Îndemnat, adică „sâcâit” să‑şi părăsească gospodăria, Nicolai Hulubaru se încăpăţânează să rămână printre acareturile şi orătăniile sale, spunând că: „Eu aici voi să mor, aştept o ghiule să‑mi sape mormântul”[1]. Când, în cele din urmă, pleacă împreună cu Ghervasie spre mănăstiri, unde se va şi călugări, Nicolai porneşte la drum asemenea unui patriarh, ducându‑şi cu sine, ca Adam sau Noe, toate animalele care i‑au fost încredinţate şi care nu vor să‑l părăsească: „Pe la ora 9 ne‑am trezit. Şi eu şi tata am mai fi dormit, dar cârâitul găinuţei şi desele cucuriguri ale şolticului cocoşel nu mai încetau de cântat cel din urmă spectacol comic. Voia să‑l scoată pe tata din casă, să‑i sară pe umăr şi să cânte de câte ori îi va porunci şi apoi să‑şi primească bacşişul pe umăr, în grăunţe mici, alese ca pentru cocoşel şi găinuşă. După aceea dispărea prin tufe, prin livadă, făcându‑se rătăcit. Când îl căuta tata nu se da arătat decât atunci când îl întreba tata: «Unde eşti Cucuruzache, vin la tata»; atunci răspundea printr‑un cotcodăcit foarte nostim, subţire şi cam răguşit, iar găinuşa, ca o femeie amorezată, pe hăţaş rătăcită, cânta în aleanuri căutându‑şi ibovnicul. […] Toate paserile, oile, vacile, caii, cum îi poreclea de mici, aşa le rămânea numele şi striga pe fiecare după nume”[2]. Ajuns la Sihăstria, Nicolai şi‑a dat orătăniile să stea cu cele ale mănăstirii: „Dar ce să vezi că junca, cât au putut, au păzit‑o nişte fraţi. De la un timp a dispărut şi a fugit tot o fugă să vie la Păstrăveni. S‑a dat zvon din om în om şi i‑au aţinut calea nişte refugiaţi. S‑au dus bieţii la tata şi au adus‑o înapoi. Cârlana nu voia să stea între oi la stână, făcea ce făcea şi numai ţop în prag la tata”.[3]
Pământul moştenit de Ghervasie de la tatăl său îl pune în contact pe monah cu realităţile crunte ale colectivizării, pe care iconarul nu se sfieşte să ni le înfăţişeze, pe viu, la faţa locului, în paginile memoriilor sale: „Am demonstrat că pământul ce l‑a lucrat tata în voia lui, cu producţia care‑n anii cei buni dădea supraprodus, iar în cazul timpului nefavorabil, totuşi, media atingea producţia, că, după socoteala şi chibzuinţă făcută, oricine ar fi putut întreţine un personal, cu masa de obşte, cum intenţionam, ca până la 30 sau 40 persoane pe puţin, timp de 7‑8 luni, căci pământul din Păstrăveni, cum l‑au întreţinut locuitorii, cu îngrăşăminte şi lucru, era printre cele mai de seamă regiuni de producţie. Reglementarea însămânţării de către stat, care a devenit obligatorie, ca şi datoriile de război ce avem de dat, şi cotele, impozitele care cresc mereu şi ameninţarea cu trecerea la colectiv, care se zice că ia dreptul de proprietate până şi la cei mai mici şi submijlocaşi, apoi toate astea au dezgustat pe bieţii agricultori de a mai munci cu râvnă. Vitele sunt fără preţ, munci obligatorii, ţarina nu se mai gunoieşte, neavând suficiente vite de tracţiune care sunt înlocuite cu tractoarele colhozului şi ale gospodăriei naţionalizate de stat”. Colectivizarea a însemnat, în viziunea sătenilor, o ameninţare nu doar la bunăstarea lor economică, ci la rânduiala creştinească, la pomenirea morţilor, la îndeplinirea datoriilor Ortodoxe, acelea la care se referea şi bunica adoptivă a micului Gheorghe/ Ghervasie. Pământul era pomenire a moşilor, era tezaur liturgic: „În vremurile de azi, sub regimul colectivului colhoz, a gospodăriei de stat, mi s‑a propus să trec pământul la colectiv, să‑mi deie ce le trece printre degete, nu că vor ei, ci că aşa le impune serviciul pe care‑l au. Însă bătrânii satului, care cei mai mulţi nu sunt de acord cu colectiviştii, îmi spun: «Părinte Ghervasie, stai alături cu noi la biruinţă şi la luptă, căci locuşorul e al părinţilor Sf. Tale şi ai obligaţii ca să le faci ce le trebuie, mai ales acolo unde slujeşti. Ai fost juruit şi te‑ai făgăduit să urmezi calea bună. Cât de puţin de ţi‑a rămâne, e munca proprie a Sf. Tale şi se bucură şi părinţii când le faci pomenirea în tihnă, nu ca noi aici, ca vai de capul nostru. Însă ne facem curaj şi păstrăm datinile, aşezământul cu slujbele orânduite de povăţuitorii noştri. Căci este un proverb bătrânesc: că decât cu un ticălos la câştig, mai bine cu unul vrednic la pagubă. De om