Din expoziţia „Grădina cu îngeri” – care găzduieşte tablourile şi sculpturile Silviei Radu – desfăşurată recent la Universitatea Politehnică din Bucureşti, au fost scoase portretele a patru martiri ai închisorilor staliniste: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan. Prestigiosul Cotidianul ne reaminteşte că aceşti români „şi-au petrecut sau pierdut viaţa între zidurile celor mai de temut lagăre de exterminare a intelectualităţii româneşti” şi europene.
„Un Mussolini de provincie”
şi intelectualii de curte
Decimarea elitelor, uciderea în efigie a personalităţilor exponenţiale ale naţiunii române sau expedierea lor la marginea societăţii a fost şi continuă să fie realizată prin instituţii ale statului. Realitatea ne arată că ICR-ul în formula patapieviciană, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (din al cărui Consiliu de Conducere au făcut parte, după cum se ştie, între alţii – în perioada în care CNSAS se transformase într-o fabrică de bricolat dosare – Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu şi Mircea Dinescu), Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, precum şi alte instituţii, între care Ministerul Culturii – cu eternul său buget de zero virgulă nimic – figurează printre protanogişti în cruciada împotriva valorilor naţionale. E vorba de organisme ale statului prin care triumfă 
post-mortem Securitatea dejisto-ceauşistă. Guvernele postdecembriste nu sunt străine de aceste organisme pe care le-au finanţat. Teamă mi-e că – în ciuda ezitărilor referitoare la alăturarea a două noţiuni care semantic vorbind se exclud – sintagma lansată odată cu Apelul pentru salvarea culturii române vii acum zece ani, Apel care a adunat peste 900 de semnături – genocid cultural – a devenit o realitate imposibil de contestat. Teamă mi-e că o parte a instituţiilor statului nu mai reprezintă România reală, România eternă. Din contră, lucrează împotriva intereselor ţării.
De mai bine de douăzeci de ani, la posturile de televiziune cu o largă audienţă se perindă aceiaşi – patru-cinci – scriitori. Unii dintre ei sunt prezentaţi în chip fals ca disidenţi faimoşi în epoca dictaturii ceauşiste, în vreme ce disidenţii reali şi valorile naţionale majore sunt, în majoritatea cazurilor, trecute în margine, în prim-planul atenţiei opiniei publice şi în vitrinele librăriilor fiind aduse, mai tot timpul, personalităţi neinteresate de specificul naţional, de istoria, tradiţia, sfinţii şi eroii românilor. Printre exemplele emblematice, în această ordine de idei, se află Horia-Roman Patapievici şi Mircea Cărtărescu – faimoşi intelectuali de curte ai lui Traian Băsescu – preşedinte calificat de profesorul universitar Andrei Marga, într-o discuţie cu Cancelarul Germaniei Angela Merkel, drept „un Mussolini de provincie”. H.R. Patapievici a defăimat, după cum se ştie, în repetate rânduri, istoria, limba şi tradiţia poporului român. E un adevăr pentru care autorul volumului Politice a fost aspru şi pe bună dreptate taxat de acad. Nicolae Breban în mai 2015. Intelectualul de curte băsist H.R. Patapievici a fost transformat în simbol al politicii corecte. Prin programele sale, Institutul Cultural Român, condus de dl Patapievici, a promovat până acum câţiva ani într-o proporţie covârşitoare beletristică mizerabilistă. De programele editoriale ale ICR-ului de altădată nu sunt străini nici autori care pare că fac efortul să demonstreze că naţiunea română este prin fibra ei – prin fibra ei iudeo-creştină?! – antisemită; susţinerea tezei conform căreia în România a existat un „antisemitism popular” reprezintă o calomnie la adresa poporului român. ICR-ul patapievician, care lucra cu liste (!), a tăiat programatic vârfurile majore ale culturii române.
