”, decizia de a publica ADN poetic, redactat integral din tautograme, venind în urma decantării unei fascinaţii generative mai vechi, exersată şi prin haiku‑uri.
Am considerat, aşadar, că e de datoria mea să cercetez cele semnalate, de a căror veridicitate nu aveam motive să mă îndoiesc. Mi s‑a relevat un întreg univers poetic aflat la jumătatea distanţei dintre bravură tehnică şi substanţialitate, un domeniu despre care, probabil, puţini dintre criticii de la noi au ştiinţă, întrucât tipul acesta de „literatură constrângătoare” n‑a fost cercetat sistematic la noi, puţinele ocurenţe avangardiste fiind socotite ca aflându‑se la intersecţia dintre ludicul infantil şi artificialitatea ostentativă, adică într‑un punct pe care practicanţii genului şi‑l asumă dezinvolt, adăugându‑i şi alte valenţe de creativitate anamorfotică, aşa cum sunt „literatura manipulativă”, „ludi‑lingvistica” sau „reşaparea” unor texte literare mai vechi, unele clasice. E aproape inutil să menţionăm că niciunul dintre aceste sintagme nu este folosit prejudiciant de către corifei sau de către puţinii cercetători care s‑au aplecat fără prejudecăţi asupra fenomenului,
legitimându‑i în cele din urmă dreptul la existenţă.
Contrainte („constrângere”, „restricţie”) e marele cuvânt‑totemic al grupului OULIPO, din care se nasc tautogramele (texte în care fiecare cuvânt începe cu aceeaşi literă) sau lipogramele (unde se scrie prin eliminarea premeditată a unei litere), cel mai cunoscut exemplu – menţionam acest aspect şi în textul dedicat Mihaelei Malea Stroe – fiind acela a romanului de 300 pagini (!) La Disparition (1969), de Georges Perec, scris în mod premeditat prin eliminarea completă a vocalei e. Perec va recidiva în 1972, cu Les revenentes, în care vocala surghiunită din La Disparition îşi ia revanşa triumfală, asumându‑şi un statut de…exclusivitate în tot textul. Iată şi un detaliu adiacent la toate acestea elemente de istorie literară, îndeobşte cunoscute: nu vom putea fi, probabil, niciodată suficient de admirativi pentru a aprecia cum se cuvine superba traducere românească a Dispariţiei („un roman fără e‑uri”), realizată de către Şerban Foarţă, volumul de 325 de pagini (plus un Post‑scriptum ironic de 6‑7 pagini) fiind publicat în 2010, aproape fără ecouri, de către Editura ART din Bucureşti.
Mica postfaţă, parte organică a textului, e esenţială ca „artă poetică”. Perec vorbeşte aici, zâmbind, despre „artifactul prototipal” care l‑a îndemnat să scrie un roman fisurat vocalic, despre faptul că, înhămându‑se la corvoada scrierii tehniciste, restricţionate, a scăpat de capcana, dintotdeauna virtuală în cazul unui romancier, a relativismelor induse de psihologie, şi despre „originalitate”, domeniu în care aspiraţia unui scriitor de tip clasic nu se dovedeşte a fi niciodată lipsită de echivoc. „Imitator” fiind prin forţa lucrurilor, scriitorul poate scăpa de tentaţia refacerii vechilor trasee, călcate deja de predecesori, prin deconstrucţie şi reasamblare meşteşugărească, artizianală. Este exact ceea ce i s‑a întâmplat lui Perec în cei trei ani care separă La Disparition de Les revenentes, timp în care el şi‑a „reasamblat” propriul text.
Parcurgând cu atenţie câteva dintre volumele recent publicate de către Gheorghe Mizgan (ADN‑ului poetic, deja amintit, i se adaugă Sanctuarul singurătăţii, 2018; Răvaşe din sertar, în acelaşi an; Croaziera cuvintelor, 2019; Lipograme de weekend, în acelaşi an, plus câteva volume de traduceri internaţionale, cum e, de pildă, Caruselul dilemelor/Le carrousel de dilemmes, apărut în 2021 în Franţa, aici fiind probabil şi locul să amintim că poetul a fost publicat, bilingv, şi în albaneză, cu volumul de haiku Mugurii gândului, în 2018), devine inevitabilă constatarea a două aspecte. Întâi, că există o „piaţă” internaţională pentru circulaţia acestor volume de bravuri formale, cea mai dinamică dintre ele fiind aceea a haiku‑urilor. A doua constatare îl implică pe receptor, pe critic, printr‑o întrebare în ultimă instanţă esenţială: transmit aceste volume un mesaj mai adânc, un anumit „univers” specific, inconfundabil, sau trebuie ele apreciate exclusiv la nivelul bravurii tehnice?
