Opera lui Matei Călinescu, încă insuficient explorată, se desfăşoară pe câteva paliere distincte, nu fără legătură între ele: critică literară (Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, Aspecte literare, Eseuri critice, Clasicismul european, Conceptul modern de poezie, Cinci fețe ale modernității, A citi, a reciti, Mateiu I. Caragiale: recitiri etc.), poezie (Semn, Versuri, Umbre pe apă, Fragmentarium, Tu: elegii și invenții), proză (Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter) şi memorialistică (Amintiri în dialog – în colaborare cu Ion Vianu, Portretul lui M, Un fel de jurnal – 1973‑1981). Cărţile lui Matei Călinescu constituie, în esență, o reflecție a unei conștiințe morale în conflict cu impostura și distorsionarea ideologică specifice perioadei comuniste. Printre trăsăturile distinctive ale textelor sale aş aminti eleganța și fluiditatea stilului, dar și un anumit tact personal (Gheorghe Grigurcu), în care rigoarea argumentativă se îmbină cu o expresie flexibilă și persuasivă, capabilă să informeze, să demonstreze și să convingă printr‑o artă subtilă a elocinței hermeneutice.
Abordarea critică a lui Matei Călinescu derivă dintr‑un set de opțiuni estetice asumate, provenind dintr‑o vocație a coerenței și dintr‑o nevoie profundă de autenticitate și validare a demersului său. Viziunea estetică este reliefată cu precizie, ca în Rigoarea și poezia criticii, unde autorul își fundamentează argumentația pe: unui „concept larg al literaturii” trebuie să‑i corespundă „un concept larg al criticii”. Criticul pledează pentru ideea de diversitate şi de problematizare, climatul critic cel mai fecund fiind considerat acela al discuţiilor, dezbaterilor şi reacţiilor libere, neconstrânse, al „afirmării polemice” a formulelor şi preferinţelor individuale, oricând de preferat unei atmosfere aride de „universale şi placide consensuri”. Într‑un astfel de climat al dezbaterii creative, criticul nu neglijează funcţia benefică a erorii, percepută „ca o posibilitate sau ca o aproximare a adevărului”. Susţinând imperativul formulării judecăților de valoare, rezultat și ilustrare a actului critic, Matei Călinescu subliniază existența a două segmente esențiale în cadrul conștiinței critice: vocația estetică și exercițiul critic, domenii interdependente, aflate într‑un dialog fecund, benefic. „Autoritate discretă” a criticii româneşti (Ion Pop), Matei Călinescu se revelează şi în paginile autobiografice ca un intelectual intransigent, atent la tot ce îl înconjoară. Un fel de jurnal (2006) exprimă dificultăţile de adaptare la exigenţele şi provocările exilului, fiind configurate aici două voci, două conştiinţe şi două identităţi, cu desen precis conturat, aflate într‑un dialog continuu, deschis, fertil. În cartea Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp (2016) regăsim fragmente de istorie personală, rememorări şi reflecţii, contextualizări şi referinţe la istorie şi la lumea exterioară, prelucrate de retortele unei memorii subiective, marcate de intemperiile temporalităţii. Matei Călinescu consideră că „în memoria subiectivă, ca şi în vis, nu există timp” şi, în consecinţă, „tot felul de simultaneităţi sunt posibile”. Cartea este, observă autorul, un „jurnal de bătrânețe în care, în locul reacțiilor la evenimentele zilnice, al întâlnirilor (care nu se mai produc) și‑al proiectelor, în locul stărilor de spirit efemere, rolul principal, dacă nu chiar unic, îl joacă amintirile”. Memorialistul îşi asumă, cu luciditate, principiul „one day at a time”, percepând timpul ca inevitabilă curgere spre finitudine, dar şi ca „explozie”, prin reliefarea unor fragmente de timp, de momente care se amestecă, se întretaie, se despart şi se reunesc într‑o dinamică nedistinctă ce pune la încercare integritatea identităţii fiinţei care le percepe, le trăieşte, le decantează în articulaţiile propriului organism, cu extazele, traumele şi agoniile lui: „Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.” Se produce, astfel, o revelatorie nevoie de „aşteptare”, alcătuită, la rândul ei, din fragmente de aşteptări ireale, din „microaşteptări” ce conduc la întreţinerea energiei, a dinamismului de care are nevoie individul pentru a persevera în fiinţare: „Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu‑zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să‑ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător”. Fluxul amintirilor, evocarea unor fiinţe dragi, examinarea rolului exilului în economia propriului destin, conştiinţa acută a bolii, toate acestea conturează interogaţiile asupra memoriei şi asupra rolului acesteia în funcţionarea metabolismului identitar al individului: „Eu plecasem de mult în exil, altă formă de sinucidere. Neavând o țintă transcendentă, m‑am lăsat în voia necesităților, întâmplărilor și, când am avut ocazia, a impulsurilor”.
