Apariţia celor două volume din corespondenţa lui Anton Pavlovici Cehov, sub titlul O viaţă în scrisori, ediţie îngrijită de reputata specialistă în literatura şi cultura rusă, editoare şi exegetă a operei lui Cehov, Sorina Bălănescu, căreia îi aparţin deopotrivă traducerea, selecţia textelor, comentariile şi prefaţa, este un autentic eveniment editorial. Reamintesc că volumul I, apărut în 2018, cuprinde selectiv corespondenţa lui Cehov din perioada 1879‑1890. Structurat tematic, el se deschide cu o scrisoare datată aprilie 1879, când Cehov avea 19 ani, trimisă din localitatea natală Taganrog fratelui său Michail, aflat la Moscova, iar cea care încheie volumul, din 23 decembrie 1890, este adresată lui A.S. Suvorin şi se referă la povestirea Gusev, ce urma să apară în ziarul Novoe vremea, numărul din 25 decembrie 1890. Dar, precizează Sorina Bălănescu, prima epistolă care deschide ediţia nu este şi prima dintre cele trimise de Cehov, ci dintre cele care s‑au păstrat, căci se ştie din surse sigure că minimum o sută de scrisori ale lui Cehov din perioada adolescenţei şi tinereţii s‑au pierdut definitiv.
„Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondenţă decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască”. Fie şi numai în linia acestei idei a lui Cioran, ce trebuie luată totuşi cum grano salis, nu poţi să nu te gândeşti cu regret la plusul de relevanţă privind personalitatea atât de complexă a lui Anton Pavlovici Cehov pe care l‑ar fi adus numeroasele scrisori, trimise ori primite de el, ce s‑au pierdut (circa 1.500) sau altele care au fost distruse. De pildă, cele ale lui A.S. Suvorin, scriitor, figură de prim‑plan a vieţii literare şi culturale, editorul celui mai influent ziar rusesc din acea epocă – Novoe vremea – şi proprietarul celei mai mari edituri din Petersburg, cu care Cehov a purtat o bogată corespondenţă şi căruia i‑a făcut confesiuni de maximă importanţă. În ele, ne spune Sorina Bălănescu, Cehov şi‑a dezvăluit „partea cea mai enigmatică şi mai bizară a trăirilor sale”. Din păcate, pe când se afla în exil, A.S. Suvorin a ars toate cele 337 de scrisori adresate lui Cehov, după ce le‑a recuperat de la sora scriitorului, Maria Pavlovna. Le revendicase pe motivul că ele ar fi conţinut „multe secrete ale istoriei ruse, care ar fi trebuit să rămână secrete pentru opinia publică”. S‑au făcut totuşi unele restituiri, atât cât s‑a putut, din scrierile sale confesive (memorii, jurnale).
Cehov scriitorul de epistole se situează la acelaşi nivel cu prozatorul şi dramaturgul Cehov. Ca şi în cazul altor mari creatori, este vorba de ceea ce‑am putea numi vocaţii paralele. Fapt e că el şi‑a slujit cu aceeaşi pasiune şi consecvenţă talentul epistolier ca şi pe cele de prozator şi dramaturg. Apoi, Cehov ilustrează, şi ca autor al unei vaste corespondenţe, postulatul goethean: geniul nu e numai o chestiune de calitate, ci şi de cantitate. Sorina Bălănescu consemnează că în numai 29 de ani, adică între 1875 – când era încă elev de liceu şi trimitea misive din localitatea natală Taganrog familiei sale ce se mutase la Moscova – şi 28 iunie 1904, dată la care expedia din staţiunea balneară germană Badenweiler ultima sa scrisoare, Cehov a scris 4.400 de epistole. Cea mai mare parte dintre ele a alcătuit substanţa a 12 volume din seria Opere complete, publicate sub egida Academiei Ruse între 1974 şi 1983. Alte 500 de scrisori cu caracter preponderent intim sunt păstrate, conform mărturiei lui Donald Rayfield, cel mai avizat biograf al marelui scriitor rus, la care face trimitere Sorina Bălănescu, în fondurile muzeelor Cehov din Moscova, Ialta, Sumî şi Taganrog, precum şi în arhivele Bibliotecii de Stat din Moscova.
