„Gândirea vieţii printre cărţi este una în mişcare – conexează, se întoarce din drum, repetă, revine cu nuanţe, remaniază discret în pas cu mereu alte lecturi. Răz‑gândirea ţine şi ea aproape” – notează IRINA PETRAŞ în prologul volumului apărut în 2022 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj‑Napoca, intitulat Efectul de crepuscul. Eseuri, divagări. Consonante la palierul dinamicităţii trăirii culturale a autoarei, observaţia de mai sus şi titlul cărţii (nelipsit de o nuanţă ludică, infirmată contrapunctic de o cât se poate de ne‑crepusculară reacţie intelectuală) configurează un subtil program de creaţie literară şi plastică, sub umbrela căruia aluvionează teme obsesive – Transilvania, locuirea, visul, românitatea şi limba română, relaţia dintre ficţiune şi realitate, imaginaţia etc. –, revizitate constant de către autoare, cu acelaşi impecabil instinct hermeneutic şi cu aceeaşi nepotolită sete de a decoperta noi şi noi înţelesuri.
Lumea furnizează palierul primului act de revizitare critică, inaugurat cu o persuasivă abordare a Cărţilor Unirii (mai ales a volumului Acad. Ioan‑Aurel Pop, „Din mâinile valahilor schismatici…”. Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale), în care Irina Petraş identifică un subiect freatic de ordin identitar – Încercarea de a fi român –, abordat din perspective diverse şi profilat reactiv în raport cu „ne‑păsarea” (accentuată etimologic în eseu în perimetrul ne‑gândirii) clasei politice. Pandantul acestei ecuaţii capătă contur în epilogul eseului, pe teritorul familiar al limbii şi al scriitorului, cu nuanţări necesare caligrafiate sub imperiul locuirii (temă predilectă în universul reflexiv al autoarei) şi concluzii personalizat‑liniştitoare: „… dincolo de toate aceste ticuri ale diferenţei paşnice, scriitorii români din prima linie sunt, pentru mine, pur şi simplu, scriitori români”.
Revenirea la diferenţă se produce în tabloul consecutiv, rezervat „Transilvaniei gânditoare”, mai precis studiilor consacrate fenomenului ardelean de către Mircea Zaciu, reeditate în ultimii ani de către Şcoala Ardeleană, înainte de a se cufunda în materia pentalogiei transilvane Aripile demonului a lui Mircea Tomuş, „exemplu original de ceea ce am fi numit altă dată paleo‑plastică romanească”, fenomen căruia, de altfel, Irina Petraş îi şi consacră un foarte util studiu, paginat în cuprinsul cărţii de faţă. Periplul critic minuţios al autoarei, consumat în spaţiul de confluenţă al Istoriei mari cu istoriile ficţionalizate de către Mircea Tomuş, cedează apoi prim‑planul unui „inventar succint al intersectărilor mirabile sfidând paralelele” consacrat poeziei lui Markó Béla, replică la complexul enclavizării şi al refuzului cunoaşterii reciproce, care par să‑i condiţioneze iremediabil pe românii şi pe maghiarii din România.
Invocat automat ori de câte ori este vorba despre aspecte mai puţin dezirabile ale societăţii şi mentalităţii
autohtone, Nenea Iancu îşi dovedeşte valabilitatea seculară într‑un excelent eseu intitulat Caragiale şi sufletul nostru volubil. Plecând de la teza de doctorat consacrată operei lui I.L. Caragiale de către Horia Petra‑Petrescu, apărută în 1911, Irina Petraş remarcă „năucitoarea opacitate”/naivitate a doctorandului şi, implicit, a epocii sale privind rezistenţa în timp a tarelor semnalate în piesele caragialiene şi adaugă analizei o radiografiere personală a capacităţii dramaturgului „de a vedea caracterial, adică apăsat caricatural”, cu incitante speculaţii adiacente legate de regimul limbajului.
