Semnalam în cel de pe urmă număr al Culturii (26 nov. 2015) apariţia unei cărţi excepţionale cu Memorii dintr-un secol de Edgar Papu (1908 – 1993), savant umanist de o erudiţie atât de copleşitoare şi de necuprins încât l-a umplut de tristeţe – „tristeţea erudiţiei”! – pe un mare critic român. Întorşi în amfiteatrul studenţiei lor, doi eminenţi critici şi istorici literari de azi, Mihai Zamfir şi Mircea Anghelescu, îl evocă în România literară de la sfârşitul anului 2015 pe marele lor profesor Edgar Papu. Este o „întoarcere” spectaculoasă, restitutivă şi reparatorie prin care cei doi reputaţi critici repun în drepturile 
sale uzurpate una dintre marile victime ale contextului politico-ideologic confuz şi resentimentar ce a dat în clocot după Revoluţia din decembrie 1989. Comparatist de o erudiţie neegalată şi, cum văzurăm, „întristătoare” (!), istoric al artelor şi culturii cu „o aplecare pronunţată – spune el însuşi – către literatura universală”, eruditul Edgar Papu, „unul dintre cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră” şi „reprezentant al lui Vianu pe pământ” (cf. Mihai Zamfir) şi-a aruncat stăruitor şi cu admiraţie ochii de comparatist şi asupra literaturii autohtone în cel puţin două cărţi memorabile. Într-una se ocupă – cum altfel?! – de cel mai mare poet european al românilor, Mihai Eminescu („Poezia lui Eminescu, 1971), a cărui operă e privită sub lumina „erotomorfismului”, îndulcind aşa, dacă nu şi contestând tradiţionalul decepţionism şi pesimism eminescian de extracţie schopenhaueriană. Face, implicit, o paralelă izbitoare cu personajul Mioriţei (nu „mioritic”!) sugerând procesul de dezalienare a morţii schiţat în balada sud-esteuropeană prelucrată genial de V. Alecsandri. A doua carte, „curat” românească a lui Edgar Papu, de o erudiţie „întristătoare” şi ea, se intitulează, suspect de banal, „Din clasicii noştri” (1977) şi în jurul ei părea să se stârnească ultima răsunătoare, mare şi autentică polemică din literatura română, de la Titu Maiorescu încoace. Începută sub cele mai promiţătoare auspicii, în Luceafărul, polemica s-a înfundat după jumătatea drumului: nu era momentul! Cartea, împreună cu polemica din jurul ei s-au văzut confiscate din mâna generosului, dar naivului Edgar Papu, spre a fi trasă, împinsă şi manipulată megalomanic înspre ideologia grandomaniei naţionale din capul ultimului dictator român. Meritul, enorm, al cărţii „Din clasicii noştri” nu este atât intrinsec cât mai ales extrinsec. Lăsându-se „furat” cu uşurinţă de o ideea a lui interbelică, eruditului Edgar Papu i se va fi părut, pe drept cuvânt, că printr-unele din operele „clasicilor” noştri, literatura română conţine nuclee „protocronice” (în procedee de expresie, în viziuni asupra lumii etc.) care o fac compatibilă, nici mai mult dar nici mai puţin, cu literatura modernă şi europeană. Unul dintre „cei mai culţi oameni pe care i-a dat ţara noastră” ştia cu siguranţă că în literatură prioritatea nu constituie niciodată un criteriu definitoriu şi definitiv al calităţii şi valorii artistice: întâietatea în descoperirea şi utilizarea unui procedeu sau unei „figuri” stilistice nu dă seama de calitatea eminentă şi nu garantează proeminenţa indiscutabilă a operei de artă. Ea, prioritatea, rămâne însă un fapt istoric a cărui constatare merită cu prisosinţă să fie împărtăşită. Ceea ce, cu un specific entuziasm „jubilatoriu”, marele savant a şi făcut în „Din clasicii noştri” – o carte a