Scrisorile lui Cehov sunt texte ce nu au doar scopul de a informa, de a relata un fapt, o trăire ori de a răspunde celor care i se adresau. Ele conţin evocări, polemici, comentarii critice şi analize atente, iar cele expediate din diferite puncte şi etape ale fabuloasei călătorii în insula Sahalin alcătuiesc un amplu şi pasionant jurnal sui generis scris sur le vife. Când a mai avut timp şi energie ca, în cele trei luni şi câteva zile de şedere în acea insulă de la capătul pământului, să facă recensământul întregii populaţii şi să întocmească zece mii de fişe statistice şi documente pare de domeniul miracolului. Este recolta unei experienţe (călătoria a durat peste şase luni) cât o întreagă viaţă, o experienţă care l‑a maturizat brusc ca om şi ca scriitor. La întoarcere mărturisea: „Îmi ajunge! Pot să zic: am trăit! Am fost şi în iad, fiindcă aşa îmi rămâne în memorie Sahalinul, şi în rai, adică pe insula Ceylon”. Iar într‑o scrisoare către Suvorin îşi dezvăluie convingerea că Sahalinul „îi va supravieţui o sută de ani, ca sursă literară şi ca manual”.
În volumul al doilea al ediţiei, apărut recent, Sorina Bălănescu ne oferă structurate tot tematic selecţii din corespondenţa lui Cehov din perioada 1891‑1904. Scrisoarea Olgăi Knipper către mama ei, în care o informează despre moartea lui Anton Pavlovici în staţiunea balneară din Munţii Pădurea Neagră, cade ca o cortină neagră la finele unui tulburător spectacol cehovian. Olga, care îi va supravieţui 55 de ani, va rememora mai târziu scena morţii lui Cehov în scrierile sale memorialistice. Era noaptea de 2 iulie 1904. Pe deplin lucid, simţind că se apropie clipa marii treceri, Cehov i‑a spus medicului său curant Ich sterbe. După ce dispusese să i se aducă bolnavului oxigen, iar acesta a refuzat, considerând că este inutil, doctorul a cerut să fie adusă o sticlă de şampanie. Cehov a luat paharul ce i s‑a oferit şi, zâmbind amar, i‑a spus soţiei sale: „De mult n‑am mai băut şampanie”. După ce a golit paharul s‑a întors pe partea stângă şi a încetat să mai respire. Pendula arăta ora 3. Când s‑au ivit zorile, frumoasa Olga continua să privească fascinată frumosul chip al soţului său: „Nu se auzea nicio voce, lipsea agitaţia vieţii zilnice, nu era decât frumuseţea, pacea şi măreţia morţii”.
