Frânturi
Între îndoială şi extaz
Asemenea unui torţionar rafinat, Cioran punctează fără întrerupere van-ul oricărui demers… Sinuciderea atât de 
licitată şi de controversată în perimetrul vieţii şi operei, devine „asul din mânecă”, un baston la care poate oricând apela şi „recurge”, o a doua, mereu la îndemână, posibilitate de eliberare definitivă, deseori purtând chiar semnele unei frivolităţi aflate într-o analogie perfectă cu cea a unui fiu rătăcitor, care ştie că orice ar face, orice i s-ar întâmpla, poate „recurge” oricând la părinţi…
Ceea ce numeşte în mod reluat eşec şi ratare constituie în viziunea lui o cale mijlocită de o anume smerenie asumată, o creştere lăuntrică prin experienţe grave şi definitive, polul opus al hybrisului, o cale entelehică a unui fel de a evolua, de unde (şi mai ales ca recul al naşterii sale într-o familie preoţească), refuzul „credinţei” statuate, al oricărui apel la termenii religioşi consacraţi, aceştia fiind la rândul lor substituiţi cu blasfemii şi furii iconoclaste împotriva unei asumări călduţe – fără discernământ şi fără disensiuni majore individuale – a codexului religios tradiţional, reprezentând însă doar cealaltă faţă a monedei, analog cu subliniata „deprindere şi experienţă a nefericirii” a ortodoxismului slav.
Un sentiment indefinibil, însă persistent, de-a nu fi niciunde acasă, mai bine zis, dorinţa şi sentimentul de-a fi mereu în altă parte, îl apropie de parabola dostoievskiană a lui Marmeladov: „Înţelegi dragule, să n-ai unde te duce…”, un sentiment, care prin extinderea cioraniană, devine obsesia arhetipală a fiecăruia, mai ales prin constatarea lui tranşantă de-a fi „alungat din adevăratul meu loc”, de atotprezenţa unei melancolii duse la exacerbare „totul fără complicitatea nici unui gând”…
Dezrădăcinarea de loc şi de limbă, acest dublu aspect, implică disperare, durere, remuşcări tăinuite, dorinţa rostuirii, a apartenenţei, ele fiind cu atât mai acute cu cât sunt mai acerb contestate, atitudine ce poate fi corelată cu memorabila replică a lui Cézanne: „pe mine nu va pune nimeni şeaua…” – extremă manifestare a unui spirit absolut independent.
Precum ciobanul transilvan existând izolat de civilizaţie în creierul munţilor, Cioran s-a izolat… la Paris, considerându-se în taină un alungat din paradisul atât de drag al Răşinarilor, loc al primei rupturi cu adânci implicaţii, când, la vârsta de unsprezece ani zăreşte pe drum clopotniţa unei biserici sibiene… El va tânji mereu, pornind de la această ruptură, după acea „lumină dinaintea clipelor”.
Niciunde ca la Cioran nu devine mai evident spiritul arhetipal românesc cu toate atributele sale, această recluziune a lor în rigoarea, disciplinarea şi încorsetarea totodată a unui grai străin. Între limba de adopţiune şi codexul ereditar, are loc un fenomen reciproc de decantare / influenţare, care pare a prefigura un Altul. Prin ductul limbii de adopţiune curge o materie redusă la o temperatură propice. Tocmai această constrângere, această epurare de balastul liric, imposibilitatea răsfăţului în şi prin limba natală, scoate în evidenţă ceea ce are mai extraordinar spiritul românesc subcarpatic, transilvan. Ea constituie în parte şi explicaţia succesului său parizian, faptul că aidoma altor mari exilaţi stabiliţi la Paris, precum Brâncuşi ori Chagall, spre a enumera doar doi mari din puzderia cu care se mândreşte cultura franceză, şi-a sublimat într-o modernitate asumată spiritul funciar autohton.
Venele unei iepure traversate suav de o umoare neaoşă românească; domesticire a unei palete sufleteşti prin intermediul unui dompteur lingvistic. Să ne închipuim pentru o clipă un francez silit a face acelaşi lucru în Bucureşti…
Starea continuă de tensiune, de febrilitate traversată de o cumplită luciditate, confruntarea reluată a intelectului, inteligenţei cu o sensibilitate „barbară”, cu o capacitate de intuire (ce se manifestă deseori ca o mare poezie), rod al unor acumulări genetice străvechi, totul într-o aură de o „oboseală atemporală” pentru care nu există nici un paleativ. Refuzul oricărei publicităţi – cu anume excepţii în afara graniţelor franceze – face parte dintr-un arsenal de jubilare şi de recul al îndelungilor umilinţe şi al unui anonimat asumat de pe poziţiile viitorului asalt. Un orgoliu de adolescent până la vârsta senectuţii, repede temperat de constatarea lucidă a ridicolului imediat. Enigmaticul îşi dovedeşte încă o dată forţa sa inepuizabilă de seducţie.
Nimeni nu a înălţat rostirea aforistică la un mai mare nivel de poeticitate (de altfel Cioran se manifestă fără a se mai putea deloc împotrivi acestei calităţi, ca un extraordinar poet, el fiind funciarmente un poet genuin de cea mai mare profunzime a rostirii aforistice, în propoziţii ce constituie adevărate poeme într-un vers), nimeni nu a fost un mai înverşunat căutător al rostului. Insomnia încuraja confruntarea menţionată mai sus. Somnul, o anulare a febrilităţii intelectuale în favoarea impunerii subconştienului, i.e. eliberarea forţei copleşitoare a intuiţiei, acest somn atât de implorat, încât deseori devine refuz pur.