păgubi noi toţi, vei păgubi şi Sf. Ta. Iar de om câştiga, vom câştiga cu toţii. Puhoiul duce gunoiul şi murdăria la vale, în urmă rămâne isvorul curat şi puţin, dar limpede, şi curge într‑una, şi ne adapă pe toţi”. Ghervasie a ales să meargă împreună cu bătrânii satului, care detestau „lotul” şi care aveau o concepţie antropomorfică, familială, asupra pământului, văzut ca neam: „Şi de ai vra să faci treaba asta în silă sau de bună voie atunci când ai avea locul tot strâns grămadă, adică un lot, care să ţi‑1 are cu tractorul şi ar cădea în perimetru pe lângă alţii; dar aşa, locul ţi‑i tot parcelat, departe unul de altul, ogor cu ogor, te duci la ogoară ca la nişte neamuri care de care, te întrebi de produsul ce Dumnezeu ţi‑1 dă de nu se face ici, se face dincolo şi tot ai, dar când l‑ai dat, nu‑l mai ai. Nici Sf. Ta n‑ai, şi nici să faci o pomană nu poţi, căci nu ai de unde.” A intra în colectiv împreună cu tot neamul său de ogoare înseamnă şi a le face rău celorlalte familii/constelaţii de oameni, pământuri şi vite: „Plus de asta, dând câte un ogor ici şi colo, le‑ai dat pe toate. Vine colectivul cu tractorul şi‑ţi ară ogorul, însă i‑l ară şi pe al vecinului, căci aşa vine cazul vecinului când se vede cel din dreapta şi cel din stânga, care n‑avea chef şi poftă să‑l dea, poate că are o casă de copii şi‑l munceşte cum poate, cu zi, cu noapte, şi‑şi duce acasă şi‑şi îndestulează şi întreţine familia, atunci ce faci? Nu‑i aşa că toate blestemele lor vin asupra capului Sf. Tale? Nenoroceşti deodată atâtea familii câte ogoară ai cu megieşii lor». Am ascultat şi ascult de sfatul bătrânilor şi urmez cum va voi Dumnezeu. Până la urmă să vedem cum se va alege, ori lae, ori bălae”.[4]
Aşadar, locuirea pe un pământ moştenit din familie însemna şi pomenirea, deci memoria acelei familii: zeii familiari, larii şi penaţii ţăranului român din vremurile arhaice, deităţile strămoşilor păzitori ai ogoarelor şi căminului, au supravieţuit până la mijlocul veacului al XX‑lea în gospodăriile ţăranilor români, din Neamţ în acest caz. Temeiurile pământului, Logosul care pe toate le ţine, se regăsesc şi la ţărani, după cum apăreau şi în gândirea lui Narcis Creţulescu. Pământ (tinereţe fără bătrâneţe) şi poveste (viaţă fără de moarte) îşi răspund şi se susţin reciproc. Intratul în gospodăriile agricole colective punea în pericol posibilitatea de a afirma public această continuitate, o continuitate de memorie imperială, care aminteşte de daniile testamentare făcute de capetele încoronate sau de marea nobilime către mănăstiri pentru pomenirea lor până la capătul lumii şi al istoriei. Colectivizarea punea în pericol şi ecosistemul familial, comasând terenurile şi lăsându‑le la cheremul unor străini şi al motoarelor. Punea în pericol şi vecinii. Şi, în cele din urmă, era şi un simbol al ipocriziei, al minciunii, de vreme ce mult clamata eficienţă a agriculturii mecanizate, moderne, era greu de constatat: „Am observat că fac uz de economie ca să nu se risipească nici un bob, şi‑l strâng băeţii de şcoală, şi plăteşte şi altă lume de strânge spicele de grâu. Ce folos dacă maşinile de treier se conglumerează la treierat? Dau zor ca să se evidenţieze peste normă, treieră ziua şi noaptea, duminicile şi sărbătorile, cu repeziciune că trebuie înmagazinat şi repartizat. Ş‑apoi să vezi cum trec snopii cu duiumul la val şi rămân spice întregi, căci trebuie să iasă supraproducţie, Se pierde în pleavă, în arie, pe câmp. Câtă risipă… Care aceea de fapt rămânea omului acasă, iar nu pe câmp, să vie porcii satului după treier să risipească, rămânând în pleavă şi‑n paie. Paiele de multe ori nu le poate duce fiecare la timp, că nu au mulţi cu ce să le ducă. Plus de asta, ceartă necurmată între vecini cu girezile. Se fac abuzivi unul pe altul. Să‑mi fie iertat, căci toate acestea s‑au observat şi se observă de fiecare dată, an de an. Unde este economia ţării? Nu fac uz de disciplină, care pe unele locuri este bine orânduită, dar fac uz mai mulţi de sălbăticia şi zâzaniile pe care unii agitatori le produc. Altădată nu erau astfel de neorânduieli”.[5] Colectivizarea este, aşadar, o ieşire din rânduiala naturală şi supranaturală, divină şi umană. Un atentat la nemurire până la urmă.
