M-am întrebat în ultima vreme, tot primind oferte de colaborare pe care le-am refuzat politicos, dar prompt, dacă aş mai găsi, acum, câte 52 de cărţi bune în fiecare an, care să merite efortul de a le aloca câte un comentariu extins, în cazul că m-aş hotărî să revin la un ritm mai alert al cronicii literare. Răspunsul franc este cel negativ.
Încep de fiecare dată articolele de bilanţ cu teama că voi uita să menţionez câteva titluri care meritau cu prisosinţă să fie pomenite; e, de altfel, inevitabil: nimeni nu reuşeşte să citească totul. Ar fi şi păcat… Asta pe de o parte. Pe de alta, nu scap de câţiva ani buni de impresia (pe care, la o adică, aş putea să o documentez serios, de nu chiar convingător) că există un dezechilibru în literatura de azi: domeniul criticii şi în special al istoriei literare capătă din ce în ce mai mult aplomb, poezia se reînnoieşte şi ea, apar nume noi, circuite specifice, pe când proza, deşi se bucură în mod evident de curiozitatea şi interesul celor care încă mai citesc, nu doar că nu ţine pasul, dar abia de reuşeşte să dea un titlu-două de referinţă pe an; uneori, cum s-a întâmplat în 2013, nici atât. Ar putea fi o discuţie extrem de serioasă aceasta, privitoare la deficienţa epică a scriitorilor contemporani. (Chiar aşa: aţi observat cât de rarefiate sunt, în ultimii ani, principalele colecţii de proză de pe piaţa de carte autohtonă, Ego. Proză şi Fiction Ltd., ale editurii Polirom? Şi acesta este un simptom al crizei prin care trece proza autohtonă!) Sigur că două-trei titluri se detaşează aproape de fiecare dată, dar ele sunt puţine şi aparţin, de regulă, prozatorilor consacraţi. Dar, de câte ori a trebuit să fac o listă de 10 cărţi de proză, a trebuit să o umplu, în a doua sa jumătate, cu titluri discutabile, din punctul meu de vedere. Nu e uşor pentru un critic literar să ofere „puncte din oficiu”, dar nu o dată se vede nevoit să o facă.
În fine, poate lecturile mele nu acoperă totul, deşi mă străduiesc să mă ţin la curent. Prin urmare, voi vorbi doar 
despre cărţile pe care am apucat să le citesc sau măcar pe care le-am foiletat insistent, suficient cât să-mi fi făcut o idee despre ele (de regulă, genul acesta de lectură-slalom se potriveşte unor lucrări de specialitate, nu romanelor sau volumelor de poezie). M-am întrebat în ultima vreme, tot primind oferte de colaborare pe care le-am refuzat politicos, dar prompt, dacă aş mai găsi, acum, câte 52 de cărţi bune în fiecare an, care să merite efortul de a le aloca câte un comentariu extins, în cazul că m-aş hotărî să revin la un ritm mai alert al cronicii literare. Răspunsul franc este cel negativ. Iar a te hrăni din negaţie şi din scepticism nu mi se pare suficient de incitant pentru un cronicar literar; acesta trebuie să fie ori naiv, ori, recomandabil, generos. Deocamdată eu unul nu găsesc resurse…
Cum arată bilanţul anului 2013, în varianta mea fragmentară, subiectivă, precipitată? Mediocru sau submediocru la capitolul proză. Efectiv, mi-e greu să numesc o carte-eveniment. Şi în anii trecuţi media a fost cel mult onorabilă, dar au existat titluri care s-au detaşat (semnate, din 2010 încoace, de O. Nimigean, Gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban, Horia Ursu, Alexandru Vlad, Florina Ilis, Radu Aldulescu, Filip Florian, Radu Mareş ş.a.m.d.); de data aceasta, nimic din ce am citit nu m-a impresionat. M-au deranjat uneori reacţiile de presă, campaniile mediatice, care pierd simţul măsurii, dând impresia că ai de a face cu adevărate capodopere. Sigur, există şi problema: cum citim un contemporan? Cu ce exigenţe? Eu unul cred că exact cu aceleaşi pe care ni le exersăm citind şi recitind autorii dintotdeauna. Dacă e legitimă ideea unei ierarhii valorice în domeniul literaturii, e pentru că toţi scriitorii au şanse egale. Sigur, erorile de receptare sunt mult mai probabile în cazul operelor din realitatea imediată, care nu au o istorie a receptării. Dar, dacă prudenţa este binevenită, indulgenţa dusă la extrem nu face bine în critica literară.
