Ștefan Borbély, echinoxist, director al revistei care a dat numele grupării, unul dintre cei mai subtili critici şi istorici literari, apreciat universitar clujean cu stagii de pregătire la prestigioase universităţi americane, s‑a născut la Făgăraş şi a păstrat, până la un punct, legătura cu Făgăraşul şi cu Braşovul, unde a publicat, spre exemplu, la Aula, monografia Matei Călinescu (2002). Studiile sale sunt ample descinderi din câmpuri diferite de cunoaştere, reunind în perspectivă imagini complexe ale fenomenului studiat. Sunt analize interdisciplinare, brodate cu rafinament în parcursul redării – există un fir epic al demersului analitic, o serie de întâmplări ale cunoaşterii care, de la intrigă începând, adică de la secvenţa care determină cursul acţiunii analitice în mintea cititorilor, lasă să construiască întreaga investigaţie până la un final pe care îl consideră suficient pentru a fi livrat auditoriului –, care au o marcă stilistică inconfundabilă. Ştefan Borbély nu zăboveşte foarte mult asupra unui subiect, se deplasează în propria‑i anchetă, se aşază meticulos în puncte de observaţie neparticipativă pentru a reda parcursul, dar le părăseşte repede pentru a interveni direct în acţiune, pentru a lua o poziţie deschisă în raport cu derulările. Nu păstrează niciodată distanţa, fie că este vorba despre apropieri care au la bază o implicare emoţională; pur şi simplu nu poate rămâne indiferent în raport cu un flux interpretativ care tinde să devină curent de receptare.
Este şi cazul lucrării Simetrii şi discrepanţe, publicată la una dintre editurile preferate, Limes‑ul lui Mircea Petean[1], în care aparent asistăm la o serie de evocări şi portrete literare, dar în fapt avem de‑a face cu ample investigaţii ale cunoaşterii derulate de un comparatist atipic, cu un bagaj intelectual de invidiat, cu o continuă aliniere la norme morale, indiferent de reaşezarea în derulare a firului epic al investigaţiei critice, suplu în judecată şi rafinat în scriitură, cu acces la cunoaştere prin porţi lingvistice diferite, toate exploatate, dând dovadă de o continuă sete de cunoaştere, pe care o transmite mai departe prin propriile cărţi, pline de spirit, spumoase, nicidecum plictisitoare. Simetrii şi discrepanţe¸ o lucrare cu o structură atipică, sprijinită pe doi piloni asimetrici, nu se îndepărtează, aşadar, de proiecţia borbéliană, parcurge aceleaşi volute în exerciţiul critic, iar atunci când, după tulburarea apelor în fiecare dintre inserţii, e lăsată impresia unei aşezări în care, cel puţin pentru a măsura densitatea perspectivelor, poate fi urmărit parcursul ideilor prin limpezirea în facere a conţinutului în depozitul de substanţă pe punctul a se lăsa pe fundul vasului, perspectiva se schimbă asupra altui şi altui vas. De aceea, poate, şi pretenţiile criticului faţă de cititorul său ideal, pe care încă îl caută, într‑o lume fugind dinspre biblioteci, sunt ridicate: „Cititorul meu ideal – am întâlnit, în toată viaţa mea, unul singur de acest tip – este un om de bibliotecă, fin şi sensibil, avizat şi altruist, crescut cu respectul pentru litera scrisă şi pentru efortul actului de cultură. Un om care ştie – foarte firesc, aşa cum respiră – că orice operă de construcţie intelectuală se naşte din vocaţie şi dintr‑un soi de suicid social autoasumat: rămâi cu tine însuţi atunci când alţii merg la mall, bârfesc la o berică sau ies în oraş când singurătatea lor şi a casei în care locuiesc nu le mai ajunge. Cititorul meu ideal – sau utopic – e capabil de obiectivitate, ceea ce înseamnă că este în stare să treacă peste balastul psihologic oscilant care‑i voalează judecata. Nu are umori, cu excepţia celor legate de nonvaloare. Are, în schimb, umor şi simţ ludic, histrionism stilat, dozat cu măsură – şi autoironie. Nu are parti‑pris‑uri, e lipsit de prejudecăţi alunecoase şi n‑are porniri perfide, vitriolante. Nu e egocentric, megaloman, autosuficient şi e incapabil de frustrări, de spirit de gaşcă sau de oportunisme. Ca atare, e un om paradoxal până la sublim”.
Din fericire, nu se risipeşte pe sine căutând acel cititor, şi nici nu este necesar, pentru că încă există bazinul de cititori care, nefiind sfinţi, având orgolii şi alinieri ideologice, dar fără să încalce aspectele de ordinul raportării la bibliotecă şi la studiu, continuă să caute scrierile lui Ştefan Borbély, captivaţi fie de arborescenţa construcţiei şi luxurianţa stilistică, fie de erudiţia epatantă şi carisma din conferinţele şi cursurile profesorului – o pot confirma
pe proprie piele, asistând, printre altele, la susţinerea publică a argumentelor care configurează ultimul eseu din Simetrii şi discrepanţe –, îi prizează scriitura şi navighează cu mult curaj pe valurile înalte ale textului spărgându‑se la ţărmul ignoranţei şi autosuficienţei colective.