Principalele teme ale corespondenţei lui Cehov din acest volum sunt: literatura, iubirea (un admirabil epistolar îndrăgostit), sănătatea, administraţia: „Mă ocup de medicină şi de literatură, îngrijesc ţăranii, scriu nuvele şi, în fiecare an, construiesc câte ceva”. Biografii săi l‑au descris mai mult ca pe un spectator al „paradisului banal”. Henri Troyat scria: „Ai fi zis că stă la balcon şi se uită cum îi trece viaţa”. De fapt, este impresia pe care o crea Cehov prin modestie şi discreţie, prin aceea că – aşa cum îl caracterizează tot Troyat, poate cel mai inspirat şi mai profund biograf al său: „În general vorbea puţin despre sine, evitând să iasă în evidenţă”, inclusiv când trebuia să‑şi facă autobiografia. Publicistului şi dramaturgului V.A. Tihonov, care îi ceruse informaţii biografice pentru un portret ce urma să i‑l creioneze în revista Nordul, îi oferă câteva date şi îl îndeamnă oarecum dezinteresat şi nu fără o undă de umor: „Scrie ce crezi de cuviinţă. Dacă nu ai destule date concrete, înlocuieşte‑le cu stihuri lirice”. Teama de expunere a propriei imagini şi‑o manifestă şi atunci, poate mai cu seamă atunci, când se hotărăşte, în fine, să se însoare cu Olga, căreia într‑o scrisore expediată din Ialta îi cerea: „Dacă îţi dai cuvântul de onoare că nici un suflet din Moscova n‑o să afle de nunta noastră decât după ce are loc, mă cunun cu tine chiar în ziua sosirii mele. Nu ştiu de ce, dar teribil mă mai tem de cununie şi de felicitări, şi de cupa de şampanie pe care trebuie s‑o ţin în mână”. Dar, ca o replică memorabilă a destinului, dintre cele de care numai cei aleşi au parte, i‑a fost dat să ţină în mână un pahar de şampanie şi să‑l golească până la fund în chiar clipa ieşirii definitive din scena vieţii…
Corespondenţa dovedeşte însă că A.P. Cehov era nu numai un atent spectator al vieţii, al „paradisului banal”, ci şi un actor, el nu doar contempla, ci mai ales se angaja, cobora cu rost şi eficient de la balcon, preocupat tot timpul de suferinţele oamenilor ori de situaţia dramatică a şcolilor de la sate sau de lipsa lor, de starea învăţământului public şi a copiilor săraci. Trata bolnavi, le făcea vizite, organiza puncte sanitare, făcea rost de bani pentru a construi şcoli „milogindu‑se la bogaţi”, zice el, ca un „cerşetor perfect”. La rândul său, dăruieşte tot ce poate dărui. În testamentul lăsat surorii sale Maria Pavlovna, Cehov dispune: „După moartea ta şi după moartea mamei, tot ce va rămâne, cu excepţia venitului adus de piesele mele, se pune la dispoziţia administraţiei orăşeneşti din Taganrog pentru necesităţile învăţământului public, iar venitul de pe urma pieselor mele să revină fratelui Ivan, iar după moartea lui – să revină primăriei oraşului Taganrog, tot pentru necesităţile învăţământului public (…) Ajută‑i pe săraci, ai grijă de mama. Să trăiţi în pace”.
Într‑o scrisoare către N.A. Ostrovski (februarie 1893) declară: „Medicina este soţia mea legitimă, literatura mi‑e ibovnică”. O ibovnică a naibii de pretenţioasă şi acaparatoare, de vreme ce: „… nu mă părăseşte nici o clipă gândul că trebuie să scriu, că sunt obligat să scriu. Să scriu, să scriu şi iar să scriu”. Talentul, geniul obligă, se ştie, şi, cum zicea Călinescu, talentul înseamnă suferinţă. Suferinţă fizică, nu doar metafizică, îi provoca lui Cehov mai ales scrierea pieselor: „În ce priveşte dramaturgia, mi se pare că nu‑mi este dat să fiu dramaturg. Nu merge. Însă nu mă întristez prea tare, fiindcă nu renunţ să scriu povestiri, şi în acest domeniu mă simt acasă, dar când scriu o piesă, mă încearcă o nelinişte, de parcă cineva m‑ar strânge de gât”, îi mărturisea el lui A.S. Suvorin. Iar într‑o altă scrisoare i se confesa: „… nu simt faţă de piesele mele nimic altceva decât dezgust şi este peste puterile mele să citesc corectura”. Din scrisori aflăm cu câtă grijă, dar şi insatisfacţie a urmărit oscilaţiile privind montarea şi receptarea de către critică a spectacolelor cu „Pescăruşul”, îndeosebi dezamăgitoarea premieră ce a avut loc la Petersburg, sau cu „Trei surori”.
■ Scriitor, publicist, critic şi istoric literar
Constantin Coroiu
