La Berlin ori în călătoriile pe care le face în diferite regiuni şi oraşe ale Germaniei sau în alte locuri din Europa, Caragiale aşteaptă şi scrie tot timpul telegrame sau lungi epistole, fixează întâlniri la el acasă ori în alte locuri cu Delavrancea, Zarifopol şi cu alţi iluştri compatrioţi pentru a afla veşti din ţară, pentru a se tonifia sufleteşte. O teamă de alienare pare să-l stăpânească în capitala teutonă. Aerul puternic oxigenat, la propriu şi la figurat, din marele centru al Europei, care era Berlinul, îl satisface până la un punct. Îi lipseşte însă mereu ceva.
Câteodată am nostalgia României din vremea lui Caragiale: „În ţara asta, dac-ai scris o piesă de teatru, nu poţi să bei o bere liniştit”, zicea Nenea Iancu. Unde o mai fi ţara aceea? De aş afla-o, m-aş autoexila în ea. Căci îmi place să cred 
că, dincolo de amărăciunea jucată a genialului histrion, fraza lui Caragiale exprimă o realitate pierdută: în ţara aceea vip-urile nu erau dintr-un carton atât de prost ca astăzi. Caragiale a plecat totuşi din ea în 1904, cu 8 ani înainte de moarte, în civilizata Germanie, adică mai la nord, contrar spiritului şi temperamentului său meridional. S-a autoexilat, aşa cum avea să povestească peste o jumătate de veac fiica lui Ecaterina, acolo unde domnesc ordinea şi discilina şi unde muzica idolului său Beethoven sună poate mai maiestuos şi mai tulburător ca nicăieri în alt loc de pe Pământ. A părăsit ţara, dar nu şi limba şi cultura ei. Mai ales limba, „cartea de boierie a unui neam”, cum o definea într-o scrisoare, în care el însuşi îşi scrisese marea operă. Deşi şi atunci, ca şi acum, în ţara asta, a noastră, valorile nu erau înţelese, răsplătite, apărate, conservate cum se cuvine. Iată ce-i scria autoexilatului la Berlin, Pompiliu Eliade, directorul general al Direcţiei Generale a Teatrelor, ca răspuns la oferta dramaturgului făcută Teatrului Naţional din Bucureşti privind cedarea drepturilor de autor acestei instituţii: „Dragă prietene,/ Am primit scrisoarea d-tale şi am să mă conform în întregime. Ai foarte multă dreptate: piesele d-tale, cari au interesat şi vor interesa mult pe publicul nostru, nu mai sunt, deocamdată, din pricina abuzului ce s-a făcut cu dânsele, timp de mai bine de 20 de ani, aşa de bine primite – şi nu aduc atât câştig cât s-ar crede direcţiunii şi autorului. Să le retragem Teatrului. Trebuie să se mai odihnească un an, doi bietele capodopere./ Întrebarea e, însă, dacă până atunci ele trebuie să redevină proprietatea autorului sau să devină proprietatea naţiunii, adică a Teatrului Naţional. Îmi aduc aminte că, acum câteva luni, ai venit d-ta singur cu o propunere în acest sens şi mi-ai pomenit o biată ţifră, pe care, crede-mă, am uitat-o. Vrei să mi-o reaminteşti? Căci doi prieteni vechi ca noi, dar mai ales Teatrul Naţional şi Caragiale, trebuie să sfârşească prin a se înţelege – în folosul amândorora./ Nu te superi dacă amân executarea cererii d-tale oficiale până la primirea răspunsului? Şi nu mă execuţi până atunci?/ Cu dragoste adevărată şi veche, Pompiliu Eliade. P. S. – Mă rog, îţi mai datorăm ceva parale? Ţi-am istovit sărmanele piese în anul trecut şi nu ştiu dacă a mai rămas vreo mică sumă neplătită…”.