Celălalt autor, despre al cărui plagiat s-a scris în Cotidianul şi în influentul ziar german Frankfurter Rundschau (4 octombrie 2015), transformat în simbol – Mircea Cărtărescu – e un scriitor de extracţie zolistă de un real talent şi succes. Se remarcă de la distanţă că unele instituţii ale statului preiau şi amplifică efortul de marketare excesivă făcut de unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa culturală, Humanitas, care şi-a axat activitatea, în special, pe traduceri, ratând imperial şansa de a deveni o editu-
ră naţională, care valorifică patrimoniul spiritual al României. Editura Politică (fosta Editură a Partidului Muncitoresc Român), devenită după Revoluţie Humanitas, continuă cu o cel puţin stranie exasperare – sprijinită de reprezentanţele ICR în străinătate – să creeze o imagine deformată a ţării noastre ca ţară a unui singur, foarte mare, scriitor. De bună seamă, este admirabil ca o editură şi instituţiile statului să promoveze un scriitor, dar din clipa în care aceasta îi creează profilul de cel mai mare scriitor român al tuturor timpurilor credem că se poate vorbi de un abuz şi de o mistificare a stării reale a lucrurilor. M. Cărtărescu nu e singur; el face parte dintr-o generaţie extrem de prolifică şi de interesantă, numită generaţia optzeci. A-l scoate în evidenţă exclusiv pe el, într-o stridentă şi susţinută campanie publicitară, face mult rău colegilor de generaţie optzecistă, aşa-zisului desant al postmodernităţii, alcătuit din autori, şi ei, de prim-rang: Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Bogdan Ghiu, Florin Iaru, Ioan Groşan, Dora Pavel, Mircea Nedelciu, Marta Petreu, Ion Bogdan Lefter, Alexandru Muşina, Răzvan Petrescu, Ştefan Agopian, Cristian Teodorescu, Cornel Nistorescu, Bedros Horasangian, Carmen Muşat, Stelian Tănase, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Romulus Bucur, Matei Vişniec, Mariana Codruţ, Ion Mureşan, Călin Vlasie, Paul Vinicius, Adrian Alui Gheorghe, Gellu Dorian, Liviu Antonesei, Ioan Flora, Caius Dobrescu, Aurel Dumitraşcu ş.a. – scriitori români care nu-şi prea găsesc locul în patapieviciana „noua tablă de valori acceptate”, care reflectă ideologia politic corectă. Izolarea lui M. Cărtărescu din peisajul literaturii contemporane române şi situarea lui pe un postament ridicol ne aduc aminte de reclamele comerciale şi dăunează veridicităţii şi adevăratului profil al literaturii contemporane.
Probabil, ca să-şi savureze gloria asemănătoare cu cea a lui Zaharia Stancu şi, respectiv, triumful ideologiei corecte, la care şi-a pus umărul cu asupra de măsură, unul dintre cei mai traduşi şi promovaţi scriitori români prin programele ICR, M. Cărtărescu susţine într-un influent ziar spaniol că „a trăi în România e ca şi cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric”. „N-am crezut niciodată în specificul naţional, în «sentimentul românesc al fiinţei» – scrie M. Cărtărescu –, în tot ceea ce filosofii culturii şi psihologii maselor ne-au atribuit ca să ne distingă de alte popoare”. (Jurnalul naţional, iunie 2005) Cum să scrii în limba unei ţări – prin care, evident, se defineşte specificul naţional al acesteia – fără să crezi în instrumentul folosit? De ce să ataci naţiunea, limba română şi valorile canonice, create în limba înaintaşilor tăi? Din ce motive ar trebui neapărat demolat Nichita Stănescu şi înlocuit cu Mircea Cărtărescu? De ce ar trebui îmbrâncit de pe statuie G. Călinescu, pentru a-l strecura pe soclul gol pe Andrei Pleşu? Din ce motive ar trebui expuşi oprobriului public Nicolae Breban şi Academia Română într-o scrisoare deschisă, semnată de membri fruntaşi ai GDS-ului – care a sprijinit şi girat prin acţiunile sale regimul Băsescu – în paginile revistei 22, pentru o inventată instigare la crimă? (Protest al Grupului pentru Dialog Social: Incitările la crimă ale d-lui Nicolae Breban, inacceptabile. Cerem Academiei Române să se delimiteze ferm, în revista 22, iunie 2015) În coloana cu cele circa o sută de semnături adunate sub textul unei scrisori calomnioase, regăsim şi numele câtorva oameni politici, între care Monica Macovei, care denigrează România şi minte de la tribuna Consiliului Europei că la referendumul din 2012 s-au furat două milioane de voturi. Admiraţia excelentei poete şi „faimoasei disidente” Ana Blandiana pentru Monica Macovei rămâne însă neclintită: „Monica Macovei are votul meu – susţine A. Blandiana, în toamna anului 2014, în cotidianul elveţian Berner Zeitung – În politica de astăzi nu mai există exemple vrednice de urmat. De fapt, într-un asemenea rol nu o văd decât pe Monica Macovei. Ea este singurul om în politica românească în care mă recunosc”.
