Boris Mehr: O incursiune temerară
O carte-eveniment
Teşu Solomovici, O istorie altfel a evreilor din România
Editura Academiei Române
La ora actuală este prima lucrare de amploare în acest domeniu. Cartea este girată prin prefeţele semnate de două mari personalităţi: acad. Dinu C. Giurescu şi acad. Răzvan Theodorescu.
Teşu Solomovici are curajul să spună lucrurilor pe nume. Faptul că el numeşte decizia mareşalului Ion Antonescu de a elibera Bucovina de Nord şi Basarabia răpite de sovietici drept actul unui român patriot nu înseamnă „negaţionism”; mareşalul Antonescu a văzut istoria prin prisma dramei ciuntirii ţării sale. România a fost lovită în egală măsură de Germania nazistă pornită pe cucerirea lumii şi de URSS, condusă de un dictator paranoic şi sângeros.
Exodul evreilor
La recentul Târg Internaţional al Cărţii „Gaudeamus” din noiembrie 2017 din Bucureşti a fost lansată O istorie altfel a evreilor din România de Teşu Solomovici, cunoscut publicist şi istoric, editor în Israel şi în România – eveniment la care au participat acad. Nicolae Breban, reputat romancier, scriitorul Aura Christi, redactor-şef al revistei Contemporanul, jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, ing. Paul Schwartz, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti, numeroşi specialişti şi iubitori de istorie. Este un eveniment care merită salutat nu numai pentru efortul autorului, ci şi pentru atenţia acordată de înaltul for ştiinţific care este Academia Română. La ora actuală este prima lucrare de amploare în acest domeniu. Cartea este girată prin prefeţele semnate de două mari personalităţi: acad. Dinu C. Giurescu şi acad. Răzvan Theodorescu. Aceştia îşi exprimă deschis sentimentele de simpatie şi înţelegere a istoriei etniei greu încercate care sunt evreii, precum şi admiraţia pentru incursiunea curajoasă, benefică a autorului într-o istorie ce mai are lacune pentru oricare specialist. Bazată pe o bibliografie bogată de sute de surse şi nume de autori, într-un volum de peste 600 de pagini, cu 500 de fotografii, cartea merită citită cu toată atenţia pentru obiectivitatea şi erudiţia demonstrată de Teşu Solomovici.
Privind coperta, cititorul este atras spre lectură prin numele şi portretele postate – Gaster, Filderman, Barasch, Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Şafran, Mihail Sebastian, Zissu, Elie Wiesel, Goldfaden, Solomon Marcus, Tzara, Moses Rosen, Ana Pauker, Victor Brauner, Marcel Iancu, Moshe Idel, cei doi Preşedinţi ai FCER, acad. Nicolae Cajal şi dr. Aurel Vainer, actualul preşedinte, ş.a. Vom parcurge 47 de capitole, punând în evidenţă noutatea acestei istorii scrisă „altfel”. În preambul se dau citate despre rolul evreilor din România în evoluţia ţării de-a lungul secolelor, semnate de cărturari şi oameni politici de la Alexandru Macedonski la Klaus Iohannis, actualul preşedinte al României. Apoi intrăm în conţinutul cărţii, pe firul expunerii lui Teşu Solomovici.
La întrebarea când au venit evreii pe aceste meleaguri se pot da multe răspunsuri. Se pare că înaintea romanilor, grecii au antrenat şi venirea unor evrei, ceea ce înseamnă câteva secole înainte de creştinare. Apoi, însuşi Decebal a căutat o alianţă cu evreii în lupta contra cuceritorilor romani. Sfântul Apostol Pavel a călătorit în Balcani, iar Sf. Andrei este considerat părintele creştinismului în Daco-Romania. El era evreu originar din Palestina. Autorul subliniază că mai devreme, Zamolxis, zeul legendar al dacilor a avut relaţii cu esenienii de la Marea Moartă. Tot esenienii i-au inspirat şi pe creştini. Este vorba de cercetări arheologice cunoscute şi publicate în ultimele decenii. Istoria khazarilor, un popor înrudit cu ugro-finii şi cu turcii, se întinde pe mai multe veacuri, de la sec. V la sec. XIII, deşi imperiul lor a fost distrus în sec. X. În sec. VIII regele Bulan a trecut la mozaism şi cu el un număr însemnat de khazari. Legendele despre „Uriaşii Jidovi” sunt explicate de Teşu Solomovici prin venirea khazarilor pe teritoriul actual al României. Parţial s-au amestecat cu evreii existenţi, alţii au fost asimilaţi de popoarele vecine. Nume ebraice, monede, inscripţii în piatră dovedesc prezenţa evreilor şi khazarilor iudaizaţi. E citat în acest sens Alexandru Odobescu, un cercetător pasionat de arheologie care menţionează fenomenul. Uneori khazarii erau confundaţi cu tătarii.
