Lectorul competent este în măsură să constate că tema căutării revine atât de des, în poezie ca şi în proză, la Vasile Voiculescu, încât capătă dimensiune de topos, devenind un veritabil arhetip la nivelul general al gândirii
Se face distincţie netă (şi nepermisă) între Vasile Voiculescu – poetul şi Vasile Voiculescu – prozatorul. Aparenţele sunt atât de înşelătoare, încât auzim uneori spunându-se că prozatorul este de preferat poetului. Am putea pune aceasta pe seama noutăţii, ţinând cont de faptul că prozatorul s-a născut „mai târziu”. Dar, dacă luăm în seamă că de la apariţia primelor naraţiuni au trecut aproape cinci decenii 
(Capul de zimbru a fost publicată în l947), surpriza ineditului nu se mai justifică. Ciudăţenia este că reacţia se produce uneori împotriva poeziei ca poezie. Dacă este să situăm judecata în sistemul valorilor (şi mă văd obligată s-o fac), poezia în raport cu proza, sunt accesibile doar două poziţii: ori depăşim nivelul analizei formale, iar în acest caz trebuie să apelăm la criterii obiective şi axiologice, ori lăsăm să funcţioneze preferinţa, deci impulsul subiectiv, asumându-ne riscul de a da la o parte orice judecată de valoare. Când spun: „îl prefer pe prozator”, trădez regretul că nu am avut puterea să optez pentru poezie. Cauza ar fi că, la Vasile Voiculescu, versul şi proza, liricul şi epicul apar ca două entităţi androginice, apropiate şi totodată îndepărtate, care se caută patetic. N-o putem judeca pe una fără raportare la cealaltă, de aceea rămânem mereu blocaţi, sub accentul tragic de a nu reuşi în decizie, repetând, în mic, însăşi drama autorului care s-a „împărţit”, pentru a se completa în mod ideal.
Din comoditate, rămânem la mijlocul drumului, adică ne exprimăm după preferinţă: Vasile Voiculescu-poetul, Vasile Voiculescu – prozatorul. Nu văd nimic rău în asta. Mai mult decât atât, se adaugă noi argumente în susţinerea diferenţei formale dintre poet şi prozator. Iată două dintre ele: poezia de dinainte de război, dar mai ales cea următoare, tratează predilect evenimente sufleteşti care se raportează la realitatea imediată, iubirea înnobilată de credinţă, plaiul natal, idealul de prietenie, elogiul cuvântului; pe câtă vreme proza, de care s-a ataşat abia după război, l-a sustras pe autor din cotidian, l-a proiectat în legendă şi în aventură magică. Pe de altă parte, proza este cu totul „necreştină”, începând cu primele eresuri păgâne şi continuând cu satirizarea unor feţe bisericeşti. Cine citeşte volumul de poezii religioase Călătorie spre locul inimii, editat de nepotul poetului, R. Voiculescu, şi scrierile în proză are motive temeinice să pledeze pentru eul scindat al autorului. Nicăieri în literatura română nu se face (poate cu excepţia lui Damian Stănoiu) un haz mai liber, mai copios decât în Chef la mănăstire; în schimb, nici un poet nu s-a lăsat cuprins atât de intens de fiorul religios asemenea lui V. Voiculescu (poate cu excepţia lui Nichifor Crainic). Şi, să nu uităm, cele două tipuri de scriere, poeziile religioase din volumul citat şi proza, au fost realizate, prin alternanţă, exact în acelaşi fragment de timp. Aici nu mai este vorba de „etape”, cum se întâmplă uneori, ca de pildă perioada „furtunoasă” a lui Goethe („Sturm und Drang”) ori cea roz a lui Picasso, ci de aparenta scindare a personalităţii. Oare aşa să fie? Ne putem imagina o asemenea scindare spectaculoasă şi abisală încât sinele cuiva să se rupă iremediabil în două? Nici Thanatos nu-l poate sfărâma în aşa măsură pe individ, pentru că opusul Morţii, adică Erosul, psihanalitic vorbind, întipăreşte în fiinţă anumite trăsături care nu se şterg nicicând: împăcare, mâhnire, indiferenţă.
Eminescu traduce această situaţie destinală prin celebrul vers: „viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe”; cu alte cuvinte, poezia şi proza lui Vasile Voiculescu ne relevă una şi aceeaşi personalitate. Problema de fond rămâne „cum” ne-o relevă? Cred că este vorba mai curând de şi/ şi, nu de sau/ sau, întrucât opoziţiile nu-şi au alt rost decât să se unească pentru a deveni coincidente. Iată-ne pregătiţi, teoretic, să identificăm corelaţia celor două chipuri ale autorului, ca file ale aceleiaşi personalităţi, cum apare în duble ipostazieri de tipul liric/ epic, credincios / necredincios, adept al lui Shakespeare/ anti-Shakespeare, slujitor al sonetului/ infidel acestuia, dat fiind că resemantizează respectiva formă poetică. Evident, n-o să punem alături o poezie oarecare cu o pagină de proză pentru a descoperi cine ştie ce asemănări şi coincidenţe. Dacă se întâmplă, uneori, ca la Sadoveanu, să descoperim fraze organizate în structuri metrice, această ritmică interioară ţine de ordinea psihică a autorului, nu de esenţa estetică a artei. Aşa că trebuie să ne angajăm în analize care depăşesc aspectul formal vers/ proză, pentru a ajunge la elemente comune, chiar identice. Inventarul de date concrete, materiale, îl refuzăm. Este suficient să găsim două-trei exemple cu caracter stabil şi modular, pentru a ne convinge de comportamentul constant al autorului. Vom înţelege mai bine, în acest sens, că interesul pentru proză nu a fost secundar şi că poezia însăşi a avut de câştigat datorită îndoitei experienţe artistice.
