Cutia neagră înregistrează cu mare acuitate şi mutaţiile artelor contemporane, pledând implicit pentru restaurarea figurii artistului creator în centrul lumii artei contemporane, o lume luată în stăpânire de desanturi şi distorsionată de heirupismul ideologic colectivist care a înlocuit autentica inspiraţie artistică
Există moduri fericite de a te întâlni cu genericul Celălalt, după cum există modalităţi de a rata întâlnirea cu tine însuţi. În România, de ani buni, ratăm întâlnirea cu noi înşine ratând întâlnirea cu un Celălalt pe care îl privim fie slugarnic, fie urechist-adversarial, fie şablonard. Complexele de superioritate-inferioritate dau naştere la nevroze care alimentează, pe raza scurtă a ciclurilor electorale sau pe aria mai vastă a paradigmelor culturale, simplificări care, la rând
ul lor, alimentează complexe de superioritate-inferioritate. Şi tot aşa. Cu un imaginar bântuit de amorul faţă de Marele Licurici şi de spaima că „vin ruşii”, cu un bagaj cultural uşurel constând într-o pereche de cămăşi, de forţă, pe care sunt inscripţionate sloganuri referitoare la „cinstea şi hărnicia” clişeistic-germane, mulţi români au dificultăţi în a-şi defini identitatea, adică locul şi rostul lor în lume.
Privit din această perspectivă, romanul Ilincăi Bernea, Cutia neagră (Iaşi: Ed. Timpul 2015) mi s-a părut o apariţie rară şi înviorătoare în actualul peisaj cultural românesc. Cutia neagră reuşeşte performanţa de a fi un roman englezesc: cu protagonişti englezi (Norman şi Tristan) şi belgieni (Irène), a cărui acţiune se desfăşoară în Anglia (nu doar în Londra, ci şi în oraşe muncitoreşti pline de pecingine şi dominate de „housing projects”), scris într-un stil care mie îmi aminteşte de modul în care îşi construia personajele un vechi favorit al meu, Malcolm Bradbury, dar şi de modul amărui în care îşi evocau Londra un Martin Amis şi un V. S. Naipaul, saturat de referinţe la cultura pop şi la cultura politică engleză din anii ’60, ’70, ’80. Modul de-complexat, firesc în care Ilinca Bernea stăpâneşte, intim s-ar putea spune, tot acest material, mă face să cred că ne putem regăsi pe noi înşine fie şi pe această filieră engleză (pentru care am pledat cândva într-un articol publicat în Suplimentul LA&I al Cotidianului).
Ca orice roman englezesc bun, fie el şi scris de un autor român, Cutia neagră abordează, cu sarcasm şi melancolie, problema libertăţii. În cazul de faţă, dubla problemă a libertăţii omului şi artistului. Toate cele trei personaje ale romanului sunt pictori. Norman – normalul, normandul/cuceritorul, ajunsul – e pictorul de succes, în vreme ce Tristan – tristul încrucişător de săbii, omul care luptă pentru artă, prieteni şi necunoscuţi – e artistul eşuat material şi social. Totuşi, ecuaţia nu e simplă, pentru că prosperitatea îi îngăduie lui Norman o libertate, chiar şi artistică, pe care mult mai rebelul Tristan, de la un punct încolo, nu şi-o mai îngăduie, realităţile dure ale existenţei împingându-l spre prostituarea artistică de cea mai transparentă speţă. „Cutia neagră”, seismograful celor două personaje este Irène, personajul-martor al cărţii: „Singura formă de coerenţă a existenţei reale este supravieţuirea, iar memoria nu e altceva decât o dovadă impalpabilă a supravieţuirii, e o cutie neagră care înregistrează în capul nostru chestiile care se întâmplă într-o tonalitate mai puternică”. Dacă Irène (care nu e deloc irenică, dar încearcă să armonizeze contrariile celor doi prieteni) este personajul antropolog al cărţii, Norman este mai degrabă personajul ideologic, estetizant, filosofic, care trăieşte pentru succesul operei lui, în vreme ce Tristan este eroul existenţialist, care trăieşte pentru actualizarea convingerilor sale. Existenţa tuturor celor trei personaje este in-formată de trecut, de fondul cel mai intim pentru că şi cel mai adânc, necunoscut, imposibil