Autorul insistă asupra exodului evreilor din sud, din est şi din nord, care duce la creşterea numărului lor în ţările române. Antievreismul, diabolizarea evreilor se instaurează în Europa, implicit şi în teritoriile româneşti. Deicidul, o acuză adusă de creştini, se impune ca normă de respingere a evreilor. La fel şi tendinţa de respingere a unui popor ce nu mai avea o patrie proprie. Apare calomnia de omor ritual, adică sacrificiul uman pe care evreii l-ar fi practicat de sărbători, care are o influenţă negativă asupra unor mase uşor influenţabile. În alte ţări evreii sunt agresaţi şi ucişi, fie obligaţi să poarte semne distinctive. În ţările române, arată autorul, nu s-a ajuns la asemenea măsuri. Dimpotrivă, au fost domni şi boieri care au chemat evrei şi s-au folosit de ei pentru împrumuturi de bani, tranzacţii etc. Nicolae Iorga nu a acceptat ideea existenţei evreilor până la anul 1600. Ulterior el şi-a mai revizuit concepţia. În oastea lui Mihai Viteazu au fost prezenţi evrei, fie militari, fie furnizori de alimente, mărfuri, arme. În sec. XVIII apare funcţia de Hahambaşa, conducător al obştii evreilor din Moldova şi Ţara Românească. Un subcapitol al cărţii lui Teşu Solomovici are titlul „Bani evreieşti într-o lume stagnantă”. Este util să se înţeleagă rostul evreului neguţător, zaraf etc., de a sprijini, desigur nu fără un beneficiu, activitatea social-economică în ţările române. Trecem peste aspectele cunoscute în sec. XVIII-XIX, hasidismul, Haskala (iluminismul), evreii şi Revoluţia de la 1848, bine evocate de autor. Se ştiu încă puţine lucruri despre activitatea Lojei Bnei-Brith (Fiii legământului), dar efectele au fost vizibile: emanciparea evreilor, solicitarea unor drepturi egale, a cetăţeniei, multiplicarea relaţiilor economice cu exteriorul etc. Un rol l-a jucat consulul SUA, Peixotto, oamenii de afaceri evrei Abraham Cohen-Lânaru, A. Blumenfeld, publicistul N.C. Popper, ş.a. Masoneria nu s-a apropiat, ci s-a opus un timp emancipării evreilor, ceea ce spulberă mitul subordonării masoneriei de către evrei. Autorul dă şi răspunsul la întrebarea cum a fost posibilă creşterea tendinţei pro-sioniste în rândurile populaţiei evreieşti. El creionează cu precizie apariţia şi consolidarea evreilor sefarzi pe pământurile româneşti şi, ulterior, dezvoltarea evreimii askenazite (evreii veniţi din Germania, Austria, Polonia). Aflăm din cartea lui Teşu Solomovici şi despre răspândirea limbii idiş în ţările române, o limbă, de fapt, un dialect format pe baza lexicului german din sec. XII-XIII, cu adausuri româneşti, slave, care se vorbea în toate orăşelele (ştetlurile) României. Totuşi, sefarzii au încă poziţii puternice în lumea financiară: Hilel Manoah, Bally, Halfon, Elias. Sefarzii, care vorbeau ladino, un dialect spaniol, aveau un nivel cultural ridicat şi preocupări artistice. Unii considerau că antisemitismul era provocat de îmbrăcămintea şi aspectul aşkenaziţilor. Mulţi evrei adoptă obiceiurile occidentale pentru a se integra în viaţa social-culturală a ţării.