Revizitarea trecutului prin recursul la memorie produce, pe parcursul textului, refracţii, deformări, distanţe afective sau sincope de sensibilitate, ce conferă amintirilor o senzaţie de irealitate şi atemporalitate („Ceea ce rămâne în memorie e fără îndoială ireal, dar nu e fals. Participă, într‑un fel, la viaţa celui care‑şi aminteşte.”). Evocarea figurii unor prieteni (Nichita Stănescu, Adrian Marino, Miron Chiraleu, Vlad Georgescu, Ion Vianu, Mircea Ivănescu, Annie Bentoiu) conduce la rescrierea, în tonuri afectiv‑nostalgice, a unui trecut pe evocarea diaristică îl luminează prin prisma sensibilităţii autorului, care ne oferă o lectură atentă a propriei existenţe, a lumii prin care a trecut, dar şi a dramelor îndurate (moartea fiului, Matthew, boala proprie). În astfel de împrejurări, în care tragismul e dominant, diaristul elogiază rezonanţă etică a prieteniei, a bunătăţii şi generozităţii, elementul definitoriu al sentimentului de prietenie („Dincolo sau dincoace de teorii, eu îmi păstrez credinţa în prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din propria‑i cenuşă./…/ Bunătatea, generozitatea, simpatia sunt şi ele, în felul lor, mijloace de cunoaştere şi de recunoaştere, care există în prietenie …”). Citind şi recitind propriul prezent şi trecut prin grila maladiei şi a lucidităţii, Matei Călinescu rezumă în paginile sale autobiografice o „dicţie a suferinţei” (Dan C. Mihăilescu), oferind, de asemenea, reflecţii acute despre credinţă, moarte, durere, aşteptare, despre relaţia dintre eu şi memorie, sau despre unic şi multiplu, într‑o încercare de a recupera murmurul secundelor şi tumultul istoriei. Lectura este, în aceste însemnări confesive esenţiale, un act exemplar, care îşi găseşte utilitatea chiar în circumstanţe existenţiale‑limită: „Găseam în lectură tot ce îmi trebuia. În cartea mea despre lectură/relectură am scris cu interes despre vârstele lecturii, despre locurile și ocaziile ei. Am scris (exercițiu imaginativ bazat pe mărturii directe) despre lectura în închisoare. Am scris (bazat în parte pe experiența personală) despre lecturi religioase (relecturi). Aveam impresia că obținusem o înțelegere – fie ea cât de superficială și de limitată – a fenomenului lecturii. Dar lipsea ceva: lectura pe patul de moarte”. Ziua trăită („o monadă sau un aleph temporal”) se deschide, în mod paradoxal, spre trecutul fiinţei, printr‑o nevoie sacrificală a diaristului de a‑şi explora propriile limite, propriile frustrări şi drame, printr‑o pendulare continuă între „imaginația memoriei” şi „imaginația anticipării”, spaţiu al unor rescrieri, relecturi, retrăiri ale propriei vieţi. Un altfel de jurnal este, astfel, o confesiune exemplară, dramatică, autentică, un fel de autoportret în palimpsest, cu scriitura tensionată, discretă şi problematizantă a unui intelectual mistuit de nelinişti, interogaţii şi dileme. Atracția ideilor critice reprezintă un element esențial al cărţilor lui Matei Călinescu, ideile fiind reconfigurate prin plasticitatea raționamentelor integrate într‑o rețea bogată de relaționări, raportări și contextualizări, impunându‑se prin simplitate, firesc, naturalețe. Libertatea de expunere conferă un caracter personal discursului, care se bazează pe un principiu al obiectivității și al seninătății, erudiția fiind persuasivă, cu relief conceptual sobru și rafinat, elocvent cu măsură, elegant și riguros.
■ Profesor univ., scriitor, critic, teoretician şi istoric literar, eseist
Iulian Boldea