Neorânduiala este de observat şi în rândul şi soiul oamenilor promovaţi de comunişti, despre care părintele Ghervasie scrie cu luciditate cronicărească: „Decât lupte pentru vise, mult mai bine în mănăstiri. Actuala vreme e a oamenilor augziliari, cine ce şi cum sunt plasaţi, asta numai Dumnezeu îi ştie. Domnul să le ajute aşa după cum să se întâmple la vremea de apoi”.[6]
Amărăciunea părintelui Ghervasie e cu atât mai mare cu cât, vieţuind în vetrele mănăstireşti şi învăţând de la oameni precum Narcius Creţulescu, a trăit practic în intimitate cu demnitatea istoriei românilor, pe care e mâhnit să o vadă sub atac: „Am fost la Mănăstirea Secu pentru unele versiuni şi felul de cum se reconstituie monumentul şi prea aleasa ctitorie a lui Nestor Ureche, marele cronicar. Ce detereoraţie, ce jupituri, găurituri, spărtături până în Sf. Altar, iar când te uiţi ce comoară a fost ascunsă sub păturile de reînnoiri a fiecăruia care venea să‑şi dea obolul său şi să‑şi capete meritul vremelnic ca şi până‑n zilele noastre; acum comorile de artă dau flacăra nemistuitoare şi amatorii se grăbesc să le sape şi să le arate neamurilor, căci n‑am fost chiar aşa de nemernici, din pământul strămoşesc al neamului românesc, încă acum se vede că drepturile patrimoniilor nu sunt pierdute şi nici cotropite. Am dus răsboaie, au trecut valuri şi furtuni, temelia ţării noastre n‑a fost zidită pe nisip, ci pe vetrele credinţei şi ale biruinţei până la vremea noastră în care ne găsim şi trebuie să muncim ca să trăim în tihnă”.[7]
Paginile lui Ghervasie Hulubaru ne arată încă o dată bogăţia lumii ucise de modernizarea comunistă şi ne demonstrează sărăcia antropologică a unei uriaşe părţi a literaturii oficiale produse de ideologii „procesului comunismului”. Nu poţi judeca atentatul la nemurirea ţăranului român, la povestea vieţii lui, în termenii generici ai „drepturilor omului”. Nu poţi transforma cadrul conceptual care se cere umplut cu anumite date de viaţă, ale unui anumit tip de om – cum ar fi ţăranul român în acest caz –, în chiar viaţa sau substanţa naraţiunii. Nu poţi aşeza pe acelaşi plan, în numele drepturilor omului, realităţi substanţiale de viaţă ale ţăranului român prigonit de comunism cu aspecte marginale ale societăţii româneşti. „Procesul comunismului” trebuie făcut în numele elementelor definitorii ale identităţii româneşti, care ar fi trebuit scoase la lumină şi reafirmate, nu în numele relativismului care pune pe acelaşi plan stejarul viguros cu pungile aruncate pe jos, prin jurul său, de picnicari de duminică, în numele faptului că ambele au fost puse pe foc. Suferinţa egalizează la finele ei, în cenuşă, dar nu la origine, acolo unde între un stejar viguros vechi de sute de ani şi nişte deşeuri este o diferenţă ontologică. E o diferenţă ontologică pe care am ratat să o reabilităm şi care, de aceea, mai supravieţuieşte în societatea noastră actuală doar în paginile unor cărţi precum aceasta. De căutat şi de pus în ramă.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 161
[2] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 163
[3] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 166
[4] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 174‑176
[5] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 174‑177
[6] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 304
[7] Udişteanu, Ieroschimonahul Ghervasie, 284‑285.
Mircea Platon