Să trecem la bilanţul propriu-zis. La capitolul proză, nu am reţinut nici un titlu care să mă convingă ferm, pe care să pariez fără ezitare. Acum câţiva ani, romane precum Rădăcina de bucsau, Cine adoarme ultimul, Ploile amare, 
Singura cale, Medgidia, oraşul de apoi mă entuziasmaseră. Concluziile anului 2013 sunt reţinute. Prozatorul autohton vânează subiecte senzaţionale, cu cârlig, pentru care nu are răbdare (răbdarea este una dintre calităţile esenţiale pentru un bun romancier, în special) şi se lasă copleşit şi condus de poveste, fără a se mai ridica la nivelul unei viziuni. E, aş spune, cazul romanului lui Ioan T. Morar, Negru şi roşu, care păcătuieşte prin neadecvare ori, pe alocuri, prin stângăcie stilistică. Sau, parţial, al Dorei Pavel, cu al său Do not cross. În fine, cărţi (în unele cazuri, cărţulii) meritorii au dat Florin Lăzărescu (Amorţire), Dan Perşa (Viaţa continuă), Ana Maria Sandu (Aleargă) ori Marin Mălaicu Hondrari (Lunetistul, care încearcă să păşească timid pe urmele lui Roberto Bolaño, dar mai are nevoie de suflu), Liliana Corobca (Kinderland, cu un plus pentru autenticitate), Andrei Pogorilowski (Nic Studeno. Al doilea cartuş, cu un umor pitoresc, în stilul brevetat peste Prut). Reţin printre reuşite cartea lui Doru Pop, O telenovelă comunistă şi Un american la Chişinău, al lui Dumitru Crudu. Tatiana Niculescu Bran îşi continuă investigaţiile semi-ficţionale, cu Povestea domniţei Marina şi a basarabeanului necunoscut. În fine, aş insista asupra a două cărţi de debut, ambele apărute în urma unui concurs organizat de editura Adenium (nu neg că pot fi subiectiv, întrucât am făcut parte din juriu; dar nu văd nici o problemă în a-mi susţine şi aici alegerile): Beatris Serediuc dă, în Varză, un roman-amalgam, psihedelic, cu inserturi lirice şi cu un ritm foarte bun, cu perspective mobile, cu amfetamină, alcool, promiscuitate, mahmureală, care adună poveştile mai multor personaje. Îi cam lipseşte construcţia. Confesiunile personajelor, dezamăgite, triste, dezabuzate, sunt autentice, au lipici, impresionează prin cruzime sau prin sentimentul, asumat, al ratării. Cosmin Lecuţa adună, în romanul Laptele negru al mamei, un set de poveşti legate convenţional: un scriitor lipsit de inspiraţie, dar nu fără succes, îşi înlocuieşte iubita cu o vecină abia majoră, dar nu lipsită de experienţă în ale amorului; o tânără de 23 de ani, plictisită până la Dumnezeu, face însemnări despre stările şi experimentele sale erotice. Poveşti aduse laolaltă cumva artificial, dar cu destule momente bune, care mă încurajează să cred că, dacă va avea răbdare, autorul ar putea ajunge un prozator peste medie.
Tot la capitolul proză, deşi poate ar trebui pomenită la cel al criticii literare, amintesc şi antologia realizată de Marius Chivu, Best of. proza scurtă a anilor 2000, care se vrea un manifest pentru reabilitarea unui gen nedreptăţit la noi. E un bun instrument, venit din partea unui critic de întâmpinare care a manifestat mereu un interes aparte pentru proza scurtă.
Atâta am apucat să citesc, deşi voi recupera cu titluri semnate de Ruxandra Cesereanu, Varujan Vosganian, Adrian Schiop, Lavinia Bălulescu.