… Scriu aceste rânduri, după ce am citit cele două cărţi, semnate de Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivelor Securităţii (2013) şi Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţa intelectuală sub comunism (2015) – volume care ar trebui să fie predate în şcolile de învăţământ mediu şi superior. Scriu aceste rânduri după ce am parcurs nu puţine pagini referitoare la cruciada postbelică şi cea postrevoluţionară împotriva creatorilor exponenţiali ai României, declaraţi fără probe fie criminali de război, fie colaboratori ai Securităţii. În ţara noastră par a fi în vogă cultura negării, cultura calomnierii, cultura condamnării, a terfelirii şi discreditării lucrurilor esenţiale (limba, identitatea, cultura, tradiţia, Biserica, istoria), prin care – orice s-ar spune – mai avem, sper, şansa să rămânem noi înşine. În biata noastră democraţie, pe care n-o lăsăm să intre măcar în adolescenţa ei, se susţin, se promovează şi, câteodată, se aplică verdicte emise de Tribunalul Poporului din 1946, deci, de tribunalele staliniste. Unul dintre autorii unei asemenea isprăvi de ultimă oră este dl Alexandru Florian, directorul general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care funcţionează sub autoritatea Guvernului României, cu un buget de 1,5 milioane lei. Iniţiativa de dată relativ recentă a directorului general al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” de a-l trata – ca şi procurorii din vremurile de tristă pomină – pe scriitorul Vintilă Horia drept criminal de război dă măsura gravităţii a ceea ce se poate întâmpla când faptele sunt interpretate în stil stalinist, când lucrurile o iau razna de pe făgaşul normalităţii şi al bunului simţ.
O gafă monumentală
Alături de măsura gravităţii cred că îşi are locul, în acest caz, şi măsura ridicolului. În anul 2016, într-o Românie membră a Uniunii Europene şi aliat NATO, e cel puţin ridicol – dacă nu absurd şi perdant – să ţii morţiş să fie aplicate verdicte ale tribunalelor staliniste şi să vehiculezi etichete familiare perioadei comuniste, declarate „nelegitime şi criminale”. Când personalităţi de un real prestigiu ale culturii române, recunoscute în plan european, trag un semnal de alarmă şi susţin nu fără temei că atitudinea dlor Alexandru Florian şi Radu Ioanid (directorul Programului Internaţional de Arhive de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA) este excesivă, absurdă – în presă s-au vehiculat termeni incomparabili mai duri, ca, de pildă, „un ghestapo evreiesc” (Academia Caţavencu, 16 august 2015) – şi neconformă cu realităţile sociale, politice şi culturale ale unui stat de drept, aceştia se scandalizează şi – cu o neruşinare fără margini – recurg la diversiuni şi comparaţii aberante cu scopul evident de a descalifica, laolaltă cu pretinşii criminali de război, şi personalităţile reprezentative ale culturii naţionale, care atrag atenţia asupra samavolniciilor unor funcţionari din domeniul public. (Adevărul, p. 15, din 5-7 februarie 2016) E vorba exclusiv de tupeu sau respectivii domni au o sarcină? Dată de… cine? Ce structuri ar fi interesate să aplice într-un stat european verdicte date în comunism – regim declarat „nelegitim şi criminal”? Ce structuri ar fi interesate ca, aplicând verdicte date în comunism – regim declarat „nelegitim şi criminal” – să lovească în valori naţionale, recunoscute în lume, pentru a-i clătina identitatea, deci, europenitatea şi legitimitatea?