Comentariul lui Caragiale la epistola pe care am reprodus-o, ambele apărute în ziarul ieşean „Opinia” (suntem în primăvara lui 1909), spune totul despre mentalitatea de tarabă în cultură: „Cuvintele pe care le-am subliniat în scrisoarea amicului meu – dintre care, cu deosebire «bietele capodopere», «mică sumă neplătită» – m-au descurajat, fireşte… Şi precupeţ să fii, să te cheme de dimineaţă cu pui de găină o gospodină mărginaşă şi să te întrebe: «Cât cei, măi băiete, pe mortăciunile astea?» înţelegi dumneata atunci cum vine vorba dumneaei delicată. Aşa am înţeles şi eu că nu e de stat de vorbă cu amicul meu în privinţa cedării drepturilor mele de autor şi, drept răspuns, împreună cu cele mai distinse salutări, i-am înaintat încă o dată petiţia prin care îmi retrăgeam piesele./ Dar asta n-are a face, cred eu, cu părerile personale despre teatru – păreri pe cari şi d. Pompiliu Eliade, şi eu, ni le-am arătat categoric prin publicitate încă de demult – şi sper, prin urmare, că asta nu va tulbura întru nimic vechea prietenie şi stima bună ce i-o port d-lui Eliade, ca unui bărbat de elită, incapabil vreodată de o micime de suflet – fiind sigur că d-sa ne manquera jamais, cum se zice pe franţuzeşte, de me rendre gentiment la pareille”.
Pompiliu Eliade intuise bine. Nu avea să scape, cum bine se observă, de „execuţie”. Nici nu putea să scape, având în vedere cine era conlocutorul, chiar dacă va fi fost onest în ceea ce-i comunica acestuia. A fi onest şi „bărbat de elită” nu e suficient pentru a-i ţine piept lui Caragiale!
La Berlin ori în călătoriile pe care le face în diferite regiuni şi oraşe ale Germaniei sau în alte locuri din Europa, Caragiale aşteaptă şi scrie tot timpul telegrame sau lungi epistole, fixează întâlniri la el acasă ori în alte locuri cu Delavrancea, Zarifopol şi cu alţi iluştri compatrioţi pentru a afla veşti din ţară, pentru a se tonifia sufleteşte. O teamă de alienare pare să-l stăpânească în capitala teutonă. Aerul puternic oxigenat, la propriu şi la figurat, din marele centru al Europei, care era Berlinul, îl satisface până la un punct. Îi lipseşte însă mereu ceva. „Rogu-te, trimite-mi negreşit gazetele «Adevărul», «Epoca», «Protestarea» şi «Voinţa» în care s-a vorbit despre cancanul Bădărău-Greceanu. Aştept răspunsul tău graţios; scrie-mi mult şi multe, însă fără multă filosofie, mă rog ţie… Nu trebuie” – îl implora pe prietenul său Petre Missir, într-o scrisoare datată 1 iulie 1906. Caragiale nu poate trăi rupt total de atmosfera de „mare trăncăneală” de aici, de la Porţile Orientului unde Mache şi Lache, drăguţii de ei, discută, la o bere, competent şi adânc, despre revizuirea Constituţiei, precum atoatecunoscătorii tokşoişti de astăzi.
Un lucru e cert: cu scrisul său de profesor de caligrafie, de o claritate şi o eleganţă aproape feminine, Caragiale ne-a lăsat un important fond epistolar, gen pe care, cel puţin în perioada berlineză, l-a practicat cu hărnicie. Sentimentul pe care îl ai citind corespondenţa este că în perioada berlineză era mai mult interesat de destinul operei sale pe care o considera încheiată, decât de sporirea ei. Geniul lui Caragiale nu e unul cantitativ. Scriitorul, cum spune el, mâncând pâinea exilului, pare a fi preocupat acum mai mult de ceea ce latinul numeşte primum vivere. Moştenirea Momuloaiei i-a schimbat fundamental existenţa. În repetate rânduri, el anunţă sau promite prietenilor din ţară să scrie literatură, dar promisiunile întârzie să fie ţinute ori rămân chiar uitate. Cel care se străduieşte să-l convingă a da curs unuia sau altuia dintre proiecte este mai ales Al. Vlahuţă. Nu o dată, acesta îl dojeneşte cu delicateţea şi fervoarea sufletească ale unui frate devotat: „Iubite frate Caragiale, să fiţi sănătoşi. Asta-i temeiul. Celelalte vin de la sine – adecă de la tine – mai curând ori mai târziu, dar vin (Dacă e să vie!). O, cum aştept eu piesa! („Titircă, Sotirescu şi C-nia” – nota mea. C.C.). Când ai şti! Am şi visat-o într-o noapte… Vorbeşte, frate Caragiale, – pentru numele lui Dumnezeu, vorbeşte! Până mai e timp. Spune cuvântul tău cel de veci, care, de nu-l vei spune tu, pe veci va rămânea nespus. Pe veci nespus! Pe mine mă-nfioară gândul acesta”. Scrisoarea este redactată la data de 10 iulie 1909. Caragiale îl informase pe Paul Zarifopol încă în octombrie 1906, într-un P. S. la o epistolă prin care se interesa de „viul conflict” dintre A.C. Cuza şi Paul Bujor: „– Scriu o piesă de teatru: Titircă, Sotirescu şi C-ia, trei acte. Merge binişor. Să sperăm că n-o să-ţi displacă”. Trecuseră aproape trei ani, şi Vlahuţă încă aştepta piesa. Avea toate motivele să fie patetic, mai ales că pe el – atât de sincer – chiar îl prindea.