Construind într‑o schemă atipică, Borbély vizează simetriile (la scară diferită) care concură la devoalarea arborescenţei fractale a cunoaşterii. Nu simetrii tipologice, ci comportamentale, modelate de factori morali, ori stilistice, modelate de factori estetici, sunt cele la care trimite profesorul, şi nu discrepanţe stilistice evidenţiază comparatistul – discrepanţele şi simetriile lucrează, în fapt, pentru rotunjirea, dacă nu completitudinea perspectivei în filologia comparată, dar autorul nostru se ridică mult dincolo de limitele investigative ale câmpului de cunoaştere în care slujeşte, indiferent de instrumentul limbii –, ci discrepanţe ideologice, factuale. Continuă să rămână acelaşi copil din piaţa publică, în clamarea fără sentimentul ruşinii: „Împăratul e gol!”, ca în cunoscuta poveste a lui Andersen, cu inocenţa pe care abia o regăsim la personaje literare adulte, darămite la autorii acestora. Cei doi piloni ai construcţiei nu pot fi asociaţi celor două forme de organizare a materiei textuale la care se raportează, ci, mai degrabă, la o poziţionare în raport cu o serie de tematici. Dacă prima parte este mai degrabă una a evocărilor, în care portrete de pedagogi alternează cu portrete de creatori literari, în ambele cazuri identificându‑se simetrii şi discrepanţe în raport cu opera lor pedagogică sau ficţională, cea de‑a doua este una a temelor mari, atingătoare de literatură în mai mare sau mai mică măsură, a ideologiilor care transformă percepţiile, în care, în vastitatea conţinuturilor şi abordărilor, Ştefan Borbély zburdă cu o lejeritate atipică. În ambele părţi ale Simetriilor şi discrepanţelor, criticul literar respectă integritatea organică a conţinuturilor, nu operează cu bisturiul, în ciuda ascuţimii replicilor şi a poziţiilor tranşante, se poartă cu mănuşi – e un fel de a fi al profesorului, în viaţa lui de zi cu zi şi în lumea ficţională în care navighează cu precizie –, nu filtrează intentio operis prin sistemul de cele mai multe ori îngust al intentio lectoris, ci îmbogăţeşte cu o lectură comprehensivă, de la distanţa cunoaşterii la care, din păcate, prea puţini se pot situa, opera prin aşezarea ei intactă într‑un câmp de interferenţe din diferitele câmpuri ale cunoaşterii la care, de regulă, criticii şi istoricii literari nu prea au acces. De la tiparul clasic de evocare, fără a aduce în discuţie eleganţa stilistică a abordării, ca în cazul profesorului Mircea Muthu, a cărui opţiune pentru balcanism e una simetrică cu cea a autorului pentru angajarea largă, atâta vreme cât balcanismul „conferă libertatea culturală şi imaginativă deplină” (p.13) odată desprins din siajul stereotipiilor, sau ca în cazul profesorului făgărăşean Cornel Moraru, care i‑a avut ca elevi, printre alţii, şi pe Mihai Coman, Tiberiu Z. Páskuly, Marian Dopcea sau Vasile Gogea, unii confirmaţi, alţii risipiţi, până la evocarea operei ca entitate relevantă, în cazul Angelei Marinescu, cea care, „neavând altă materie cu care să umple golul”, şi‑a sacrificat „într‑un mod spasmodic şi halucinant corpul prin intermediul erosului” (p. 34), sau ca în cazul lui Mircea Cărtărescu, al cărui Solenoid, ex‑centric şi nestructurat, ar fi mai normal a fi perceput ca topit în Orbitor, pentru a face corp comun cu trilogia. Cât despre temele generale din a doua parte, de mai mică relevanţă în plan literar, dar importante în ceea ce priveşte proiectarea în oglinda ficţională a unui întreg coerent, cele al căror magnetism nu poate fi pus la îndoială sunt tocmai cele în care electro‑magnetismul construcţiei e garantat de fluxul, nu electric, ci ideologic, ca în cazul dezafilierii redate prin accentuarea discrepanţelor hippy‑hipster, pornind de la rădăcina comună (hip) a menţionatei teme cu potenţial ideologic încă latent, ori în cel al postumanismului care „realizează suturi între oameni şi lumea animală, între uman şi tehnologic” şi care relevă, în plan ficţional, prin „concatenări cu aţa de cusut la vedere” (p. 210), distopii în care, pe modelul unor simetrii acţionale umane, se dezvoltă discrepanţe de ordin tehnologic.
Simetrii şi discrepanţe nu e decât un nou prilej de a înţelege modul în care, pornind de la teme ale comparatismului literar, Ştefan Borbély poate să înalţe discursul în poziţia de unde devin vizibile manifestările ordonatoare ale unui câmp literar (şi nu numai), în care fiecărui punct din spaţiul euclidian analizat îi pot fi asociaţi vectorii şi, apoi, pot fi înţelese liniile de câmp în proiecţia lor în plan estetic, etic şi ideologic.
■ Scriitor, prozator, critic şi istoric literar, profesor
Notă:
[1] Ştefan Borbély. (2017). Simetrii şi discrepanţe. Floreşti, Cluj: Limes. 261 p.
Adrian Lesenciuc