Ca şi anii trecuţi, poezia a avut parte de titlurile ei bune şi foarte bune. Din cărţile care au ajuns la mine şi pe care le-am citit, selectez fără dubii: Emil Brumaru, Rezervaţia de îngeri, o carte în care autorul Ruinei unui samovar îşi reciteşte şi îşi rescrie, cu nostalgie şi prospeţime, propria operă. Angela Marcovici (Angela Marinescu) a publicat, la Charmides, placheta Intimitate, în linia lirismului visceral, frust, de forţă din cărţile anterioare. Ioan Es. Pop pune faţă în faţă, în volumul 1983. Marş 2013. Xanax, un poem amplu de acum 30 de ani, cu unul recent. Acelaşi Ioan Es. Pop, deja clasicizat, şi în textul îngropat, înaintea debutului, într-o revistă din Baia Mare, şi în apăsătoarea şi totuşi ludica transcriere a crizei mature. Traian T. Coşovei revine, la editura Tracus Arte, în stilul pe care l-a consacrat şi care l-a consacrat, cu volumul Aritmetica pleoapelor (când scriam aceste rânduri, Traian T. Coşovei încă mai pâlpâia; prin urmare, i-am recitit din altă perspectivă cartea: autorul Ninsorii electrice a avut resurse să rămână acelaşi poet al iubirii şi al vieţii chiar şi în faţa morţii. Odată cu el, dispare nu doar un clasic al optzecismului, ci şi unul dintre cei mai importanţi poeţi ai ultimilor 30 de ani…). Nicolae Avram merită cu prisosinţă amintit, cu volumul Alll death jazz, care prelungeşte Federeii: aceeaşi poezie crudă, neiertătoare, autentică. 2013 a fost un an în care au dat foarte bune volume poeţi consacraţi ai douămiismului: Claudiu Komartin, cu excelentul Cobalt (o carte mai legată şi mai profundă decât au arătat unele texte de întâmpinare), Ştefan Manasia, cu Bonobo sau cucerirea spaţiului şi V. Leac, cu Unchiul este mulţumit. Pe acestea, cel puţin, le ţin aproape pentru că merită o analiză mai atentă. În fine, recomand şi al doilea volum al lui Andrei Dósa, American Experience. Un volum demn de o receptare mai atentă, a dat ieşeanul Emanuel Guralivu, prin Un boxer cu pumnii fragili. La capitolul debut aş miza pe cartea lui Vlad Drăgoi, Metode, pe volumul lui Ştefan Baghiu, Spre Sud, la Lăceni şi pe Maldororiana semnată de Ana Ionesei. De alte volume, despre care doar am citit, fără să le fi avut în mână, nu e corect să aduc vorba aici.
Ţin să remarc o colecţie foarte frumoasă de poezie, apărută la atât de via editură Tracus Arte: în prezentarea grafică elegantissimă a lui Mircia Dumitrescu au apărut antologii (de unele e responsabil excelentul poet Teodor Dună) din operele lui Ioan Es. Pop, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Alexandru Muşina, Nichita Danilov, Augustin Frăţilă. O bucurie nu doar a sufletului, ci şi a ochiului; şi, de ce nu, a mâinii care ţine cartea, pentru că nici ea nu trebuie neglijată.
Capitolul cel mai consistent al acestui periplu este, ca şi în ultimii ani, cel al istoriei literare, al studiilor culturale. Sinteze de referinţă apar într-un ritm îmbucurător. Îngrijorător ar fi doar decalajul calitativ dintre critica literară, care ar trebui să îngâne sau, oricum, să urmeze literatura şi literatura propriu-zisă. Oferta domeniului e atât de variată, încât mă văd silit să fac o drastică selecţie. Sunt cărţi pe care oricine are de câştigat dacă le citeşte. Mircea Anghelescu a mers la originile unui fenomen care şi-a atins vârful de hidoşenie sub comunism, într-o documentată şi frumoasă carte intitulată Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, supunând analizei câteva cazuri elocvente: Slavici, Arghezi, N.D. Cocea, Mircea Damian, Geo Bogza, Dragoş Protopopescu şi Zaharia Stancu. Gabriel Andreescu a demonstrat, verificând arhivele CNSAS, modul în care reputaţii, imagini publice au fost măsluite, într-o carte pe care o consider un eveniment: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii. Caius Dobrescu a oferit o interpretare ideologică şi larg-culturală a criticii postbelice, în Plăcerea de a gândi. Moştenirea intelectuală a criticii literare româneşti (1960-1989). Nicoleta Sălcudeanu a demontat curajos strategiile de acaparare a puterii în cultura autohtonă de după 1990, în cartea Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă. Antonio Patraş a oferit, în două lucrări serioase, subtile, o imagine a ideologiei literare lovinesciene şi o reevaluare, din unghi mai larg decât cel strict estetic, a beletristicii acestuia, în E. Lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criticii literare interbelice, respectiv, Scriitorul şi umbra sa. Geneza formei în literatura lui E. Lovinescu.