cărei soartă, după 1989, a prefăcut-o într-unul din cele mai aberante şi mai sinistre „argumente” ale acuzaţiei de autarhie „naţionalistă” şi „colaboraţionism” în slujba puterii comuniste dinainte! În consecinţă, în jurul lui Edgar Papu şi al cărţii lui ce nu-şi găsise „momentul” nici înainte, nici după ’89, s-a instaurat pustiul: savantul a fost astfel îngropat de viu sub o perdea de tăcere asurzitoare ce i-a dat în ultimii lui ani de viaţă sentimentul exilatului în propria ţară. Dorind să fugă din acest „exil intern” a început să divagheze fermecător despre „albul la români” într-o publicaţie radical incompatibilă cu puritatea şi generozitatea marelui nostru erudit: a murit în ţară, dar în „exil”. Cu mare bun-simţ şi cu o logică impecabilă – ambele pierite subit din comportamentul public al unora din elită după Revoluţie – Mihai Zamfir restabileşte adevărul, simplu şi prea omenesc, în privinţa nedreptului proces de intenţie intentat acestui mare „ucenic vrăjitor” al literelor române: „Enunţat de profesor într-o carte de analize istorico-literare, termenul („protocronism” – n.n.) a slujit apoi drept etichetă politrucilor culturali naţional-comunişti aflaţi în căutarea unor apocrife cerificate de nobleţe. Naivitatea şi buna credinţă a lui Edgar Papu au facilitat vinovata translare. Sper ca «Memoriile …» de faţă să restituie publicului contemporan adevăratul portret al unui om şi al unui savant exemplar, culpabil eventual doar de o prea mare dragoste pentru ţara în care s-a născut. Iubirea lui înflăcărată („jubilatorie” scria şi Mircea Anghelescu – n.n.) duce uneori la alterarea simţului proporţiilor, dar ea rămâne iubire şi nu altceva.” Iubirea înflăcărată şi ataşamentul jubilatoriu n-au împiedicat din păcate tentativele noilor inchizitori de a face şi din Edgar Papu un „ţap ispăşitor” al relelor năravuri cărora acuzatorii săi, inocenţi sau rău intenţionaţi, nu li s-au împotrivit. Ceea ce este şi mai tulburător în această „afacere” urâtă constă în faptul că, inocenţi în felul lor, câţiva tineri de azi au luat în braţe „colaboraţionismul” lui Edgar Papu: le-au lipsit acestor tineri prea erudiţi acei mari profesori de carte şi de conştiinţă din „amfiteatrul” de unde se întorc pentru a-l evoca pe adevăratul Edgar Papu foştii săi studenţi, eminenţii critici şi istorici literari Mihai Zamfir şi Mircea Anghelescu. Unul dintre ei, Mihai Zamfir, este autorul unei valoroase şi importante istorii a literaturii române; celălalt, Mircea Anghelescu, a publicat recent o carte exemplară, un volum al cărui conţinut e însufleţit de iubirea şi erudiţia dedicate unui subiect tot atât de drag şi marelui său profesor: Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română (Cartea Românească, 2015). Să reamintim mai întâi că tema „călătoriei” figurează ca un fir roşu călăuzitor în toată impresionanta operă de erudit şi comparatist a lui Edgar Papu, de la Răspântii. Forme de viaţă şi cultură din 1936 şi până la Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare din 1967 ori Barocul ca tip de existenţă din 1977 şi Excurs prin literatura lumii apărută în 1989. Pasiunea de a călători, la propriu şi mai ales la figurat, urmând drumurile marii culturi – pasiune comună profesorului şi fostului său student – e mereu însoţită la Edgar Papu de „jubilaţia” descoperirilor observată cu precizie admirativă de Mircea Anghelescu în articolul său din România literară despre Memorii dintr-un secol de Edgar Papu.