Antisemitism de import
În Ardeal, crede autorul, antisemitismul a fost importat din Austria şi Ungaria. Un exemplu de multiculturalism îl dă Cernăuţii, unde trăiesc români, evrei, germani, polonezi, ucrainieni. Istoria lui Teşu pune reflectoare pe rabinii hasizi şi oamenii modernităţii, Iuliu Barasch, Iuliu Popper, „regele Ţării de Foc”, Solomon Schechter, descoperitorul Genisei din Cairo (depozitul sacru cu scrieri ebraice vechi), Avram Goldfaden, creatorul primului teatru evreiesc profesionist din lume. Sunt evocaţi marii artişti evrei originari din România care au ajuns vedete internaţionale. E subliniat şi aportul unor talentaţi arhitecţi evrei care au contribuit la modernizarea urbanistică a oraşelor româneşti. Evreii sunt profesionişti apreciaţi de populaţia română: medici, farmacişti, meseriaşi, croitori, tinichigii, tâmplari, giuvaergii.
Foarte documentate sunt capitolele unde se tratează participarea evreilor la Războiul de Independenţă din 1877-78, la Războiul de Întregire a Neamului din 1916-1919. Am apreciat şi acribia cu care Teşu prezintă istoria emancipării populaţiei evreieşti din România, până când Constituţia din 1923 a legiferat, cu mare întârziere, dreptul meritat al evreimii române la cetăţenie. E momentul când începe radicalizarea reacţiei cercurilor naţionaliste româneşti şi antisemitismul devine agresiv. E marcat rolul liderului evreu dr. Wilhelm Filderman în lupta pentru victoria emancipării, şi ulterior în lupta pentru supravieţuire în anii ofensivei extremismului de dreapta. Capitolele următoare prezintă existenţa evreilor ameninţaţi cu distrugerea. Profesorul A.C. Cuza promovează un antisemitism deşănţat (cuzismul), preluat de Mişcarea Legionară, care se desparte de mentorul ei, grupându-se în jurul lui Corneliu Zelea Codreanu. Sunt prezentate cu talent momente de viaţă evreiască cotidiană. În Parlamentul de după Primul Război Mondial au intrat destui aleşi din partea evreilor, care formează un Club al parlamentarilor evrei. România este vizitată de doi lideri importanţi evrei – Haim Weizman, viitorul preşedinte al Israelului şi Vladimir (Zeev) Jabotinski, promotorul luptei cu arma în mână pentru eliberarea Palestinei. Actorul Constantin Tănase care vorbea curent idiş, român fiind, prezintă spectacole la Tel Aviv. Vasilache, român, şi N. Stroe, evreu, formează un cuplu artistic de succes. Totodată, subliniază Teşu Solomovici, apare tendinţa românizării numelor evreieşti pentru a evita discriminarea, dar şi cea de convertire la creştinism. Lazăr Şăineanu, Tudor Vianu, Eugen Ionescu, Nicolae Steinhardt (după al Doilea Război, în închisoare fiind) sunt cazuri ilustre. La fel Marcel Avramescu, Richardt Wurmbrand. Autorul îl citează pe Mihail Sebastian, care scria cu multă clarviziune: din calitatea de evreu nu poţi demisiona.
Sionismul cucereşte uliţa evreiască
Un capitol încăpător al cărţii lui Teşu prezintă istoria mai puţin ştiută a sionismului românesc. Autorul subliniază faptul că sioniştii plecaţi din România, ca liderii evrei din Palestina, nu au înţeles la timp pericolul grav pentru evreii rămaşi pe care îl reprezenta extremismul naţionalist generat de Germania nazistă şi de cercurile extremiste româneşti, inclusiv dictatura militară a generalului Antonescu. Desigur, puţini au realizat potenţialul genocidar al nazismului, atât cercurile din Anglia, Franţa, dar şi din SUA. La fel s-a întâmplat cu evreii din România care puteau fi îndrumaţi să emigreze la timp din faţa Holocaustului, subliniază autorul. (Şi are dreptate, chiar bunicii subsemnatului au plătit cu viaţa dorinţa de a rămâne în Cernăuţi, în anii războiului). Puţini ştiau ce însemna Auschwitz sau Transnistria. Autorul cărţii O istorie altfel a evreilor din România polemizează cu cei care edulcorează realitatea şi care uită deliberat cum înşişi aghiotanţii lui Antonescu făceau rapoarte cutremurătoare despre situaţia evreilor din Transnistria: lipsa de hrană, şomaj, frig, lipsă de asistenţă medicală. La fel cu Pogromurile de la Dorohoi (1940), Bucureşti, Iaşi (1941). Teşu Solomovici are curajul să spună lucrurilor pe nume. Faptul că el numeşte decizia mareşalului Ion Antonescu de a elibera Bucovina de Nord şi Basarabia răpite de sovietici drept actul unui român patriot nu înseamnă „negaţionism”, mareşalul Antonescu a văzut istoria prin prisma dramei ciuntirii ţării sale. România a fost lovită în egală măsură de Germania nazistă pornită pe cucerirea lumii şi de URSS, condusă de un dictator paranoic şi sângeros. Mulţi ani adevărul a fost ascuns de istoricii nu numai comunişti, dar şi de unii occidentali. Faptul că Antonescu a învinuit pe evrei de trădare este o dovadă de îngustime şi chiar cruzime, arată Teşu. Evreii au suferit mult de-a lungul secolelor, stigmatul „trădării” le-a fost pus în urmă cu două mii de ani. Armata română nu a fost maltratată de civilii bătrâni sau tineri evrei (poate că au fost unele cazuri izolate). Partizanii sovietici erau de toate etniile. Odessa a fost un caz tragic, incredibil de crud. Au plătit 20.000 de evrei nevinovaţi pentru acţiunile partizanilor sovietici.