Caragiale nu e însă deloc leneş când e vorba de corespondenţă. Epistolele sale sunt adeseori nişte ample relatări sau analize detaliate ale unor evenimente. El este interesat de fapte, de evenimente şi de semnificaţia lor în contextul în care se produc, nu de teorii şi idei abstracte (mofturi, nu-i aşa?!). Se simte adeseori frustrat că prietenii din ţară îi scriu prea scurt, ceea ce le reproşează, ca, de pildă, lui Constantin Dobrogeanu Gherea: „Când voi fi în stare a veni (în ţară – nota mea), lucru ce-l doresc a se-ndeplini cât mai degrabă, îţi mai scriu. Până atunci, dragă Costică, fii băiat de treabă şi scrie-mi şi tu câteva rânduri recomandate, şi mai recomandabile decât o simplă exclamaţie entuziastă… Să trăiască Boborul şi Costicuţia! Foarte bine! Dar să trăim şi noi! Noi nu suntem din bobor? Nu ţinem şi noi la Costicuţie? Noi de ce să ne prăpădim?..”.
De regulă, amicii din România se conformează şi, nu o dată, misivele lor îl satisfac prin conţinutul bogat în veşti, amintiri, confesiuni, dar şi laude la adresa sa. Iată ce-i scria tot Vlahuţă, din Plaineşti, după o întâlnire şi un dejun cu prietenul comun Barbu Ştefănescu Delavrancea, venit la Focşani pentru a-l apăra, într-un proces, pe un tânăr care îl omorâse cu o lovitură de baston pe un alt tânăr („Inutil să-ţi mai spun că, în urma admirabilei apărări a lui Delavrancea, acuzatul a fost achitat”): „– Iubite frate Caragiale, bag seamă că ne vezi bine de-acolo. Nu-i vorbă ne şi ştii. Ba, poate, prea ne ştii. Îmi schiţai odată, în fulgerări de linii, planul unei nuvele: «Eşti jos, pe malul unei ape mari, – de partea cealaltă e un munte înalt, drept, descoperit; sus, în vârful lui, pe marginea celei mai ascuţite stânci, un om, un desperat, se pregăteşte să-şi dea drumu-n hăul fioros ce se deschide subt el – şi tu vezi asta, vezi nenorocirea ireparabilă cum se urzeşte clipă cu clipă-naintea ta, şi n-ai nici o putere, nu poţi să strigi, nu poţi s-alergi, nu poţi să chemi pe nimeni – e pustiu, e departe, eşti numai tu martorul acestei drame, – te uiţi, şi tremuri, ca subt apăsarea unui vis rău…». Îţi mai aduci aminte? Or fi vreo şaisprezece ani de-atunci. – De câte ori nu ne vei fi văzând, din depărtarea-n care te găseşti, tot aşa, zărindu-ne pe margine de prăpastie, ca desperatul din nuvela pe care – vei scri-o, nu vei scri-o, eu o am în minte, ca şi când mi-ai fi citit-o”.