Teamă mi-e că – în ciuda ezitărilor referitoare la alăturarea a două noţiuni care semantic vorbind se exclud – sintagma lansată odată cu Apelul pentru salvarea culturii române vii acum zece ani, Apel care a adunat peste 900 de semnături – genocid cultural – a devenit o realitate imposibil de contestat. Teamă mi-e că o parte a instituţiilor statului nu mai reprezintă România reală, România eternă. Din contră, lucrează împotriva intereselor ţării
Basarab Nicolescu semnala, între altele, că e vorba de „o gafă monumentală” şi se referea la ceea ce înseamnă pe plan internaţional Eliade, Cioran, Ionescu, scriitori, care „au plasat cultura română în universalitate. Este, deci, o atingere la imaginea României”. Acelaşi savant stabilit în Franţa se referă la noul tabiet al apologetului lui N. Ceauşescu, dl A. Florian, care „se ocupă de dărâmat de statui, cu scoaterea de plăci memoriale, de exemplu, cea a lui Nichifor Crainic, ca şi cum nu ştia domnul Alexandru Florian că Nichifor Crainic este membru al Academiei Române şi ca şi cum sentinţa care îl privea pe Nichifor Crainic şi care îl acuza că a fost şi el criminal de război a fost abrogată în urma unei acţiuni judiciare”. „Se ajunge, deci, la situaţii foarte ciudate prin interpretări ale legii 217 din 2015 – care într-adevăr este foarte ambiguă – şi care plasează România, iertare că o spun, în cadrul ţărilor necivilizate, care se ocupă cu dărâmări de statui, scoatere de plăci etc. Dar esenţial este faptul că bineînţeles o acţiune antisemită trebuie indiscutabil condamnată; dar şi o acţiune antiromânească ar trebui la fel condamnată” afirmă în concluzie Basarab Nicolescu. (Adevărul, februarie 2016)
Profesorul, criticul şi istoricul Eugen Simion susţine că ţine de obligaţia noastră morală „să spunem integral adevărul despre scriitorii judecaţi pentru păcatele ideologice din tinereţe”, deoarece „este de neconceput ca după jumătate de secol să mai vorbim despre ei [scriitorii importanţi ai generaţiei interbelice] ca despre nişte «criminali de război»”. Este de neacceptat „să nu spunem adevărul”: „Sunt scriitori importanţi care au avut în tinereţe o anumită orientare şi anumite simpatii politice. Ce facem, aruncăm opera lor ulterioară? Cererea de a i se retrage titlul de cetăţean de onoare conferit de primăria din Segarcea, formulată de Institutul Elie Wiesel, este o aberaţie”. Acad. Eugen Simion le aduce aminte din nou celor care au uitat sau se prefac că nu-i interesează că democraţia înseamnă, în primul rând, dialog: „Avem sentimentul că suntem în continuare într-un regim totalitar, nedemocratic, unde punem o etichetă în mod maniheist. (…) O atitudine democratică înseamnă să discuţi despre operă amintind în acelaşi timp ce a făcut ideologic, în tinereţe. Eu am scris cărţi şi despre Eliade, şi despre Cioran, şi în română, şi în franceză, în acest sens. Lui Eliade i se pot imputa şase articole. Trebuie discutate toate lucrurile acestea pentru că adevărul este cea mai bună apărare. Dar trebuie să existe dezbatere. Cei mai mulţi intelectuali de azi au luat poziţie împotriva Legii 217/ 2015 şi a modului ei de aplicare” şi au contestat-o, dat fiind faptul că această lege, după cum se vede, e sursa unor abuzuri absurde şi imorale. Acţiunile excesive, neconforme cu principiile unui stat de drept, privind interpretarea trecutului recent, sunt de neacceptat cu atât mai mult cu cât Alexandru Florian a fost un apologet al lui Nicolae Ceauşescu – autor al unui genocid, dacă ar fi să ne luăm după verdictul judecătoresc –, iar