de îmblânzit, al fiinţei lor: „Nu e nimic personal în ceea ce ne împiedică să trăim în prezent sau după standardele societăţilor actuale. Sunt sedimente ancestrale, reminiscenţe din gândirea străbunilor care se manifestă în sinea noastră ca simţire. Plonjeurile noastre în ficţiune sunt, în mare parte, călătorii în timp. Trăim mai multe existenţe simultan, mai precis ne simţim destrămaţi, proiectaţi în mai multe vieţi… Aşa cum corpul unui animal înregistrează toate experienţele strămoşilor şi le procesează în instinct, şi creierul uman, în substanţa lui primară, e un fel de peliculă magnetică în care se impregnează trăirile întregii specii, iar dacă unele dintre ele sunt ceva mai acute decât stimulii care vin din exterior atunci aceste sugestii primează şi ne acaparează atenţia şi chiar voinţa. „Nu putem fi decât arareori contemporani cu realitatea în care ne mişcăm şi numim neputinţa asta melancolie”, susţine Norman.
Şi acest pasaj mă lasă în pragul celui de-al treilea nivel al cărţii. Pe lângă faptul că autorul îşi stăpâneşte atât de bine mediul, încât personajele sunt complet independente de el, mişcându-se liber prin universul articulat de Ilinca Bernea, Cutia neagră înregistrează cu mare acuitate şi mutaţiile artelor contemporane, pledând implicit pentru restaurarea figurii artistului creator în centrul lumii artei contemporane, o lume luată în stăpânire de desanturi şi distorsionată de heirupismul ideologic colectivist care a înlocuit autentica inspiraţie artistică: „Nici unul dintre artiştii contemporani pe care îi cunoştea îndeaproape nu aveau în casă obiecte de artă mai recente de un secol… De cum reuşeau să capete un strop de notorietate şi le creşteau puţin conturile în bancă, investeau în artă clasică. Cam ce se deduce de aici? Cel mai supărător îi părea faptul că dispărea din peisaj odată cu arta, înţeleasă în sensul unanim acceptat până la sfârşitul tenebrosului veac 20, şi noţiunea de artist. Expoziţiile de grup şi manierismele de tot felul, care luaseră amploare în ultimii ani, aveau să elimine încet, încet ideea că arta are nevoie de un creator sau că ar mai fi cazul să se împotmolească în exigenţe desuete cum ar fi originalitatea sau sensibilitatea şi mai ales aveau să înfulece ultimele pâlpâiri ale fantasmei care înflăcărase şi excitase minţile a zeci de generaţii de artişti şi pe care şcolile actuale de artă o transformaseră în tabuul suprem.”
La acest nivel, romanul Ilincăi Bernea ilustrează cu succes direcţia romanului de idei, direcţie reabilitată şi impusă în perioada postbelică de Nicolae Breban. Inciziile Ilincăi Bernea în straturile de grăsime ipocrită ale establishmentului artei contemporane ne arată, fără pudibonderie, o realitate inestetică, grotescă:
„Curentele din ultimele trei decenii nu fuseseră, după Norman, decât tentative deplorabile ale unor critici de artă, înspăimântaţi de avalanşa de icoane ale artei pop care ajungeau peste noapte mai populare decât cele ale Vaticanului, de a delimita nişte teritorii fantomă în lumea artei culte. Şi cum poţi delimita mai bine un teritoriu decât urinând pe el? Neo Conceptualismul? căuta să suplinească lipsa de talent şi inspiraţie cu elemente de inginerie şi să o cârpească pe ici pe colo cu teorii, Abstracţionismul contemporan era o afacere a unor libertini din clasa mijlocie, organizaţi în triburi academice, care ar fi putut fi oricând eclipsaţi de un zugrav ceva mai inspirat şi mai entuziast, Neo-Expresionismul îţi putea provoca subliminal nevroze şi tulburări anxioase şi nimeni în toate minţile n-ar fi riscat să doarmă cu un asemenea tablou deasupra patului sau să ia cina în preajma lui, Post-Minimalismul era un fel de a te afla în treabă suspinând nostalgic după epoca în care publicul încă mai putea fi convins că un prezervativ uzat, privit cum se cuvine, poate ţine locul unui obiect de artă.”