Foarte documentate sunt capitolele cărţii referitoare la Mişcarea Sionistă şi activitatea JOINT-ului american în România. Sioniştii din România au fost permanent activi, dar nu ca o „agentură anglo-americană”, cum avea să mintă propaganda comunistă, ci ca un organ de luptă, desigur, neunitar, cu diverse orientări de la stânga la dreapta. Aflăm din cartea lui Teşu despre savantul evreu-român Moses Gaster, expatriat încă din 1886, care susţine de la Londra efortul sionist. România a fost vizitată de un marcant personaj din clasa politică britanică Sir Lawrence Oliphant, în sec. XIX, încă, el a previzionat crearea unui stat evreu. Un lider marcant evreu a fost Adolph Stern.
Presa de orientare antisemită prezenta pe sionişti ca pe un păianjen care ţese plasa în jurul României. Fals, sioniştii îndemnau evreii să plece în ţara lor. Ei au început să îndemne populaţia evreiască să înveţe diverse meserii practice, agricultura pentru a fi utili în Noua Ţară, scrie autorul. Un rol important l-a avut Joint-ul american în sprijinirea financiară a evreilor, unii fiind săraci. Economia românească a beneficiat de activitatea şi iniţiativele evreilor în sistemul bancar, în construcţia de căi ferate, în arhitectura oraşelor. Academia Română a numărat printre membrii săi numeroşi oameni de ştiinţă şi cărturari evrei. În literatură, arată autorul, de la veselul Cilibi Moise şi Velvală Zbarjer până la Radu Cosaşu s-au scurs aproape două secole. Aflăm din cartea lui Teşu Solomovici despre anticarii, folcloriştii, editorii, tipografii evrei ai epocii. Cultura română nu a fost „viciată” de evrei, dimpotrivă. Autorul demonstrează că Avangardismul literar a fost adus în România în bună parte de evrei. Mihail Sebastian a venit cu harul său de dramaturg, publicist, romancier. Prietenia cu ideologul naţionalist-extremist Nae Ionescu este o chestiune care nu-i poate întina memoria. Talentul a primat, ca şi conştiinţa iudaică, subliniază autorul.
Cartea lui Teşu e doldora de poveşti care au în centrul lor evrei de tot soiul. Autorul are harul povestirii. Aflăm şi detaliile atentatului provocat la 20 noiembrie 1920 de anarhistul evreu pro-moscovit Max Goldstein, care a detonat o bombă în incinta Parlamentului. Un act dement, condamnat şi de evreimea autohtonă. Comuniştii evrei erau închinători ai Moscovei, sperând că prin comunism, evreii vor reveni la starea de cetăţeni cu drepturi egale. Deşertăciune!, scrie Teşu Solomovici. În URSS, numeroşi au fost evreii înghiţiţi de GULAG, în alte ţări, inclusiv în România au fost persecutaţi şi înainte şi după război. Comunismul a fost un fenomen istoric, nu există un creator sau un provocator, comunişti au fost de toate etniile, inclusiv română. Unii fac aritmetică, la fel cum contabilizează victimele Holocaustului, mulţi comunişti evrei, puţini evrei ucişi. Totul este pe dos. Desigur lideri evrei comunişti au existat, se cunosc, la fel şi poliţia secretă sub comunişti era multietnică.
