E adevărat că pe scena românească lipseşte de multă vreme. Căci nu e cool, e doar profund; nu e postmodern, e doar un tragic modern; nu e „la zi” pentru că e în eternitate. Lipsa lui Eugene O’Neill de pe scenele româneşti e un semnal al rangului valorilor care umblă bezmetic, de colo-colo, pentru a da întâietate imediatului, atractivului, cunoscutului, împotriva a ceea ce e adânc uman, bogat… de necuprins
Cine este Eugene O’Neill? Întrebarea pare bizară, dar e adevărată, e la zi, e în trend… Trei tineri absolvenţi de scenografie, profesionişti cu acte în regulă, viitorul proaspăt cu drepturi depline asupra artei scenice pentru cel puţin două decenii… stăteau la soare şi se bronzau imaginându-şi cariera…
Bună ziua, le-am spus. Ce faceţi? Bine, mi-au răspuns, aşteptăm disertaţia. D
umneavoastră? Eu aştept premiera la Unteatru… Vreţi să veniţi? Ce spectacol? Un O’Neill… Hughie, premieră în România. Cine e O’Neill? Poftim? O’Neill, cine e?
Tac câteva clipe… tinerii mei prieteni îmi zâmbesc cald, prietenos, relaxaţi…
Eugene O’Neill necunoscutul… cel uitat… părintele dramaturgiei americane, unul dintre reformatorii teatrului universal, premiat de două ori cu premiul Pulitzer pentru dramaturgie şi câştigător al premiului Nobel pentru literatură… Cine e O’Neill?
E adevărat că pe scena românească lipseşte de multă vreme. Căci nu e cool, e doar profund; nu e postmodern, e doar un tragic modern; nu e „la zi” pentru că e în eternitate. Lipsa lui Eugene O’Neill de pe scenele româneşti e un semnal al rangului valorilor care umblă bezmetic, de colo-colo, pentru a da întâietate imediatului, atractivului, cunoscutului, împotriva a ceea ce e adânc uman, bogat… de necuprins.
În noiembrie 2003, Teatrul româno-american Eugene O’Neill, pe care l-am fondat împreună cu parteneri din SUA la Bucureşti în iulie 1991, prin Fundaţia Diallog, a organizat în sala Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”, aşa se numea atunci, Simpozionul „Eugene O’Neill” – Autorul şi opera sa în contextul contemporan. Simpozionul a avut loc cu prilejul comemorării a cincizeci de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui scriitor. Clasicitatea şi modernitatea dramaturgului au fost prezentate cu expertiză profesională de Dan Sullivan, critic, director al Departamentului de Critică al Centrului de Studii Teatrale „Eugene O’Neill”, profesor la Universitatea din Minnesota; de Theodore Mann, cel care a fondat teatrul Cicle in the Square din New York, producător şi regizor, premiat pentru excepţionala sa carieră în montarea pieselor dramaturgului – menţionăm: „Din jale se întrupează Electra”, „Soseşte vânzătorul de gheaţă”, „Luna pentru cei dezmoşteniţi”, „Tinereţea, bat-o vina!”. Din Marea Birtanie a fost prezent John Elsom, critic de teatru şi dramaturg, cel care a fondat Bush Theater în Londra, autor a numeroase volume de rezonanţă internaţională, printre care: „Post-war british theater”; „Is Shakespeare Still Our Contemporary” şi „The End of the Absurd”, director la Arts Interlink. Echipa a fost completată de Salome Jens, binecunoscuta actriţă a scenei americane contemporane, interpretă a unor partituri de anvergură, deţinătoare a numeroase distincţii şi premii de interpretare pentru personaje o’neilliene şi, bineînţeles, din partea română, au prezentat comunicări regretaţii: prof. univ. dr. Dan Grigorescu; criticul de teatru şi film Irina Coroiu; istoricul de teatru, directorul Muzeului Teatrului Naţional din Bucureşti, Ionuţ Niculescu; Mircea Albulescu, interpret şi regizor al spectacolului „Patima de sub ulmi”, realizat la Teatrul Naţional de Televiziune.
Sesiunea a cuprins şi proiectul „Debuturi – regizori, actori, scenografi” şi a avut sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor şi al Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti. Cele trei zile de dezbateri şi spectacole au beneficiat de prezenţa Excelenţei Sale domnul ambasador Michael E. Guest, care şi-a exprimat public gratitudinea faţă de această manifestare.
În aceeaşi perioadă pe scena naţionalului londonez strălucea o versiune scenică a tragediei „Din jale se întrupează Electra”.
La New York, pe Broadway, la Toronto şi Sydney se joacă în ultimile stagiuni din nou Eugene O’Neill, cel care e precursorul, cum îmi spunea cândva Edith Markson, dramaturgiei americane actuale, de la Albee, pâna la Sam Shepard.
Cine e O’Neill?
„Premiera absolută a montărilor din opera lui O’Neill în România a avut loc la Cluj în stagiunea a XXI-a (1939-1940) cu piesa Dincolo de zare, în regia lui Victor Papilian, şi în interpretarea lui Nicolae Sireteanu, Iosif Vanciu, Titus Lapteş, Violeta Boitoş şi Marcela Borşa. Din păcate, câteva luni mai târziu (august 1940) acest teatru a fost nevoit să se refugieze la Timişoara sub presiunea exercitată de ocupaţia hortystă a nordului Transilvaniei. Aşa că Bucureştiul va prelua ştafeta şi va aduce consacrarea dramaturgului american la noi. Aceeaşi piesă Dincolo de zare distinsă cu premiul Pulitzer în anul 1920 va fi reprezentată pe scena Teatrului Nostru în premieră la Bucureşti la data de 21 aprilie 1943, în traducerea lui Costache Popa.
