De fapt, cred că ultimul proiect important în acest sens, care s-a şi materializat, a fost „Divanul meşterilor şi cărturarilor de la Hanul Ancuţei”, înfiinţat la Bucureşti, în strada Izvor nr.112, în octombrie 1936, o societate ce l-a avut în frunte pe Mihail Sadoveanu – „Mare Vornic”.
Scriitorii şi enogastronomia, temă fastă, temă fascinantă. Pe drept cuvânt, o distinsă cercetătoare, Izabella Krizsanovszki, şi-a intitulat admirabila carte, la origine teză de doctorat – „Fascinaţia enogastronomică în literatura română”. Un masiv volum, apărut la Editura Tipo Moldova din Iaşi, care, graţie talentului epic al autoarei, se citeşte ca un roman.
Bazată pe o impresionantă bibliografie, prevăzută cu ample note şi cu un indispensabil glosar, întocmit cu rigoare filologică, cartea este dedicată cu fin umor „celor care i se închină atât lui Apollo, cât şi lui Dionysos”. Eseul introductiv, deopotrivă unul de istorie literară şi de istoria culturii, cată să răspundă la întrebarea: De ce această temă? Izabella Krizsanovszki crede că un răspuns posibil, chiar dacă uşor frivol, l-ar putea constitui parafraza lui Al.O. Teodoreanu: „La început n-a fost cuvântul, ci foamea”. Apoi, aminteşte ce spunea Feuerbach: „Suntem ceea ce mâncăm”. Autoarea admite că faţă de dictonul păstorelian „putem să adoptăm o poziţie consensuală sau combativă, însă nu putem nega că literatura şi enogastronomia sunt preocupări complementare ale fiinţei umane”. În ceea ce priveşte contextul („numărul redus şi fragmentarismul studiilor în domeniu”) şi orientarea cer
cetării sale, Izabella Krizsanovszki distinge şi totodată precizează: „Demersurile cercetătorilor preocupaţi de relaţia dintre creaţie şi gastronomie în general şi dintre literatură şi gastronomie în special se decantează în două direcţii: una, mai superficială şi mai anecdotică, deci mai populară, care vizează picanteriile biografice ale creatorului; alta, mai profundă, mai ştiinţifică, adesea mai incitantă decât prima, care urmăreşte semnificaţiile codului alimentar în opera creată, în cazul nostru, în discursul literar. Primul tip de abordare poate fi, uneori, o cale spre decriptarea anumitor sensuri ale textului supus analizei, favorizând alunecarea spre critica biografică; de cele mai multe ori însă dietetica scriitorilor – eternizată prin jurnale, rememorări, confesiuni, interviuri sau oral history – rămâne în sfera colportajelor… Interesul nostru a fost captat atât de traseele existenţiale ale scriitorilor români, cât mai ales de creaţiile lor, cărora am încercat că le aplicăm o grilă de lectură dacă nu inedită, măcar puţin uzitată”. În acelaşi text introductiv, se menţionează că în timp ce vocabulele culinar, gastronomie, enologie/ oenologie sunt binecunoscute şi des folosite în limba română, enogastronomie şi enogastronomic sunt „necanonice” şi inexistente în dicţionarele noastre. Cuvântul compus enogastronomie, rezultat din unirea dintre eno gr. oinos, vin şi gastronomie gr. gastronomia, e prezent în lucrările lexicografice italiene, dar nu şi în ale celorlalte limbi romanice, deşi, observă autoarea, este intens folosit în spaţiul cultural mediteraneean „cu sensul de artă a bunei bucătării îmbinate cu vinurile potrivite”.
O observaţie demnă de reţinut e aceea conform căreia în literatura română „imensul potenţial al discursului culinar a fost exploatat, în general, prin inserarea acestuia în fluxul ficţional…”. Există însă şi câteva excepţii. Între ele, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte trebi gospodăreşti, ale lui Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi. Apoi, scrierile lui Păstorel Teodoreanu, Radu Anton Roman sau Bogdan Ulmu. De remarcat faptul că „reţetele”, dincolo de (auto)ironia lui Mihail Kogălniceanu din Iluzii pierdute, erau menite să „revoluţioneze” bucătăria tradiţională din Moldova, să o europenizeze. În treacăt fie spus, în diverse domenii, dacă nu în toate, noi ne-am sincronizat şi ne sincronizăm, astăzi mai mult ca oricând, împrumutând. De cele mai multe ori fără discernământ. Ceea ce nu e neapărat cazul „colecţiei de reţete” a celor doi mari moldoveni. Oricum, G. Ibrăileanu nu greşea constatând: „Se pare că, în istorie, poporul român s-a ocupat mai mult cu importul decât cu exportul”.
