Gânditorul acesta nu doar că nu este un thanatofil, dar chiar exclude viaţa, s-ar spune, dacă n-am şti că potrivit gândirii sale moartea este inclusă în existenţă
„Nu Dumnezeu este problema, ci omul” ne asigură transdisciplinarul de la început. Biblic, totuşi, problema cu Dumnezeu rămâne o mare, dacă nu marea problemă, a creştinismului, chiar în interiorul 
bisericii, al teologiei. Filosofia aceasta, a naturii celei noi, descoperă un Dumnezeu profund scindat, sacrificat, generos, sporind rolul omului. Problema întrevăzută de B. Nicolescu este ca omul să se nască singur, a doua oară, dar nu în sensul arătat de Isus lui Nicodim, ci al filosofiei naturii, al terţiului inclusivist. Autonaşterea umană ar fi scopul naşterii universului, autogenerat, pare-se, şi el. Omul să acceadă, mai spune teorematicianul poetic, la un nou nivel al realităţii, al materiei. Nu ar fi vorba de o naştere în duh sau din duh (spirit), pentru că materia (energia), la proba cuantică, este atotînglobantă. Iar dacă omul renaşte, el ar întrece şi universul. Deocamdată omul, noi toţi, trăim în „temniţa cosmică”. Situaţia are un iz (neo)existenţialist, pe care l-am mai simţit pe alocuri. Trebuie aflată calea (metoda), care nu e alta decât cea a terţiului inclus.
Apare acum, în treacăt, şi un soi de schiţă etică. Este o etică a iubirii şi a autonaşterii (trans?)umane. „Responsabilitatea este o chestiune de dragoste. De aceea noi ne putem naşte pe noi înşine”. Revenirea la sexualitate ne trimite la un îndemn care nu surprinde. Anume, ca sexul să ne fie servitor şi nu stăpân.
Nici acest filosof cuantic nu ştie mai mult decât ce se constată palpabil despre naştere, viaţă, moarte. „Încarnarea rămâne un mare mister; dezîncarnarea este sigură, pe când reîncarnarea este foarte ipotetică”. În trupuri de lumină, de slavă, s-ar realiza învierea, spune o anumită teologie creştină, nu în carnea aceasta păcătoasă, de după căderea omului în şi din Rai. Am putea vorbi de o angeleologie a lui Basarab Nicolescu? „Sunt fascinat de îngerii fără aripi…”. Dacă aşa se obţin echilibrul, ştergerea contrariilor! Renaştere creştină? Nu, „nu există viaţă după moarte. Există viaţă după viaţă şi moarte după moarte”. Logica, metoda căii a treia ne-opoziţioniste, iată ce cale eretică ia. E una personală? Ultima parte a cărţii, a treisprezecea, se numeşte Eu, vom ajunge curând şi la ea. Citim în continuare teoremele poetice despre viaţă-moarte şi constatăm că ele elogiază ascultarea, nu vorbirea, apoi acordă atenţie veghii. Expresia este şi ludică: „De ce iminenţa morţii ascunde eminenţa vieţii?” „Moarte entropică, viaţă antropică – unde se află terţiul tainic inclus?” Nu-i putem răspunde, credeam că ne va învăţa cum să stăpânim terţiul tainic şi paşnic inclus. Întrebările întrec răspunsurile, o ştim, iar B. Nicolescu compune o personală (la propriu) ontologie interogativă: „Să devii tu însuţi întrebare”.
El vrea să ştie ce există între viaţă şi moarte, nu ce e una şi ce e alta ori cum se leagă ele şi poate doar locul de legătură şi nu de despărţire, întrucât citim un gânditor edificator, constructiv, optimist. Între viaţă şi moarte s-ar afla două acţiuni: cerere şi refuz. Nu şi ofertă, viaţa şi moartea nu au comerţ. „Nu am cerut viaţa, dar refuzăm moartea. Nu am cerut moartea, dar refuzăm viaţa”. Mai mult refuz decât cerere (negativă). Moartea ar fi „Singurul aspect interesant al vieţii…”. Şi asta e o bucurie? Viaţa e oricum periculoasă – iată o notă de existenţialism extrem, întârziat, sub semnul vivere pericolasamente. B. Nicolescu cere aici cu un fel de umor ca să se depună bannere cu indicaţia Pericol de viaţă! Viaţa nu ar fi decât continua gândire la moarte, o gândire a morţii. Trăim doar ştiind că murim. „Omul a fost scutit de nemurire pentru ca să poată trăi. Şi în acest fel i-a fost dată cunoaşterea”. Omul creştin are viaţa veşnică după trecerea prin aceea terestră, iar cunoaşterea şi-a luat-o în rai prin perechea primară îndemnată de şarpele răzvrătit – iată că altceva spune religia creştină. Cuantica spune şi ea că viaţa înglobează şi moartea. „Ne-viaţa nu este moartea. Aşa se face că particula cuantică conţine în ea toată viaţa universului”. Anticii ştiau că suntem hrană timpului pe care tot noi îl facem. Omul face sensul, anti-sensul, non-sensul, dovedind un fel de demiurgie. Dar şi fragilitate infantilă. Sufletul copilăresc face omul bun, asta ar fi o altă propoziţie etică, poetic amintindu-ni-l nouă, cunoscătorilor poeziei româneşti, pe Arghezi („Fă-te, suflete, copil…”). Omul este pus, de fapt, într-o situaţie – să o numesc aşa – hiperdemiurgică. „Problemă de aritmetică: dacă o fracţiune infimă de secundă a fost suficientă pentru a clădi potenţial tot universul fizic, la câte universuri putem da naştere într-o viaţă de om?”