Andreea Răsuceanu a urmărit traseele, iniţiatice sau nu, din proza lui Mircea Eliade, în Bucureştiul lui Mircea Eliade, într-un domeniu puţin încercat la noi, geografia literară. Reţin şi studiile lui Călin Crăciun (Etnoestetica), Laura Zăvăleanu (O lume într-un text. Predosloviile în literatura română veche) ori Ion Pop Curşeu (Magie şi vrăjitorie în cultura română). O bună carte despre Noica, interpretat prin prisma unui literat care nu e străin de lumea conceptelor tari, a publicat Dorin Popescu. Un debut în forţă îi aparţine lui George Neagoe, care rescrie biografia şi, pe alocuri, chiar bibliografia lui Ştefan Aug. Doinaş în funcţie de documentele descoperite în arhivele CNSAS: Asul de pică. Sunt lucrări de erudiţie, care depăşesc sfera strictă a istoriografiei literare, mutând discuţiile la întâlnirea unor domenii diverse, care doar din prejudecată sau din comoditate pot fi socotite independente unul de altul. De observat că cele mai multe aparţin unor tineri cercetători, ceea ce confirmă ideea că există o nouă generaţie, deja maturizată, care îşi dă deja, iată, lucrările de referinţă. În 2013 au apărut şi sinteze semnate de Mihaela Ursa, Sanda Cordoş, Paul Cernat, Andrei Terian, la care, din păcate, nu am reuşit să ajung încă. Dar pot risca un pronostic mai mult decât optimist în legătură cu ele.
O apariţie specială o reprezintă studiul amplu şi enciclopedic al Adrianei Babeţi, Amazoanele. O poveste, care are ambiţia (transformată în performanţă) de a epuiza, cu şarm şi răbdare, subiectul. O lucrare cum puţine sunt în cultura noastră.
Un eseu filosofic dens, cu multe sugestii venite dinspre literatură, a publicat Ştefan Afloroaei: Privind altfel lumea celor absurde.
Cum o antologie este o operaţie critică, tot aici reţin şi florilegiul realizat, stilizat, prefaţat de Elvira Sorohan din Creşterea şi descreşterea Imperiului Otoman, lucrarea cu răsunet european a lui Dimitrie Cantemir: Legende şi istorioare orientale, care mută în actualitate nu doar un foarte talentat povestitor, ci şi o lume îndepărtată, care avea gustul de a-şi explica totul printr-o poveste.
În fine, din domeniul memorialisticii, de notat sunt, cu siguranţă, cartea de convorbiri a lui Daniel Cristea-Enache cu Paul Cornea, Ce a fost? Cum a fost? şi savuroasele amintiri ale lui Ştefan Agopian, Scriitor sub comunism (abia apărută, dar în caseta tehnică e notat anul 2013.)
Un statut aparte îl are volumul lui Bogdan Suceavă, Memorii din biblioteca ideală, situat undeva între eseu şi memorialistică. Matematician ca formaţie şi carieră academică, autorul face să se întâlnească cele două lumi, a ştiinţei şi a fanteziei, consemnându-şi anii formaţiei, întâlnirile decisive, cărţile formatoare. E o pledoarie pentru o privire mai amplă asupra culturii.
Concluzii? Un an în care s-a adâncit criza beletristicii, a prozei în special, în care a strălucit, în schimb istoria literară. Mă bucur, dar cu îndoială.