La rândul său, pasiunea şi consecvenţa cu care Mircea Anghelescu se dedică acestei nobile teme (în Preromantismul românesc din 1971 sau în Călători români în Africa din 1983 ş.a.) coboară ea însăşi, mi se pare, din acelaşi „amfiteatru” studenţesc în care autorul cărţii de azi se întoarce spre a-l evoca pe marele profesor, „eruditul eseist cu alură de călugăr franciscan care-şi preda cursul aşezat la catedra marelui amfiteatru, privind mai bucuros spre tavan decât spre sală, inspirat de o combustie conţinută şi puţin aplecat spre un auditoriu care-l urmărea cu oarecare dificultate vorbind despre minnesängeri şi despre Petrarca.” În cartea sa, Mircea Anghelescu se duce pe urmele marilor călători români vorbindu-ne pe larg şi cu o erudiţie copleşitoare despre „lâna de aur” a identităţii naţionale pe care ei o caută, în „epoci deschise”, printr-o „repetată investigaţie a străinătăţii, a celei occidentale, dar şi a altor spaţii (ruşii cu exemplul lui Petru cel Mare, egiptenii aflaţi în plină acţiune pentru obţinerea independenţei, care strigă la primirea prinţului Carol «Vrem şi noi un prinţ liber» şi «Egiptul al egiptenilor», americanii cu eficienţa lor economică şi puterea industrială, japonezii cu perfecta lor organizare şi simţul datoriei şi alţii). În această „repetată investigaţie a străinătăţii” spune M. Anghelescu, „există nu numai îndemnul la imitaţia benefică, ci şi germenele unei atitudini pe care numai epocile deschise o cultivă. Este vorba de faptul că aceste expoziţii de modele îi oferă cititorului, într-o clipă, iluzia unui transfer de personalitate făcut să-i îmblânzească dogmatismul.” Cu alte cuvinte, călătorul din aceste „epoci deschise” purcede pentru o clipă să se uite pe el însuşi pentru a deveni, în Franţa, puţin „francez”, în Anglia se „englezeşte”, pentru ca, în Spania, să se închipuie un pic „toreador”. Clipa, benefică, în care se iveşte şi sporeşte acea iluzie a unui „transfer de personalitate” cu funcţie emancipatoare se întinde în realitate pe parcursul unui secol şi jumătate, de la sfârşitul celui de al 18-lea şi până la începutul secolului al 20-lea: este intervalul propriei „călătorii” istorico-literare, erudită şi fermecătoare, în care autorul ordonează etapele (şi salturile) transformării călătoriei oamenilor vechi într-un veritabil fapt de cultură şi civilizaţie. Cheia de lectură adecvată a cărţii o dă chiar istoricul literar în cuvântul de încheiere a expediţiei lui argonautice în căutarea lânii de aur: „Această dezvoltare a dorinţei de a ieşi din bârlog, de a călători, de a cunoaşte lumea şi a învăţa din experienţele ei este contemporană şi solidară cu mişcarea de renaştere naţională, cu resuscitarea sentimentului naţional în cultură şi viaţa politică. Iniţiată, cu rezultate mai întâi declamatorii justificând reacţia lui Maiorescu, această renaştere naţională care începe odată cu revoluţia din 1848 duce către sfârşitul secolului al XIX-lea la o largă tendinţă, vizibilă în toate straturile societăţii: acum, într-o mişcare naţională încurajată de oficialitate, Carmen Sylva lansează moda costumului popular românesc purtat la festivităţi şi ocazii oficiale, apare stilul neobrâncovenesc în arhitectură, este apreciată pictura cu tematică ţărănească a lui Grigorescu, Andreescu ş.a., explodează reacţia lui Iorga şi a sămănătoriştilor la «franţuzomania» unei părţi din modesta aristocraţie românească, şi tot acum se afirmă şi primii savanţi români de dimensiune europeană”. Cititorul care a parcurs cu respiraţia tăiată povestea emancipării românilor porniţi în căutarea „lânii de aur” din cartea eruditului cercetător şi istoric literar nu-şi poate reprima, la sfârşitul lecturii, chestionarea prezentului în „tema” de bază a cărţii: cum stăm cu expediţiile primului sfert din secolul al XXI-lea, ce forme îmbracă şi în ce scopuri se fac azi călătoriile şi, în fine, sunt ele comparabile în vreun fel cu acelea din „secolul de aur” din minunata carte a lui Mircea Anghelescu? După o lungă perioadă în care românii n-au trăit cu toţii, ca „friguroşii” dintr-un mare poem al lui Adrian Păunescu, într-o „Siberie a spiritului” putând totuşi să plece în călătorii, cu sau fără „voie de la poliţie”, anii ’90 deschid o nouă şi bulversantă etapă a permanentei, secularei expediţii după lâna de aur. Din păcate şi, mai cu seamă, din sărăcie cei mai mulţi dintre noii argonauţi au pornit în lungi convoaie să caute… căpşuni în Spania şi, din când în când, să culeagă chiar şi moartea pe îndepărtatele câmpuri de luptă din războaiele altora: un mare scriitor de azi deplângea, în anii trecuţi, faptul că aceşti morţi apucaseră să-şi plătească sub formă de mită preţul tragicei lor călătorii în lumea de dincolo… Cum vedem, din nenorocire călătoria începe azi să nu mai fie „căutare de modele, expediţie mitică de aducere acasă a ceva ce ne lipseşte, a merelor din grădina cu mere de aur a lui Ispirescu sau a lânii de aur din mitul argonauţilor”: privită şi din acest unghi, cartea lui Mircea Anghelescu îşi vădeşte o dureroasă actualitate.