Întrebarea se justifică şi prin faptul că, din chiar punctul lor de porrnire, aceste volume propun un univers „stresat”, spart, destructurant, „clivat”, a cărui finalitate e fie angoasa indusă de repetiţie, fie inerenta tensiune a elementelor disparate, colate prin artificializare. (Unul dintre corifeii francezi ai domeniului vorbea, de altfel, de „literatură prostetică”.) La Gheorghe Mizgan, domină formulele obsesive, terifianţa şi, pe ansamblu, decadenţa prelungită în apocalipsă. „Hidoase hiene hăituiesc humanoidul”; în alte locuri apar „damnări dezlănţuite”, „diabolice dezastre” sau „omizi obscene”. Un poem precum Plauri reumatismale (dar nu este singura boală invocată) e rescris în mai multe chei. Domină, paradigmatic, Bacovia, prin „cavoul de cuvinte închise” sau prin meteorologia dispersiilor ineluctabile: „Plouă pe sub cerul plin de îndoieli/ Plouă cu pedepse scormonind păreri/ Plouă vag pe dealul plin de bănuieli.”
Într‑un poem din Croaziera cuvintelor e expandată infinitezimala distanţă dintre eu şi ego prin implicarea „golului” în care plonjează egoul, „entitatea ermetică epatând emblematic”. Interesant e şi faptul că mecanismul generativ al modificărilor şi „protezărilor” este pus în mişcare prin expandare sau extrapolare, prin glisări anamorfotice, aşa cum se întâmplă într‑o tautogramă din volumul Croaziera cuvintelor, intitulată Fluturări, semnificativă şi prin eufoniile pe care ea le propune: „Fosforescenţi fluturi/ fâlfâie‑n felinare fragile./ Frecvente fierăstraie/ fărâmiţează/ ferestrele fantasticului./ Filamente filiforme/ frâng fantezii./ Flutură‑n ferestre fumigene/ feţe flendurite…” În Lipograme de weekend revine, pe alocuri, umbra tutelară a lui Ion Barbu: „Se‑ascunde versu‑n răpăit de tobe,/ Ţâşnesc din cer de foc cuvinte, vorbe./ Stingându‑se‑n scântei dogoritoare,/ În turn încins de traiuri visătoare.// Pe pagina deschisă scriu ades/ Doar câteva idei captive‑n vers;/ Privesc spre jar, în vatră, într‑adins,/ Prin spaţiu, visător, de gând învins.”
Se poate spune că nimic nu e stabil, definitiv fixat în universul poetic al lui Gheorghe Mizgan, totul – inclusiv literatura „canonică” – fiind condamnat la implozie, la „fărâmiţare”. Aşa se explică
probabil şi faptul că mediul predilect de existenţă al poetului e guvernat de „ceaţa” care dizolvă contururile, volatilizându‑le fantasmatic („câtă ceaţă, câte căutări!”), sau că un cuvânt pedilect e „grilaje” („Gonesc grăbite/ găunoasele gânduri ‑/ geamu‑n grilaje”). Îi plac, de asemenea, rătăcirile, deriva productivă, „cheile cu criptograme criptice” sau „croazierele”, cuvânt care intră şi în titlul unui volum deja citat, din care ne propunem să reproducem, măcar fragmentar, pentru a conchide aceste rânduri, autoscopia ironic‑narcisiacă intitulată Suferinţele scriitorilor: „Sărmanii scriitori/ storcându‑şi săratele sudori, se străduiesc să scoată‑n scenă/ savante soluţii soluţii solvabile. […] Singuri, se subjugă singurătăţii,/ Secătuindu‑şi sondele sensibilului subsol/ sau survolând scriiturile semenilor./ Sărmanii scriitori, savurându‑şi scrisul,/ Se socotesc specie superioară.” Sunt invocate, în continuarea poemului, „suferinţele sociopatice”, „surmenajul” sau „stingerea”, ca o confirmare decadentă a convingerii că poemele bizare ale lui Gheorghe Mizgan trimit mult dincolo de excelenţa formală din care ele se nasc, invocând un univers destructurant, în economia abstruză a căruia regula e dată de proteismul generativ. Efortul e remarcabil şi merită o atenţie critică sporită.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