în Consiliul de onoare al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” este trecut un fost ofiţer de securitate activ în perioada celei mai atroce terori. „Persoana-cheie” „a politicilor Institutului Elie Wiesel este Radu Ioanid – notează cercetătorul Gabriel Andreescu în studiul Temele „legii antilegionare” din perspectiva eticii memoriei (Noua revistă de Drepturile Omului, nr. 4/ 2015) – Încă de la începutul anilor 1990, Radu Ioanid a intoxicat lumea academică internaţională punând eticheta de antisemit pe adversarii regimului anti-democratic de la Bucureşti. Va continua să discrediteze disidenţa din anii 1970-1980 prin texte care distorsionau faptele. Manipularea de către el a opiniei publice prin prezentarea disidentului Mihai Botez drept colaborator al Securităţii afectează credibilitatea Consiliului ştiinţific al Institutului”.
Ne exprimăm uimirea şi, totodată, nedumerirea că un intelectual şi un umanist ca Elie Wiesel – „scriitor şi ziarist în limbile franceză, engleză, idiş şi ebraică, eseist şi filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut în România, de origine evreiască, supravieţuitor al Holocaustului”, „distins cu Premiul Nobel pentru Pace” (1986), „membru al Academiei Americane de Artă şi Literatură” şi membru de onoare al Academiei Române (cum îl prezintă Wikipedia) – acceptă să-i figureze numele în titulatura unei instituţii – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” (înfiinţat la propunerea preşedintelui Ion Iliescu în august 2005) – care, fără dovezi, califică mari scriitori români drept criminali de război – nota bene, personalităţi recunoscute pe plan mondial –, susţinând verdicte date de tribunale comuniste – regim calificat „nelegitim şi criminal” – şi promovând astfel o atitudine profund nedreaptă şi inumană – ca să nu spunem inchizitorială – faţă de victimele totalitarismului. Din expoziţia „Grădina cu îngeri” – care găzduieşte tablourile şi sculpturile Silviei Radu – desfăşurată recent la Universitatea Politehnică din Bucureşti, au fost scoase portretele a patru martiri ai închisorilor staliniste: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Valeriu Gafencu şi Costache Oprişan. Prestigiosul Cotidianul ne reaminteşte că aceşti români „şi-au petrecut sau pierdut viaţa între zidurile celor mai de temut lagăre de exterminare a intelectualităţii româneşti” şi europene.
„Între tendinţa integrării şi identitatea naţională”
Se pare că nu găsim forţa sau imboldul de a ieşi din zodia maniheismului, care rămâne a fi, în opinia lui Adam Michnik, „blestemul popoarelor înrobite”. Probabil, nu avem puterea de a ne smulge din capcana numită de Nietzsche „promovarea excesivă a trecutului” recent, care poate „paraliza o societate prin deturnarea energiilor ei vitale”. Nu avem discernământul de a aduce omul potrivit la locul potrivit şi de a ne asuma libertatea, scăldată în sângele tinerilor la Revoluţia din 1989, ca pe un prilej de a ne face datoria la noi, acasă, în România. Timpul, răbdarea, spiritul de discernământ şi acea extrem de personalizată ideologie a rezistenţei românilor de-a lungul secolelor, ideologie de extracţie iudeo-creştină, formată în timp ce acest popor s-a aflat sub jugul turcilor, tătarilor, ruşilor, ungurilor, sovieticilor, vor limpezi, sperăm, apele şi ne vor face să ne aplecăm cu luciditate şi calm asupra trecutului în tentativa de a-i epuiza temele imperative sub semnul umanismului şi al dreptului la demnitate, pe care îl are fiecare victimă, indiferent de tabăra în care s-a aflat.