Memorabilă este tevatura legată de sărbătorirea marelui scriitor, la împlinirea vârstei de 60 de ani. Pe 20 ianuarie, acelaşi devotat Vlahuţă îi trimite lui Caragiale textul unei scrisori primite de la Emil Gârleanu: „…Voim să sărbătorim pe maestrul Caragiale. Dacă vine în dimineaţa zilei de 29, să-l primim toţi scriitorii şi toţi elevii cursului superior liceal, precum şi studenţii, la gară. Seara să-i facem o manifestaţie cu lampioane, supt ferestrele D-tră, unde sigur va trage în gasdă. A doua zi un festival, la ora 4, la Ateneu; seara reprezentaţie teatrală, din opera lui. În aceeaşi seară la toate teatrele din ţară şi cercurile culturale şi de citire, teatru şi citiri din opera maestrului”. Pentru a-l omagia pe Caragiale este conceput un program de către Societatea Scriitorilor Români, Ministerul Instrucţiei Publice, Societatea Autorilor Dramatici şi Sindicatul Ziariştilor. Revistele care acordă evenimentului cea mai mare importanţă sunt „Luceafărul” de la Sibiu, al lui Octavian Goga, şi, bineînţeles, „Viaţa Românească”, în paginile căreia apare, sub semnătura lui G. Ibrăileanu, un eseu ce va deveni clasic: „Caragiale este cel mai mare creator de viaţă din întreaga noastră literatură. Şi, într-un sens, este singurul creator, pentru că numai el, singur, în toată literatura română, face concurenţă stării civile”. La aproape un veac de la apariţia articolului din care am citat, când literatura română este infinit mai diversă şi mai bogată în valori, nici un cuvânt din el nu şi-a pierdut actualitatea. Este apanajul marilor critici de a formula propoziţii fundamentale despre marii scriitori, de care nici un canon ce survine prin vreme şi vremuiri nu se poate dispensa.
O scurtă scrisoare adresată lui Ibrăileanu precede ultima sa călătorie în ţară, la Iaşi: „…vin într-adins pentru a vă vedea pe amicul Stere şi pe D-ta. O să-mi permit a vă prezenta pe un debutant în litere, care doreşte să capete botezul cernelii de tipar cu blagoslovenia Vieţii Româneşti”. Era vorba de Mateiu I. Caragiale. La Iaşi este primit cu deosebită căldură. Oraşul îi era binecunoscut. Se aflase aici de atâtea ori, ca autor dramatic, ca gazetar – colaborator permanent la ziarele ieşene, ca politician, în campania electorală a partidului lui Take Ionescu, ca aspirant la direcţiunea Teatrului Naţional, pe care n-a obţinut-o şi din vina sa, ori în escapade galante. A petrecut o noapte întreagă împreună cu Vlahuţă, Ibrăileanu, Topîrceanu, Mihail Sevastos, D.D. Pătrăşcanu, Calistrat Hogaş, Mihail Codreanu şi, fireşte, Constantin Stere, cu care a avut o întâlnire tête-à-tête. Se pare că dorinţa sa era ca Mateiu să se stabilească în capitala Moldovei, unde să-şi ia şi licenţa în Drept. În aceeaşi zi fusese oaspetele redacţiei „Vieţii Româneşti”. Admiraţia pentru cei de la faimoasa revistă a fost potenţată şi de modul cum aceştia înţeleseseră să-l omagieze la aniversare. În martie 1912 îi scria lui Ibrăileanu: – „…şi d-ta şi d. Arghezi şi autorul notiţei prime din Miscellanea m-aţi cinstit boereşte; mi-aţi răsplătit cu dărnicie truda profesională cu mult peste valoarea operei mele. Mă simt dator să vă mulţumesc încă o dată, înţelegând că numai acelei porniri morale căreia foarte adânc i se poate afla isvorul, şi care se cheamă simpatie, îi datoresc dărnicia cu care m-aţi cinstit de ziua mea”.
Cel care afirmase cândva într-o epistolă către Paul Zarifopol – „Vlahia produce roade – Ellada, oameni!” constata că rostirea bătrânului cronicar – „Nasc şi la Moldova oameni!” nu e vorbă goală.