Din aceeaşi sferă conceptuală şi tematică face parte şi subtilul comentariu, presărat cu inteligente ilustrări lingvistice, dedicat reflecţiilor lui Constantin Rădulescu‑Motru privind psihologia poporului român, dezvoltat de către autoare pe două dimensiuni mentalitare incomode: relaţia tensionată a românilor cu trecutul lor, dublată de faptul că suntem „etern începători” în ceea ce întreprindem, respectiv carenţa de viitor, unde autoarea adaugă şi manifestările ei pandemice, foarte actuale pe când îşi scria însemnările.
În câmpul virtual nesfârşit al sinapselor culturale operante în discursul criticului, Înainte de moarte, nuvela lui Marin Preda, se converteşte în punctul de plecare al unui eseu inspirat de cartea lui Tom Nichols, Sfârşitul competenţei. Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale, în care Irina Petraş abordează câteva dintre temele sensibile ale actualităţii, precum gândirea zero sau pericolele anihilării diferenţelor culturale. În mod simetric, textul consecutiv, intitulat Efectul nocebo sau „Minciuni şi fraze‑i totul”, explorează fascinaţia acaparantă pe care Răul o exercită asupra minţii omeneşti, plecând de la premisa că „verbalizarea, în sens foarte larg, are menirea de a eterniza realitatea”, în vreme ce Adevărul cel vremelnic investighează, în compania ilustră a lui Mark Twain, Karel Čapek, Ortega y Gasset sau Hans Vaihinger, „incapacitatea cuvintelor de a‑şi arăta pe dată calitatea de adevăr sau minciună”, respectiv pulverizarea adevărului în epoca postmodernă.
Responsabilă pentru multe dintre proiectele Irinei Petraş (este suficient să amintim aici Lumina din cuvinte şi Transilvania din cuvinte, volumele colective puse la cale de ea, sau studiile consacrate feminităţii limbii române, reluate fragmentar şi în acest volum), fascinaţia iradiantă a cuvintelor se face responsabilă pentru cuceritorul eseu intitulat Între sau miezul lucrurilor, în care refuzul severităţii tranşante de tip maniheist lasă locul bogăţiei nuanţelor încorporate în spiritul lui „între”, pentru ca autoarea să se ocupe în cele ce urmează cu ramificările semantice potenţiale ale cuvântului „amăgire”, explorate în siajul etimologiei din Veghea asupra limbii române a lui Ioan‑Aurel Pop şi ilustrate cu o interdisciplinaritate impecabilă într‑un eseu despre credinţe şi încrederi. Şi, dacă tot am amintit de antologiile gândite de către Irina Petraş, mai merită pomenită una, Scriitorul şi lumea, din 2021, textul care a inspirat‑o, intitulat Lumea fără cap, Scriitorul fără lume, o rafinată meditaţie asupra intricatului raport dintre literat şi formele de putere în vremuri de precaritate existenţială, fiind încorporat şi el în sumarul Efectului de crepuscul.
O altă obsesie personală, cultivată sistematic de‑a lungul timpului de către Irina Petraş şi decantată în câteva analize de marcă, transpare din eseul intitulat Locuri şi locuiri, configurat la intersecţia dintre dialogul filosofic şi inventarul locuirilor culturale (Eminescu, Bacovia, Coşbuc, Blaga, Eliade, Blecher, Rebreanu, Hortensia Papadat‑Bengescu, Sadoveanu etc.), secondat de fabuloasa paradă de case din Interioare Tiffany şi alte refugii, decupate din opera unor scriitori precum Florina Ilis, Mihai Zamfir, Dora Pavel, Ioana Pârvulescu, Bianca Balotă sau Gabriel Chifu.
Fascinaţia exercitată de cuvânt domină programatic secţiunea a doua a volumului, intitulată Vorba. Ea e inaugurată, într‑un mod fără echivoc polemic, cu un text surprinzător de optimist dacă îl raportăm la marea de voci grăbite să proclame criza limbii române, care – constată ferm Irina Petraş – e infirmată de realitatea culturală şi supusă, în mod inevitabil, proceselor de contaminare, întrucât, aşa cum, se precizează în eseul intitulat Limba română, averea şi firea, „ca toate celelalte limbi, limba română e o închidere deschisă”. Tot în termenii Irinei Petraş, din În contra nimicnicirii de neam şi limbă, text consacrat studiilor şi pledoariilor lui Ioan‑Aurel Pop, este vorba despre o deschidere controlată, dublată de starea de veghe, de „mintea lucidă faţă în faţă cu toate ale lumii”, care i se pare autoarei a fi „rostul cel mai de preţ al omului şi izbânda supremă”.