Dar să ne întoarcem, era să zic la ospăţ, adică la cartea despre literatură şi enogastronomie a Izabellei Krizsanovszki, căreia spaţiul şi timpul literaturii române îi oferă din belşug subiecte de analiză şi evocare, începând cu Budai-Deleanu până la contemporani. Galeria desfăşurată sub semnul enogastronomiei îi cuprinde pe Iancu Văcărescu, Anton Pann, Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Barbu Delavrancea, din veacul al XIX-lea; numărul celor din secolul trecut fiind mult mai mare. Nu-i voi înşirui pe toţi, ci doar pe cei mai importanţi: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G.Călinescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Emil Brumaru şi, bineînţeles, Al.O. Teodoreanu, căruia, după Sadoveanu, i se şi rezervă cele mai multe pagini. Autoarea are în vedere biografia şi opera fiecăruia în ansamblu, dar şi receptarea critică, punând desigur accentul pe aspectele ce se circumscriu temei sale.
Opera lui Sadoveanu se dovedeşte a fi de o incomparabilă bogăţie şi varietate (şi) din punct de vedere enogastronomic, în lumea sadoveniană îndeosebi meniurile şi habitudinile culinare ce ţin de o civilizaţie arhaică, dar nelipsită de rafinament în simplitatea ei, repovestind prin ele însele o istorie îndelungată şi o spiritualitate profundă. Moş Antonie, din Ţara de dincolo de negură, pregăteşte o mămăliguţă pe vatră şi frige „într-un clasic hârb de ceaun costiţe şi muşchi de porc afumat, amestecate cu bucăţi de slănină. Şi are şi nişte brânză-n scoarţă de brad…”. În singurătatea Călimanului, Huţanu îi tratează pe oaspeţii lui cu rachiu de afine, friptură de berbec şi pâine de secară. Un pădurar din Râşca îi ospătează pe vânători cu borş de găină şi mămăligă pe care aceştia le mănâncă folosind „linguri nouă de lemn de paltin”. Meniul vânătoresc evoluează de la simplu la bucate mai elaborate. În Fraţii Jderi, la curtea domnească începe să se producă însă „sincronizarea cu complexele obiceiuri europene”. Valorile tradiţionale privind enogastronomia coexistă aici cu cele aşa-zicând moderne. În Creanga de aur, care este „expresia magistrală a fascinaţiei lui Sadoveanu pentru tradiţie, mit, spiritualitate, arhaitate”, contrastul dintre civilizaţia culinară şi vechile habitudini în ceea ce priveşte mâncărurile, băuturile, mijloacele de preparare şi de servire a lor dau seamă, aparent paradoxal, de unitatea şi armonia unei lumi, precum şi de nobleţea unui cod existenţial milenar. Sadoveanu, care este, în opinia lui Mircea Zaciu, autorul celui mai cuprinzător „breviar secret al bucătăriei naţionale”, face figură de veritabil erudit în materie, erudiţie vădită „nu doar de impresionantul număr al denumirilor, ci şi în diseminarea generoasă a feluritelor reţete sau în pledoariile entuziaste pentru anumite mâncăruri/ băuturi”.
Parcurgând această carte excepţională – cum o califica în titlul comentariului său, apărut într-un cotidian, criticul Alexandru Călinescu – în care este explorată o zonă până acum terra incognita, ai imaginea a ceea ce autoarea numeşte „prezenţa masivă a scenelor culinaro-bahice” în literatura română. Dincolo de frumuseţea, pitorescul şi savoarea lor artistică, asemenea scene exprimă o întreagă metafizică.