Lectorul competent este în măsură să constate că tema căutării revine atât de des, în poezie ca şi în proză, la Vasile Voiculescu, încât capătă dimensiune de topos, devenind un veritabil arhetip la nivelul general al gândirii. În primele volume de versuri, tema are un contur mai vag; odată cu Urcuş, ea îşi însuşeşte un sens hotărât religios. Decupat de context, de suferinţele grele prilejuite de dificultăţile uneori suprafireşti ale căutării, Urcuş nu se lămureşte încă suficient de bine. De aceea poezia religioasă nu a fost receptată în vreme ca o realitate definitorie a poetului, ci în spiritul unei mode literare. Abia Călătorie spre locul inimii a dezvăluit înţelesul destinal al căutării. Năzuinţa omului religios din totdeauna a fost să „urce” spre punctul cel mai tainic al inimii, acolo unde se află locul sacru al creatorului divin, în propriul eu, palpitând de emoţie, şi nu în „sus”, în cerul abstract. Aşa se realizează întâlnirea mult dorită cu Iisus, cel din Treime. Căci, împotriva căderii adamice, în adâncurile fiecărui om se păstrează o părticică din fiinţa rămasă neatinsă de păcat. Este ţinta supremă. V. Voiculescu a descoperit calea spre ea şi a relevat-o în versuri care sună din ce în ce mai cristalin, pe măsură ce eul său îmbunătăţit „urcă” spre izvor. Lunga istorie a experienţei poetice lămureşte natura dramatică a acestei căutări, cu multe efecte benefice în plan moral, ca şi pentru peisajul imagistic. Poezia s-a transformat în rugăciune, de unde şi forma ei accesibilă, expresia clară, lirismul dominator. Tonul este mai aproape de eseul religios al lui D. Stăniloae decât de arta versificaţiei. Se vede că experienţa spirituală din anii de rezistenţă de la “Rugul aprins” i-a unit pe cei doi (teologul şi poetul), ca pe toţi cei ce se duceau să-şi petreacă orele în rugă, sub icoanele mănăstirii Antim.
Pe de altă parte, versurile din Călătorie spre locul inimii apar derutante ca înţeles, dacă nu chiar „ermetice“, oricât de nepotrivit s-ar afla cuvântul aici, pentru că poartă un simbolism care se cuvine descifrat nu numai cu mintea, dar mai ales cu inima. Calea spre „locul inimii“ se dovedeşte a fi anevoioasă şi accidentată, plină de înfrângeri, de căderi în gol. Un exemplu? „Mie slabul, spre patimi plecatul,/ Nu numai limanul şi răscumpărarea./ Tu să-mi fii zbuciumul, chinul, furtuna, pierzarea/ Nu numai lumina./ Ci Tu primejdia, Tu bezna, Tu cazna,Tu vina,/ Tu ispita, Tu răutatea, Tu tot păcatul” (Nebunul, 15 iunie, 1953). Pe un exemplar al Bibliotecii Facultăţii de Litere din Iaşi (cota II, 52.142), un lector a subliniat seria de epitete din ultimele două versuri, cu nedumerire mare. Un student, probabil, deci un cititor cu oarecare experienţă. A receptat cuvântul în literă, nu în esenţa lui simbolică. De aceea a crezut că expresii de tipul „Tu vina”, „Tu tot păcatul”, etc. exprimă necredinţă, deci o eroare de lectură. Căci numai după mare zbucium credinciosului i se arată semnul: „Şi iată el deschide slava mare,/ întinde braţele de când te-aştept“. Credinciosul îl ceartă pe Dumnezeu din dragoste, ceea ce înseamnă apropierea departelui.
Aceeaşi căutare tensionată şi din dorinţă de autocunoaştere o identificăm şi în proză. Dar ea este plasată într-un spaţiu complementar al spiritului. Cadrul restrâns al acestui text nu-mi îngăduie să duc discuţia până la capăt. Să reţinem, pe scurt, că personajele lui Voiculescu (de fapt eul său multiplicat) sunt vânători, pescari, preoţi, militari, haiduci, deci „oameni ai locului”, dar care hălăduiesc peste tot. Ei transgresează, pe calea legendei, nu spre „locul inimii”, ci către altul, acela al originilor îndepărtate. Vraciul din Ultimul berevoi şi pescarul Amin sunt personaje de legendă totemică. Ei nu „urcă”, dimpotrivă, „coboară”; de data asta, spre noi şi spre inima poetului, odată cu sălbăticiunile, cu morunii şi cu zimbrii. În Amintiri despre pescuit, sunt evocate toate zonele din ţară (cu oameni şi meşteşuguri) de prins peşte. Dacă autorul îşi propune să vorbească despre păsări, plante, arbori, animale, dezvoltă pagini de enciclopedie, uneori în detrimentul naraţiunii pure. Astfel, aproapele din poezie şi departele din proză se unesc pentru totalul cunoaşterii. Schimbarea obiectivului din care se lasă privită fiinţa umană poate duce la adâncirea înţelegerii sale. Pescarul Amin îşi face culcuşul de noapte exact deasupra seminţiilor din baltă, pentru a le urmări cu mare îngrijorare. Ceea ce înseamnă, iarăşi, apropierea departelui.