Ce mai aflăm din cartea lui Teşu Solomovici? Foarte multe! Un prieten al evreilor şi al sionismului a fost părintele-scriitor Gala Galaction, dar şi marele poet Tudor Arghezi. Nicolae Iorga, cel sacrificat de căpetenia legionară Horia Sima, a oscilat între simpatie şi antipatie faţă de evrei. Carol II era corupt şi avea opţiuni oscilante. Din Casa Regală, regele Ferdinand, apoi regele Mihai şi în special mama sa, regina Elena au apreciat şi au susţinut evreimea română în vremuri de restrişte. Octavia Goga spunea că are două camere, într-una scrie poezie (de mare valoare), în alta îi înjură pe evrei. Mişcarea Legionară a cuprins membri şi simpatizanţi în mai toate păturile sociale. Iluzia era eradicarea corupţiei, reve-
nirea la morala creştină. Dar antisemitismul nu lipsea, ceea ce contravine esenţei creştinismului. Aşa cum arată Teşu Solomovici, unii intelectuali de mare valoare s-au lăsat antrenaţi în această mişcare, unii au regretat, alţii nu, mulţi au făcut închisoare grea sub comunişti. Astăzi e corect să valorificăm ce a fost bun şi ce nu a fost valabil în cazul fiecăruia, subliniază autorul.
Câteva capitole consistente sunt închinate istoriei evreilor în anii Holocaustului. În 1940, Uniunea Sovietică răpeşte României Basarabia şi Bucovina. Cine sunt de vină? Bineînţeles, evreii basarabeni, ei au trădat, au scuipat, au atacat armata română. Autorul citează multe documente. Mareşalul Ion Antonescu a luat drept argument faptul că evreii sunt în majoritate bolşevici. Fals, demagogie. Bolşevicii nu erau împărţiţi pe etnii. La Dorohoi, la Galaţi, la Bucureşti, la Iaşi, mii de evrei ucişi cu bestialitate de militari care îndeplineau ordinele, uneori, ale unor grade inferioare. Jurnalul lui Sebastian conţine multe mărturii din Bucureşti. Umilinţa şi teroarea antievreiască au fost greu de imaginat. Se vorbea de „purificarea naţiei”, calchiere a sloganului nazist despre arieni. Fără Filderman, Şafran, Zissu, liderii evrei curajoşi din acei ani, pierderile de vieţi ar fi fost poate mai mari. Evreilor li s-au cerut sume imense pentru a fi scutiţi de o moarte sigură. Nu aveau aceste sume. Cine a putut a fugit pe vase uzate, unii s-au înecat în Marea Neagră. La 13 octombrie 1942, mareşalul Antonescu a oprit deportările. Autorul dezvăluie mecanismul care a făcut posibil acest lucru. În 1943 o parte din copiii din Transnistria au fost retrimişi în ţară, în 1944, alte loturi au fost eliberate, iar 23 august 1944 a pus capăt acestei tragedii. Autorul arată că mareşalul Ion Antonescu a făcut opoziţie faţă de venirea lui Adolf Eichmann în România, împiedicând deportarea şi exterminarea întregii populaţii evreieşti. Însă pentru moartea a sute de mii de evrei, mareşalul a rămas responsabil. În Transnistria evreul Jagendorf a înfiinţat singura fabrică pentru muncitori evrei. Un soi de Schindler evreu. Dar în ţară, au fost şi evrei trădători, precum Willman care a colaborat cu naziştii şi cu autorităţile române în exterminarea unor evrei. Gingold a fost şi el un personaj controversat. Nu există pădure fără uscături.
Citim cu interes şi relatarea procesului elevilor de la Liceul evreiesc Cultura, acuzaţi în primăvara lui 1942 de atentat împotriva Statului. Procesul s-a încheiat cu execuţii şi condamnări la ani grei. După război, unii din aceşti elevi-eroi au avut parte şi de închisorile comuniste.