Într‑un interdisciplinar şi decomplexat exerciţiu de arheologie spirituală, în care dialoghează cu Nietzsche, Heidegger (via Liiceanu), Vaihinger, Andrei Cornea, Mircea Vulcănescu, Gianni Vattimo sau Cristopher Nolan (mai precis, cu pelicula lui din 2010, Inception) pentru a configura o demonstraţie cuceritoare, Irina Petraş mărturiseşte, în eseul intitulat Farmecul etimologiilor: „Îmi plac digresiunile, toate parantezele deschise în textul compact al celuilalt. Etimologic, digresiunea e plecare, părăsire, despărţire, deviere de la drumul mare al tuturor, încălcare a unei datorii; toate constrângerile ivite când citeşti o carte cu creionul în mână se vindecă prin digresiuni. Nimic mai încântător decât visarea lăturalnică, ispitirea unei cărărui personale în răspăr faţă de unicalea textului celuilalt.” Este o atitudine ancorată într‑o dinamică intelectuală capabilă să stabilească legături neaşteptate şi să decoperteze critic (şi ludic, deseori) nuanţe culturale fascinante. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Bârfa, cheia succesului, eseu generat de lectura cărţii lui Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, un altul fiind Despre lichefierea verbelor spunerii, cartografiere secvenţială a „societăţii lichide” definite de către Zygmunt Bauman şi comentată de Umberto Eco, acompaniată de o analiză percutantă a destinului pe care‑l are cuvântul în contextul avansului cibernetic.
„Dacă reforma morţii a devenit realitate socială şi un subiect sociologic abia de câteva decenii, marea poezie a conţinut‑o dintotdeauna” – notează Irina Petraş în Moartea la purtător, textul care inaugurează cea de a treia secţiune a volumului (intitulată generic Moartea), consacrată unei alte obsesii personale persistente, cu reverberaţii literare, plastice şi muzicale, cu laterale ştiinţifice şi excelente decupaje hermeneutice. Din sfera ei se desprind „divagările” din Căderea în timp, în care se armonizează ideile lui Richard Feynman cu gândirea lui Kant, Bergson sau Jankélévitch. Li se adaugă survolarea dialogică a cărţii lui Edgar Morin din 1951, L’Homme et la mort, cu pertinente extensii cioraniene şi cu inspirate ilustrări literare, precum şi abordări orientate tematic – Moartea în vreme de război, raportarea la moarte a interbelicilor din perspectiva donquijotismului thanatic (Interbelicii şi morile de vânt) – sau studii de caz (Arta de a muri la Săpânţa).
Potenţată oniric (Irina Petraş visează fabulos, după cum o demonstrează volumul ei din 2017, Viaţa mea de noapte, dar şi secvenţa povestită în Despre imaginaţie sau „ochii minţii”), imaginaţia ocupă primul tablou al actului final din acest volum (Literatura/Lectura), demonstrându‑şi preeminenţa în ordinea creatoare. Îi urmează o suită de sofisticate decantări ale raportului dinamic dintre realitate şi ficţiune (Fantome şi împieliţări sau despre realitatea ficţiunii, Ficţiunea ca înlocuitor de Real), o surprinzătoare perspectivă asupra (in)distincţiei autor/narator, secondată magistral de consideraţiile lui José Saramago (Despre autor şi prelungirile sale), câteva abordări teoretice rezervate poeziei (Vitraliul şi fereastra, De la vedere la vedenie) sau prozei (Forme „ceptive” ale prozei contemporane, Proza românească. O impresie), fiecare dintre aceste texte dovedind forţa memoriei culturale, despre care Irina Petraş vorbeşte şi într‑unul dintre eseurile acestui volum substanţial.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