România e un stat prea tânăr ca să-şi permită luxul de a-şi trata cu neîncredere valorile naţionale de vârf, prin care are şansa să renască iute, cu condiţia să le valorifice şi să le aducă în prim-planul actualităţii europene. Credinţa, limba şi cultura naţională sunt pilonii de care se va sprijini şi de astă dată, pentru a ieşi în lumina istoriei
Referindu-se la structurile politice referenţiale din Consiliul Europei, Uniunea Europeană şi OSCE, „care au stabilit echivalenţa în vinovăţia istorică a crimelor naziste şi comuniste”, Gabriel Andreescu pledează pentru „o etică umanistă a memoriei”, menţionând că „în opoziţie cu fenomenul de dezumanizare a victimelor comunismului pe motivul erorii lor ideologice se află recunoaşterea dreptului la demnitate umană a oricărei fiinţe, acordarea empatiei pentru suferinţa ei şi recunoaşterea condiţiei de victimă indiferent dacă s-a aflat în «tabăra rea» sau în «tabăra bună»”. Îndemnul acestui cercetător exemplar înclină spre încorporarea tragediilor de care a avut parte poporul român şi transformarea lor în „subiect al meditaţiei etice”, care poate fi un alt început fecund, un alt pinten spre o posibilă şi necesară renaştere naţională. România e un stat prea tânăr ca să-şi permită luxul de a-şi trata cu neîncredere valorile naţionale de vârf, prin care are şansa să renască iute, cu condiţia să le valorifice şi să le aducă în prim-planul actualităţii europene. Credinţa, limba şi cultura naţională sunt pilonii de care se va sprijini şi de astă dată, pentru a ieşi în lumina istoriei. Patriarhului Ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu al Constantinopolului, vede existenţa ţării lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul sub semnul miracolului: „Ne miră şi naşte în noi o admiraţie nespusă faptul că aproape o mie de ani după martiriul Sfântului Sava (†372), populaţia acestor ţinuturi, după nenumărate peripeţii şi prigoane, şi-a păstrat credinţa ortodoxă şi limba latină. Este vorba de o adevărată minune a istoriei. Având în vedere mărimea actuală a Bisericii României, suntem neputincioşi în a explica cum acest mare popor ortodox a ieşit deodată din întunericul istoriei în secolul al XIV-lea pentru a asigura omenirea întreagă de faptul că supravieţuise ca popor unitar, deşi aproape necunoscut timp de secole întregi. Ca un nou Ulise întors în Itaca, scăpând de curse şi primejdii, poporul român s-a întors în lumina istoriei, evitând alienarea culturală şi asimilarea sa de către alte popoare străine. Poate că secretul acestei minuni se află în credinţa puternică şi neclintită a acestui popor”.
E de remarcat că în apărarea valorilor naţionale se pronunţă răspicat şi ferm membri ai Academiei Române (Ionel-Valentin Vlad, Nicolae Breban, Victor Voicu, Cristian Hera, Alexandru Surdu, Augustin Buzura, Răzvan Theodorescu, Bogdan Simionescu, Eugen Simion, Dinu Giurescu, Basarab Nicolescu, Ioan Aurel Pop, Dumitru Radu Popescu, Alexandru Zub ş.a.), cel mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării fiind, prin definiţie, un mediator corect, după cum susţinea în conferinţa ţinută cu prilejul Zilei Culturii Naţionale acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române: „Într-o lume care tinde să se globalizeze, o academie naţională europeană, aşa cum este Academia Română, are astăzi o misiune urgentă şi de mare responsabilitate: să medieze corect între tendinţa integrării şi identitatea naţională. Rolul predominant al Academiei este, fără îndoială, acela de a apăra identitatea noastră naţională, adică valorile ei spirituale profunde, irepetabile, ţinând cont şi de tendinţele actuale ale dezvoltării umanităţii”.