Între viaţă şi moarte există somnul, în care încap supravieţuire şi supra-viaţă, universul virtual. Somnul este opusul poeticului şi o grozavă depăşire a morţii: „Somnul omului este uitarea originii sale poetice. Somnul este mai rău decât moartea”. Nu laudă somnul B. Nicolescu, acest filosof al tainicului terţ inclus, un mistic cu mai multă tangenţă cu Blaga decât cu teologia creştină – care l-a agreat şi apoi l-a îndepărtat. El, ca şi Matei Călinescu (pentru teoria şi practica lecturii), cere o trăire atentă, întrucât doar aceasta ne-ar îndepărta de moartea pe care ne-o dăm singuri: „Adevăratul înţeles al sinuciderii: neglijarea atenţiei”. Dar nici somnul nu i se pare cu certitudine „păcatul capital”, alternativa la acesta fiind aceea a trezirii. A dormi, a nu mai dormi, a te trezi, aceasta ar fi întrebarea, una singură însă triplată logic. Într-o întrebare neuitată s-ar afla „sensul vieţii”.
O secţiune, între cele mai mari, întinsă pe 113 teoreme, aceasta ultimă, despre Eu. Eul sau fiinţa interioară, dincolo sau în afară de spaţiu, timp, logică, tânjind să ajungă pe deplin fiinţă de lumină. Trebuie să repet: gest de hiperdemiurgie. „Atunci când «Eu» va incendia toate cosmosurile cu lumina lui, va putea spune în sfârşit «Eu sunt»”.
Prezent printre actori, este teatral, scenă sau rol îi aparţin, ele apar numite direct de la primele teoreme. „Un actor prost este ca o marionetă mânuită de propriile sale măşti. Pentru un actor bun, măştile nu sunt decât calea de urmat pentru a face să apară propria noastră mască.” De pus în paralel cu reflecţiile lui G. Banu. Ca şi: „Faţa noastră adevărată este limita asimptotică a unei serii infinite de măşti. Faţa este aşadar o pură potenţialitate. Ivirea ei în Realitate ţine de mirajul energetic – cel al unităţii cosmice”. Sub masca corpului se află masca feţei. B. Nicolescu, aidoma unui copil, se gândeşte la chipul de dinaintea naşterii. Se întreabă doar: „De ce sunt atât de puţini actori care îşi poartă sufletul pe faţă?” Altă tangenţă cu (fireşte, nu numai) G. Banu ar fi pictura. „Pictura supremă: aceea care ne lasă să vedem ultima culoare a fiinţei noastre”.
Eul se învaţă, în monolog dialogic, paideic, este simultan iniţiator şi iniţiat, însă fundamentală îi rămâne, deci, autoiniţierea. Filosoful elogiază „beţia ideilor”, care survine atunci când fiinţa îi e deschisă: „Când sunt deschis, milioane şi milioane de idei noi se stârnesc în mine neîncetat”. Milionarul de idei îşi atestă inspiraţia, regimul de scriere-dictare a teoremelor poetice, şi ar vrea (se roagă în felul său) să nu moară, pentru un singur motiv, de a izbuti ca să spună tot ce are de spus.
Cât priveşte sensul vieţii, asupra căruia a filosofat anterior într-o întreagă secţiune, el este numit tautologic, altfel sensul i se pare că nu are sens. Gânditorul acesta nu doar că nu este un thanatofil, dar chiar exclude viaţa, s-ar spune, dacă n-am şti că potrivit gândirii sale moartea este inclusă în existenţă. A-ţi da singur moartea nu i se pare deloc, ca existenţialistului A. Camus, suprema întrebare filosofică. Dimpotrivă, este mai ales întrebarea care nu se pune, adică nu trebuie pusă. „Sinuciderea este o problemă falsă. Orice ar spune Albert Camus, nu e vorba de o problemă filosofică, ci de una de logică”. De logică binară, se adaugă. Dar tipul de logică nu este o problemă filosofică, aşa că, implicit, A. Camus trebuie lăsat să filosofeze. În logica binară, fiinţa apare moartă, însă, de aceea sinuciderea ajunge tautologică. În general, n-ar trebui să dăm atenţie problemelor, pentru a trăi, dar cum? „Ce altceva înseamnă «să trăieşti» decât să laşi să acţioneze în tine însuţi discontinuitatea?” Logica ternară nu este, se deduce, organicistă.
