Formă de exprimare revenită aleşilor şi, pentru unii scriitori, har venit din Cer, scrisul este, totodată, şi o unealtă de îmblânzire a limitelor, care – de cum sunt descrise, e adevărat, în unele cazuri, de altminteri foarte rare – se transformă în altceva. Ceea ce înveţi şi reuşeşti să aplici, cu un dram de noroc, în timp, e că nu se cuvine să opui rezistenţă unei limite; pentru a renunţa la ea, paradoxal, primul pas e s‑o accepţi (acceptarea e o formă incipientă de manifestare a iubirii), apoi s‑o descrii, să te obişnuieşti să convieţuieşti cu ea în linişte, de parcă ea ar face parte din cartea firii tale (deşi, evident, nu e aşa; toţi, aproape, ne naştem perfecţi) şi, încetul cu încetul, urcând un piculeţ nivelul, să faci exerciţii de iubire, iar în cele din urmă, s‑o eliberezi cu blândeţe în lumea care sfinţeşte totul. E departe de a fi uşor să reuşeşti, ţinta însă e alta decât izbânda. Citind aceste însemnări făcute într‑o dimineaţă de început cvasiprimăvăratic de februarie, când abia se crapă de zi şi – prins parcă într‑un spectacol perceput de martorii veseli ai acestui miracol – cerul se luminează, inundat de nevăzute ape de purpură, vreun şiret se întreabă, probabil, şi în aceste circumstanţe pe jumătate descrise, pe jumătate bănuite, care să fie, oare, ţinta? Ei, vorba prinţului considerat nebun fără a fi ca atare aşa ceva – câteodată, atunci când se află în faţa unui peisaj uman, ca să zicem aşa, care scapă înţelegerii imediate, ce se menţine la un nivel mediu, unii dintre noi sunt înclinaţi să recurgă (din grabă sau deoarece sunt în posesia unui spirit prins în chingile mediocrităţii vitale) la stigmate din cale afară de grăbite sau la vicleşugurile zeului râsului – aceasta e întrebarea! Dincolo de o descărcare spirituală şi morală, râsul e, din timp în timp, un indice al neînţelegerii şi, în acelaşi timp, al iubirii care le înţelege, cel puţin instinctiv – ceea ce e deja foarte mult, dacă nu totul, aproape – pe toate.
Este cel puţin uimitor cât de des scrie magul de la Iasnaia Poliana, în ultimii săi ani de viaţă, despre limitele umane, inclusiv despre cele trupeşti, despre Legea Iubirii, despre înţelegere şi neînţelegere, despre credinţă şi despre religie. Meditaţiile conştiincios notate pe marginea acestor teme majore urmează o seamă de legi absconse, care funcţionează aidoma fluxului şi refluxului. Epicentrul văzutelor şi nevăzutelor e prezent pretutindeni în aceste însemnări încinse (citite şi, mai cu seamă, recitite din unghiuri diferite, sub semnul unor dispoziţii diferite) inclusiv atunci când, cel puţin la suprafaţă, acestea curg lin, în raza împăcării şi a liniştii. Suntem învăluiţi, mai peste tot – în aceste note, marginalii, rânduri scrise cu sufletul la gură – de văzduhul tare şi rarefiat al unei împăcări fără pată: cu sine însuşi, în primul rând, cu Dumnezeu, cu cei dragi inimii, cu străinii, necunoscuţii deveniţi dragi inimii, cu lumea. De fapt, cu tot ce mişcă şi respiră aproape sau la planete distanţă de acest titan al romanului universal. Fiecare pagină degajă o linişte de început sau de sfârşit de lume; o lume contradictorie, transparentă, înfrântă de analizele tolstoiene, drapate în toga când smerită, când învolburată a înţelegerii acestui om care luptă, paragraf de paragraf, rând cu rând, pentru înălţarea în spirit, şi analizează până la epuizare şi jubilaţie această sacră zbatere, ardere, nelinişte. Luptă. E o luptă pentru sufletul lui, înainte de toate, căci trupul pare că se transformă din ce în ce mai mult în templu cuprins