Una dintre cele trei secţiuni ale volumului „Fascinaţia enogastronomică în literatura română” se intitulează „Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice”. În acest capitol este schiţată o istorie (de aproape două secole) a cafenelei literar-artistice româneşti, implicit creşterea şi descreşterea mitului acesteia. Căci atât la noi cât şi în alte spaţii culturale, nu numai europene, a existat şi dăinuie un mit al cafenelei literare. Când spun nu numai europene mă gândesc, de pildă, la faimoasa Bodeguita del Medio de la Havana, pe care am avut prilejul să o vizitez cu mulţi ani în urmă. Prin ea au trecut şi trec mari personalităţi ale secolului trecut şi ale secolului nostru: scriitori celebri, în primul rând Hemingway, care adăsta aici, împreună cu prietenii, şi îşi bea obişnuitul mojito, mari actori, pictori, gazetari, sportivi legendari din întreaga lume. Pereţii Bodeguitei sunt plini de dedicaţii şi semnături ilustre. Atenţia vizitatorului este atrasă şi de un scaun atârnat cu picioarele de tavan. Pe el a stat ziaristul care a scris primul reportaj despre cafeneaua din capitala Cubei. Era reporter al ziarului spaniol EL PAIS. Scaunul este păstrat şi expus astfel în semn de omagiu adus jurnalistului. Mă gândesc, de asemenea, la cafenelele pariziene. De pildă, La Flore unde Cioran se întâlnea cu prietenii săi, între care Albert Camus, sau Les Deux Magots, frecventată odinioară de Rimbaud, Mallarmé sau Paul Verlaine, mai târziu de Gide, Elsa Triolet, Jean Girraudoux, Hemingway, iar mai încoace de Picasso şi Sartre.
La noi, în epoca postbelică, cafeneaua literară aproape a dispărut. Apoi, încercările timide de a reînnoda firul, de a-i reanima rolul şi prestigiul în deceniile de libertate haotică, de confuzie a valorilor şi de batjocorire a tradiţiei, de după ruptura din decembrie ’89, sunt departe de a se înscrie în linia unui mit ce se dovedise fecund. Până şi faimoasele Bolta Rece de la Iaşi sau Capşa bucureşteană şi-au pierdut aura mitologică. În opinia Isabellei Krizsanovszki, cafenelele literare, dacă le mai putem numi aşa, apărute la începutul secolului din care, iată, s-a scurs deja un deceniu şi-ar asuma mai mult „rolul unor instituţii culturale sau caracteristicile unor ateliere de creaţie”.
Autoarea dă câteva exemple ce nu mi se par, totuşi, prea concludente, dar altele nu sunt. Între acestea şi mult mediatizata „afacere literar-gastronomică” a lui Mircea Dinescu din localitatea dunăreană Cetate unde poetul pretinde a fi fondat primul „port cultural” din Europa! Scopul ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, „realizarea unei zone de conectare culturală permanentă a creatorilor români din diverse domenii artistice cu mediile culturale din întreaga Europă”. Generos, „căpitanul” (şi propietarul) originalului port face cunoscut că acesta „este deschis tuturor corăbiilor ce se vor încumeta să-şi arunce ancora aici, fie ca să-şi descarce poverile de mirodenii artistice, fie măcar ca să-şi tragă sufletul în lungile călătorii dintre diverse orizonturi oricât de îndepărtate geografic, însă învecinate spiritual”. Ce să zic? Afacere de poet, e drept nu lipsit de simţ practic şi de spirit întreprinzător, dar nu chiar cafenea literar-artistică.
De fapt, cred că ultimul proiect important în acest sens, care s-a şi materializat, a fost „Divanul meşterilor şi cărturarilor de la Hanul Ancuţei”, înfiinţat la Bucureşti, în strada Izvor nr.112, în octombrie 1936, o societate ce l-a avut în frunte pe Mihail Sadoveanu – „Mare Vornic” – ceilalţi societari fiind: Al.O.Teodoreanu, Panait Istrati, Liviu Rebreanu, George Enescu, Tudor Arghezi, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Cella Delavrancea, Miliţa Petraşcu, Oscar Han, N.N.Tonitza, Camil Ressu, N.Dărăscu, iar ca „invitaţi” pe Gala Galaction, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, Al.Rosetti şi Oswald Teodoreanu. Din prezentarea şi amplul comentariu ale Izabellei Kriszanovszki, mai aflăm care erau actele constitutive ale societăţii: Statutul, Porunca marelui vornic, Hrisovul vel-logofătului, Pravila hanului, Izvodul de mâncări şi beuturi.