„Românii de omenie”
Despre „românii de omenie” autorul scrie cu multă căldură, subliniind acţiunile pro-evreieşti ale unor fruntaşi ai lumii româneşti precum Regina-Mamă Elena, Iuliu Maniu, C. I. Brătianu, Mitropolitul Bălan, Ioan Hudiţă, Aurel Socol, Raoul Şorban, mitropolitul Tit Simedrea. E amintit şi rolul deplorabil jucat de Centrala Evreilor, care a colaborat cu Radu Lecca, împuternicitul mareşalului pentru problema evreiască. Autorul dezvăluie multe din paradoxurile vieţii evreieşti în anii celui de-al Doilea Război Mondial, existenţa unei Academii rabinice, la care a colaborat şi fratele Anei Pauker, un sionist convins, teatrul evreiesc Baraşeum, înfiinţat încă în octombrie 1940 cu aprobarea ministrului legionar Radu Gyr, universităţi evreieşti, reţeaua de şcoli evreieşti, funcţionarea Sinagogilor etc. Interesantă este şi povestea relatată de Teşu despre diplomatul român George Beza, care a sosit în 1941, cu familia sa, la Haifa, unde a înfiinţat „Mişcarea României Libere”. Ulterior au venit în Palestina un reprezentant al lui Maniu, apoi poetul Ştefan Neniţescu (a făcut închisoare după război), Pavel Dan ş.a. Era o activitate antinazistă de care se ştie foarte puţin.
O istorie aparte o au evreii din Ardeal, divizaţi în neologi, ortodocşi şi sabateeni, arată autorul. În anii ocupaţiei maghiare, 1940-1944, persecuţia evreilor a fost mai aprigă, în special după fuga şi arestarea lui Horthy, care încercase o înţelegere cu Aliaţii, după care a venit partidul fascist aliniat la nazişti. Deportările masive au început în martie 1944, până spre sfârşitul anului când armata sovietică şi română au avansat spre graniţa de vest. Un capitol puţin cunoscut este cel al evreilor paraşutaţi în România pentru diversiuni antinaziste. Ei erau voluntari din Palestina. Numele lor se regăsesc în cartea lui Teşu Solomovici. Antonescu a refuzat să predea Gestapoului pe paraşutiştii arestaţi de militarii români. Amintim aici numele lui Itzhac Artzi, cunoscut şi după război de evreii din România şi din Israel.
Căderea regimului antonescian a trezit mari speranţe, până şi liderul sionist A. L. Zissu credea că „a bătut ceasul libertăţii”, arată autorul. Zissu a cunoscut închisoarea până în 1956, când a fost lăsat să plece în Israel unde a murit, grav bolnav, după câteva luni. Procesele antisioniste s-au ţinut lanţ sub regimul comunist, în special în anii 1953-1954. În favoarea celor arestaţi a intervenit şi Şef Rabinul dr. Moses Rosen, succesul fiind minim. Printre torţionari erau şi evrei, precum Mişu Dulgheru, dar a fost şi el torturat pentru „slăbiciune omenească”. Deşi majoritatea conducătorilor comunişti nu erau evrei, acum se repetă cu perseverenţă falsa legendă a preponderenţei evreilor – Vasile Luca nu era evreu, Dej, nici el, şi nici Ion Gheorghe Maurer, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş Alexandru Drăghici şi restul tiranilor comunişti. Dar Ana Pauker (înlăturată în 1952), Iosif Chişinevschi, Leonte Răutu, Petre Lupu, Gaston Marin, Gh. Florescu, acad. A. Toma, jurnalistul Sorin Toma, Walter Roman, lucrători în MAI, Securitate, presă erau şi evrei, fără a-şi asuma evreitatea.
După 1989, falsul tribun C.V. Tudor i-a „botezat” pe majoritatea comuniştilor cu nume evreieşti absolut inventate. Deja Gheorghiu-Dej a început o „purificare” a conducerii de foşti voluntari în Spania, de evreii veniţi de la Moscova, iar Ceauşescu a mers până la capăt. Mulţi scriitori evrei au regretat după ani încrederea în „idealurile” festiviste ale comuniştilor. Unii au plecat, alţii au murit cu mari regrete în suflet, subliniază autorul. Faţă de persecuţiile seculare, promisiunea eliberării părea credibilă. Au fost şi valori, ele au rămas moştenire. Din Israel, Ben Gurion clama: „Evreii din ţările socialiste să plece în orice condiţii”. Ceauşescu a găsit o soluţie: banii pe cap de evreu. O diversiune în primii ani de regim comunist a fost înfiinţarea Comitetului Democratic Evreiesc, cu cadre bine alese de PCR-PMR. El a fost ulterior dizolvat, fiind compromis în ochii conaţionalilor.
Foarte documentat şi interesant este capitolul care încheie istoria evreilor a lui Teşu Solomovici: strămutarea tribului evreo-român în Israel, istorii, portrete de lideri, evenimente, viaţa cotidiană.
Am putea scrie mult despre cartea lui Teşu Solomovici, dar nu dorim să răpim farmecul şi interesul cititorului potenţial. La bună lectură!