de pace, aflat undeva în fundal sau la temeliile luptei acesteia. Neputinţele, limitele fizice sunt tratate cu o calmă înţelegere. În prim-plan e adus, mai mereu, sufletul şi, vorbind în limbaj emersonian, suprasufletul. Este exact pilonul cvasiabsent în spovedaniile de odinioară, când romancierul ardea de viu, ca o torţă greu de strunit, şi nu reuşea să se adune din focurile inegale şi agasante, pentru că fulgerătoare, ale contradicţiilor, tratate, adeseori, sub specia disperărilor, deci fără şansa de a le pune în balanţă şi de a le aduce în razele discernământului decât mai târziu, când tentativele de sinucidere se vor retrage într‑un trecut lăsat definitiv în urmă, iar rănile sufleteşti, vindecate de tot, se transformă sub ochii noştri alarmaţi în amintiri tocmai bune de ruminat şi, prin urmare, de… În sfârşit… Când un om foarte puternic se clatină, riscul e să cadă şi să nu‑şi mai revină. Or, când se clatină un titan…
În aceste notaţii, unghiul e modificat substanţial. E ceva, în văzduhul acestor fulguraţii, care electrizează, rarefiind lucrurile, gândurile şi pulsaţiile. Degeaba vituperează Magul împotriva intelectului şi a abstracţiunilor. Degeaba. Pentru că intelectul revărsat, aici, în însemnările de jurnal, e deja absorbit în inimă, iar nobleţea acesteia are, şi se vede, se simte că are abstracţiunile sau, pascalian vorbind, raţiunile ei. În jurul acestora se clădesc, pas cu pas, nivel cu nivel, rugăciunile, alegerile, judecăţile aşternute în paginile jurnaliere. Când sunt făcute în marginea lumii, a tehnicizării intense, abundă alaiurile inacceptării, mai exact ale descrierilor exacte şi seci, cu aerul că adevărul
adevărurilor poate fi întrevăzut şi acolo, cu condiţia să faci un pas înapoi, să te retragi din iureşul zgomotului şi al zădărniciei ce te‑ncearcă când eşti prins de grijile lumeşti, prea lumeşti. Atenţia e adusă pururi spre omul din faţă, văzut ca o proiecţie sacră; există fragmente în care rugăciunile pentru dobândirea forţei de a iubi străinul de vizavi, croit după chipul şi asemănarea divinităţii, devin de o frumuseţe cristalină, înaltă. În următorul paragraf însă ruga e amendată, revăzută şi străinul e privit ca un frate geamăn, acel „ajută‑mă să fiu iubire, deci să fiu în Tine” şi prin Tine dând mereu de lucru. Ca şi succesiunea măştilor acestui om superior, care scapă definiţiei inclusiv sau, în primul rând, celor din imediata vecinătate, unii dintre aceştia căutând ceva de negăsit în scăpărările aşternute în dreptunghiul paginii – ceea ce îl supără vădit, îl supără până în clipa în care îşi notează limita, o repetă. Revine. Apoi, de îndată scrie pe marginea setei de glorie şi o califică drept cap al relelor toate, sursă a luptei pentru putere, bani, succes, invidie etc. Şi se mută imediat la „fleacurile” din tinereţe, între care, o, Doamne, Război şi pace, Anna Karenina… E nevoie de tone, megatone de răbdare şi de laserul spiritului în excelentă funcţiune ca să realizezi, peste câteva sute de pagini, că vrăjitorul acesta pur şi simplu se răsfaţă. Se joacă. Se autodiminuează. Îşi diminuează egoul – să zicem pământesc?, sau prealumesc? – pentru a creşte în spirit. Mai târziu, peste câteva pagini, artistul se dovedeşte incomparabil mai puternic şi mai viu. Căci revine la nevoia de artă, e adevărat, puţină şi de bună calitate, gândită şi simţită prin corpul spiritual şi sufletesc, când această necesitate se regăseşte alături de nevoia de hrană, deci se transformă în ceva vital: ca aerul, ca pământul, ca focul. Ca ochii. Ca sufletul.