Dincolo de spiritul ludic şi de stilul cu parfum cronicăresc, datorate, fără îndoială, lui Sadoveanu şi lui Păstorel Teodoreanu, care semnau şi broşura cu cele 35 de articole ale Statutului, stabilementul, cu termenul autoarei, avea obiective majore: „dezvoltarea întregii mişcări literare şi artistice din România”; „încurajarea tinerelor talente”; „purificarea limbii româneşti”; „participarea la toate manifestările în domeniul frumosului şi al plăcutului”. Totodată, noul Han al Ancuţei se vroia „o punte care să lege trecutul cu prezentul”. Ambianţa rustică a Hanului, singurul local cu program non-stop din Bucureşti la acea vreme, era menită să o reconstituie pe cea a unui han din vechime. Oaspeţii beau din ulcele de lut, iar fondul muzical era asigurat de un taraf ce cânta până dimineaţă, la plecarea ultimului musafir. Aflu din cartea Izabellei Kriszanovszki: „Pe pereţi atârnau, înrămate, citate din originalele regulamente ale societăţii, extrase din Hrisovul vel-logofătului (care se regăseau, uneori versificate, sub semnătura lui Păstorel, în revistele vremii): «Oamenii care cetesc în timpul mesei nu digeră ceea ce cetesc şi nu pricep ceea ce mănâncă»; «Dacă nu puteţi renunţa la obiceiul de a desface oul fiert cu cuţitul, scoateţi-vă şi ghetele (poate vă strâng)»; «Primum bibere, deinde philosophare»; «Este o elementară datorie să plăteşti ce ai băut, dar nu eşti obligat să bei tot ce ai plătit»”. Pravila Hanului prevedea aspre pedepse pentru cei ce s-ar apuca să „hulească vinul Măriei sale de la Cotnar”, să „spurce” vinul, să pună vinul roşu la gheaţă sau să-l bea cu peşte etc. Se serveau bucate tradiţionale româneşti, la preţuri accesibile, dar şi străine, însă mai scumpe. Societarii sau membrii Eforiei, cum se mai numeau, veneau adeseori la noul Han al Ancuţei. Sadoveanu bea numai vin alb, vechi de cel puţin 20 de ani, Liviu Rebreanu prefera mâncărurile ardeleneşti, lui Panait Istrati îi plăceau Schweitzer-ul şi berea Bragadiru, Păstorel nu rata „micul dejun de la miezul nopţii”. Hanul era o afacere profitabilă, de vreme ce era posibilă atingerea unuia dintre cele mai importante obiective: stimularea tinerelor talente. Chiar în primul an de funcţionare, au fost acordate şase premii, în valoare de 5000 lei fiecare: Lucia Demetrius – proză, George Lesnea – poezie, Constantin Silvestri – muzică, Ion Irimescu – sculptură, dar şi un tânăr asistent de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi.
În istoria literară rămân fără îndoială în primul rând Bolta Rece, strâns legată de Junimea, apoi Capşa, dar şi cafeneaua NewYork de la Cluj unde, între altele, au avut loc primele şedinţe ale redacţiei revistei Gândirea.
După război, tradiţia cafenelei literare este reluată, continuată, mai ales de restaurantul de la Casa Scriitorilor, de care se leagă o întreagă mitologie catalizată şi de spiritul unei epoci deosebit de complexe şi contradictorii. Nu puţini dintre protagoniştii poveştilor de la acest han sui generis, unde rolul Ancuţei de odinioară l-a jucat, timp de decenii, inegalabila madam Candrea, sunt astăzi clasici ai literaturii şi artei româneşti. Evocată în diverse scrieri de cei ce i-au fost multă vreme oaspeţi, nu puţini deloc comozi, Doamna Candrea avea ea însăşi datele unui personaj literar perfect integrat în pitoreasca lume ce se perinda prin acea insulă de libertate, cum nu mai era alta în România antedecembristă. Aidoma atâtor altor valori a dispărut şi acel spaţiu literalmente fabulos. Să sperăm că măcar mitul cafenelei literare, atât de fecund, nu va dispărea.