Este adeseori remarcată insistenţa cu care directorii acestui teatru luptă pentru formarea şi păstrarea unui repertoriu de clasă, precum şi meritul actorilor Tantzi şi Dina Cocea alături de Fory Etterle de a conferi o notă de intelectualitate şi stil acestui teatru particular.
În cronicile consacrate acestui eveniment teatral, N. Carandino consemnează „vigoarea tragică” a personalităţii teatrale a dramaturgului american, singurul scriitor contemporan care valorifică miturile antice pentru a exprima de fapt dramatismul vieţii contemporane.” (Rodica Pioariu, Fenomenul O’Neill în România)
Dar adevărata revelaţie o va produce spectacolul Din jale se-ntrupează Electra prezentat în premieră la Teatrul Naţional din Bucureşti la data de 22 decembrie 1943, în plin război, când România era încă 
aliată cu Germania nazistă. Ioan Massoff în Teatrul românesc, vol VIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, notează – „Trilogia, în 13 tablouri a beneficiat de excelenta traducere a lui Petru Comarnescu în colaborare cu Margareta Sterian. Spectacolul care dura 5 ore şi 30 de minute a atras mii de oameni de vârste şi profesii diferite, şi zeci de reacţii critice din partea analiştilor dramatici şi literari. S-a declanşat o adevărată psihoză – Oameni de toate felurile – dintre care unii nu călcaseră până atunci în teatru – înarmaţi cu ceva alimente, asistau uneori sub „alarmă aeriană”, la nenorocirile familiei Mannonilor….
În regia lui Ion Şahighian, cu o distribuţie de excepţie care includea pe George Vraca în triplă ipostază: Ezra Mannon, Orin şi Adam Brant, Agepsina Macry-Eftimiu în rolul Christinei, Aura Buzescu întruchipând-o pe Lavinia şi apoi Ion Anastasiad, Kitti Gheorghiu, Marcela Demetriad, N. Pereanu, Chiril Economu, I. Horaţiu – în roluri secundare, spectacolul s-a reprezentat de 101 ori, luni întregi, seară de seară, cu săli pline. Cererea de bilete a fost excesivă şi s-a ajuns până acolo încât direcţia teatrului să fie ameninţată cu acţionarea ei în justiţie pentru o pretinsă favorizare a unei categorii de spectatori în dauna altora. În aceste împrejurări s-a procedat la publicarea zilnică a situaţiei vânzării biletelor şi s-a deschis o a doua casă de bilete.
Descoperim în lucrarea „Fenomenul O’Neill în România” al Rodicăi Pioariu câteva lucruri de însemnătate… „Cum ne-am putea explica o atare stare de lucruri? Ce resorturi intime s-au putut declanşa în sufletul românului, tragic afectat de ororile războiului, lipsit de orizont şi perspectivă, încât să vadă în obţinerea unui loc la teatru o posibilă salvare din infernul vieţii cotidiene? Există, neîndoielnic o legătură incontestabilă între viaţa teatrului şi fundalul social-politic în care acesta se desfăşoară. Teatrul este „conştiinţă în mişcare”, realitate vie, cu numeroase implicaţii în destinul vremii şi reprezintă direct epoca din care a prins viaţă, reflectând din plin contradicţiile cuibărite în conştiinţa umană şi frământările care-i conturează existenţa. Fiinţa umană nu poate rămâne insensibilă la marile drame ale existenţei, nu se poate exila din propria-i condiţie umană. Ea caută doar paleative care să-i dea iluzia salvării, să-i întreţină speranţa abia pâlpâindă a demnităţii de om. Le va găsi în universul specific teatrului, care devine – în condiţiile războiului – un loc de refugiu, un loc de uitare, de evadare din real, un nou mod de a trăi într-un paradis artificial. Lacom de teatru, publicul umplea, sub semnul derutei generale, atât sălile de spectacol-divertisment care să-i alunge anxietăţile şi grijile cotidiene, cât şi cele care reprezentau opere de artă autentică, durabile, care să dezlănţuie în sufletul lor emoţii şi pasiuni majore, purificându-l. Pentru a satisface această uriaşă cerere de teatru s-a recurs la spectacole „de la ora 5”, pentru că „teatrul adevărat, mai amplu, mai verosimil, mai măreţ decât însăşi viaţa” să-şi poată împlini funcţia primordială de factor cultural.
Şi totuşi succesul obţinut de capodopera dramaturgului american pe scena Naţionalului a fost o realitate. Ea ne îndreptăţeşte să evidenţiem o certă rafinare a gustului publicului românesc, o curiozitate vie, o tentativă de lărgire a orizontului său de cunoaştere şi sensibilitate izvorâte dintr-o acută sete de cultură care infirmă acuzaţiile de superficialitate şi incapacitate a acestuia de a se ridica în sferele rarefiate ale spiritului. Discernământul, forţa de a sesiza esenţa şi de a se identifica cu problematica supusă analizei sunt calităţi reale ale publicului, dar din păcate ele n-au fost suficient cultivate şi stimulate. Şi nu din vina lui!
(continuare în numărul viitor)