Retras în ultimii săi ani din viaţa mondenă şi izolat cu totul la Iasnaia Poliana, contele Tolstoi continuă să scrie, uimit de faptul că Dumnezeu l‑a ales din mii şi mii, milioane de indivizi – tocmai pe netrebnicul de el! – ca să se adreseze celorlalţi prin intermediul magului. Această uimire iscată dintr‑un amestec de sinceritate profundă şi nedumerire e revăzută, regândită parcă şi folosită, şi ea, ca instrument spiritual în exerciţiile sale făcute în marginea, când şi când, exasperantă a realităţii: cu ziarele ei, menite să (dez)informeze lumea şi să o incite la violenţa şi răutatea (care e o formă a violenţei) percepute ca revers al iubirii, cu manipulările şi abuzurile statului, cu toate limitele şi nevolniciile, revoluţiile şi tulburările. I se reproşează – reţinem din jurnal – că scrie împotriva statului şi a modului în care e instituţionalizată credinţa. Contele scrie mai departe, reţinând alte reproşuri pe bandă ca, de pildă, faptul că se laudă că e conte şi că scrie. Magul însă reţine că scrie cu Dumnezeu faţă în faţă, pentru El scrie şi constată, senin, că e bine aşa. Se răzvrăteşte; apoi, într‑un acces de resemnare luminoasă, acceptă, iarăşi, totul cu seninătate. Dă trecutul la o parte; scrie negru pe alb că viitorul e ceva inexistent. Timpul? Exact la fel e. Deci, singura comoară e aici şi acum, prezentul adică. Mai mult, prezentul e văzut ca formă a veşniciei – adică exact ca în filosofia zen – căreia se cuvine să i te livrezi cu totul, cu sufletul întors definitiv spre iubire, deci locuit de divinitate. Despre Dumnezeu scrie, mai mereu, acest Vrăjitor aflat la graniţa celei de‑a treia tinereţi şi‑i place să şi‑L imagineze ca pe o persoană, deşi e conştient de faptul că divinitatea e mai mult decât o persoană, mai exact e altceva, de necuprins cu o minte omenească, evident, limitată şi, mai cu seamă, cu o capacitate de a înţelege redusă. Şi totuşi, alege să i se adreseze ca unei persoane vii, cu care vorbeşte nestingherit despre viaţă şi suflet. Despre spirit şi lume. Despre Biserică şi Evanghelii. Despre credinţă şi Iisus. Despre Dostoievski, împotriva căruia boscorodeşte, cu tot cu fraţii Karamazov. Pe urmă visează scene din acest roman de neegalat şi se trezeşte că notează în caietele lui – răscolite de unii dintre cei apropiaţi – că dialogurile dintre stareţul Zosima şi Alioşa, cele de până la decesul monahului, sunt bune, da, bune. Revine, din nou. Şi nu în sensul înalt, mârâie, iarăşi şi iarăşi. Pe urmă regretă. În timpul unui succint dialog cu Anna Grigorievna, măcinat de ceva mai mult decât ceea ce numim îndeobşte curiozitate, scriitorul, cu privirea pierdută‑n visare, o întreabă abrupt: ce fel de om era Fiodor Mihailovici? Iar peste câteva respirări poticnite‑n răspunsul auzit îi mărturiseşte că Dostoievski era singurul om de pe faţa pământului care i‑ar fi răspuns la câteva întrebări ultimative. La care dintre ele? mă tot întreb eu însămi şi ştiu că la mijloc e ceva mai mult decât curiozitatea şi ceva mai puţin decât uimirea, încercată ori de câte ori îl urmăresc pe acest uriaş, pe acest monstru sacru, şi văd cum începe să se roage cu cuvintele lui, câteodată, de trei ori pe pagină. Îşi notează rugăciunile, constată, în linişte, că sunt câteva bune, le revede, iarăşi. Şi tot aşa, într‑o căutare fără odihnă, brusc, îl regăseşte pe Dumnezeu, notează că îl simte înlăuntrul său şi câtă lumină e pretutindeni.
E starea privilegiată, gustată, întoarsă pe toate părţile, cu toate cotloanele la vedere, cu labirinturile expuse, descrise şi contemplate la nesfârşit. Astfel, rugăciunile curg de la o zi în albia înluminată a alteia, revăzute, rescrise în aburul credinţei de a fi şi de a exista faţă în faţă cu Dumnezeu. De a scrie, din nou, pentru El, singurul lector ideal. De a te face plăcut – prin tot ce se scrie prin tine, unealtă deşteaptă, trezită adică – divinităţii. Acolo vede sihastrul acesta atipic marea încercare şi, totodată, alinarea ce‑i toarnă, clipă de clipă, echilibrul şi harul în albia fiinţei, spre care se‑ntoarce după largi ocoluri date firii, din al cărui miez exclamă, la un moment dat, plin ochi cu lumină, că la optzeci de ani viaţa abia începe. Abia atunci, scrie Magul acesta iluminat – care practică o seamă de exerciţii spirituale dificile pentru unii, iar pentru alţii acestea fiind pe înţelesul copiilor –, vede în darul de a scrie şansa de a dibui, de a se apropia de laserul iluminării şi învaţă pe rupte lecţiile renunţării. Lecţia limitării la ceea ce contează cu adevărat. Câteodată această lecţie se onorează cât ai clipi. Alte dăţi însă… se întâmplă să te poticneşti într‑o silabă. Şi‑atunci… o iei de la capăt uşor, treptat, cu imaginea treptelor descrise de Sfântul Augustin în faţă.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