Dacă Norman e deja post-post-orice-avangardă, Irène e trecută prin cluburile feministe, care i-au lăsat cicatrici adânci şi cărora le scoate în evidenţă ipocrizia şi nocivitatea:
„Citisem şi eu Simone de Beauvoir şi îmi plăcuse, dar aveam impresia, ascultându-le predicile, că aveau obiective contrare, nu îşi doreau deloc ca societatea să devină neutră la problema genului, aşa cum îmi doream eu, bunăoară, via de Beauvoir, ci, dimpotrivă, puneau un accent hotărât şi ascuţit şi chiar unul circumflex, pe diferenţele de gen şi îşi doreau ca femeile să fie sexul privilegiat, scutit de critici şi zeflemea şi, dacă se putea, scutit şi de concurenţa inerentă luptei pentru subzistenţă şi pentru bărbaţi (…) Într-o primă etapă ţi se cere să înveţi ce e virtutea şi ce e păcatul.
O femeie păcătoasă este: o fraieră ca mine care se dăruieşte unuia, prosteşte. (Cuvântul dragoste nu face parte din vocabularul aferent).
O femeie virtuoasă este: una care se pune în centrul universului şi care rescrie istoria. Sclavii lui Michelangelo erau, de fapt, două sclave. Iar Michelangelo era o Ea, opresată de patriarhat şi nevoită să-şi semneze capodoperele cu pseudonim masculin.
Un bărbat păcătos este: Oricare dintre cei care refuză să priceapă că sensul vieţii oricărei femei este să îl umilească prin inteligenţă şi cultură.
Un bărbat virtuos este: unul care a aprofundat toată polologhia feministă şi o reproduce ca o placă. Aici e simplu.
Într-o a doua etapă începi să vânezi păcătoşi.”
În toate, aş încheia precizând că romanul Ilincăi Bernea va fi un excelent turnesol pentru adevărata culoare a climatului ideologic dominat de baş-caimacamii neoconservatoari din România, care înfierează „corectitudinea politică” în numele unui anticomunism regurgitativ-caviar şi al elitismului divănit, dar care altminteri dau dovadă de mare viociune şi excelente însuşiri organizatorice legionar-staliniste atunci când e vorba de pus la zid „inamicii” ideologici, care pot fi persoane sau întregi categorii sociale. Ilinca Bernea e o voce distinctă în peisajul romanului românesc actual, o voce inteligentă, sigură de mijloacele sale artistice şi care ne arată lumea de dincolo de poncifele subvenţionatelor dogme de stânga şi de dreapta. Cutia neagră e o carte al cărei „feminism” e subtil conservator, asemenea feministelor pe care le-am cunoscut în spaţiul anglo-saxon, care făceau dulceţuri şi săpun de casă şi purtau, în semn de revoltă împotriva societăţii falocratic-capitaliste, garderoba bunicii, de o eleganţă fanată şi de o feminitate absolut domestic-patriarhală.
Sufletul „punk” al acestei cărţi e unul rousseauist-conservator, care nu respinge artele şi cultura, ci doar lanţurile falsei arte şi culturii prostituate pâna la a deveni simplă ideologie, adică justificare post-factum a „sistemului”. Inteligenţa auctorială a Ilincăi Bernea îi îngăduie să ne dea un roman englezesc absolut convingător scris de un autor român şi o carte „punk” de mare sensibilitate scrisă de unul dintre cele mai rafinate, deliberate, învechite în relele esteticii, condeie din proza de azi.
