Mircea Platon: Grigore Popa şi omul administrativ

Ucenic al lui Lucian Blaga şi D.D. Roşca – filosof care-⁠i aprecia „hrănitoarea proză speculativă” –, considerat de teologul Grigorie T. Marcu „nu numai un poet de purităţi stelare, un gânditor de mari făgăduinţi şi un publicist de inepuizabile posibilităţi, ci şi un intelectual ortodox de convingeri clare şi ferme”, Grigore Popa a practicat o filosofie a contrapunctului liric la gravele teme ale ontologiei. Filosofia unui om convins că „tot ce e mare şi etern se creează cântând”

„«Voinţa de sacrificiu» naşte numai acolo unde «conştiinţa misiunii» este vie. Şi este natural să fie aşa. Te sacrifici din generozitate ca zeii sau eroii şi din porunca destinului, care-⁠ţi taie drumul misiunii. Sacrificiul este privilegiul firilor tari. Cei mărunţi şi meschini nu cunosc tăria poruncilor lui. Sacrificiul e fecund numai când conştiinţa misiunii individualităţii coincide cu cea a comunităţii. Astfel, asistăm la acte de eroism maestuos şi gratuit, ca tot ce e tragic şi frumos în lume” (Peisaj ardelean) scria, la 24 de ani, în 1934, Grigore Popa.

Mai târziu, răsturnat de concava oglindă a istoriei, avea să scrijelească, frământat: „Vineri, 13 iunie 1947 […] De ce sunt criminal de război? Iată ce mintea mea nu poate să cuprindă şi sensibilitatea mea refuză sa accepte […] Povara ispaşei o simt în fiecare clipă, crima n-⁠o văd. […] situaţia mea la ora actuală – din punct de vedere moral – se prezintă aşa: nevinovat în faţa lui Dumnezeu, nevinovat în faţa conştiinţei, nevinovat în faţa comuniunii de dragoste şi destin a nea­mului românesc, dar vinovat în faţa oficialităţii […] Dacă aş fi sigur că ispăşesc păcate legate indisolubil de făptura mea trupească şi sufletească, dar fără nici o legătură cu crimele împotriva umanităţii, a păcii, a dezastrului ţării – pentru care am fost condamnat –, n-⁠aş spune nimic. M-⁠aş simţi în situaţia clară a condamnatului de drept comun. Dar – şi aici se complică şi se încurcă nespus de mult lucrurile – când suferi fără să ştii pentru ce, durerea este mai grea şi suferinţa mai amară.” Şi continuă, cu cinstită demnitate razeşască, de om limpezit de sfatul bătrânilor: „Adevărat, dialogurile pe care le am în gând sau în vis cu părinţii mei dau o oarecare mângâiere, pentru că le pot spune, cu mâna pe inimă, că nu le-⁠am făcut numele de ocară, nici neamul de râs. Poate din acest motiv, oamenii din satul meu natal – de cari mă simt legat nu numai prin visurile grave ale copilăriei şi prin elanurile cutezătoare ale tinereţii, ci şi prin toate fibrele fiinţei mele – mi-⁠au mărturisit dragostea lor printr-⁠o impresionantă unanimitate, pecetluită sub cupola bisericii din deal… În acest gest de spontană solidaritate cu nenorocirea care m-⁠a lovit, eu văd cel mai puternic argument al nevinovaţiei mele…” (Jurnal metafizic).

Deşi s-⁠au dorit a fi cel de-⁠al doisprezecelea ceas al pendulei hegeliene, motorul sistemului comunist nu a fost dialectica1, ci absurdul: de diferite calibre, automat, cu lunetă sau cu surdină. Departe de a rezolva contrariile într-⁠o „superioară sinteză”, bolşevicii reali – nu cei noţionali – îşi lichidau adversarul – adică realitatea – pentru a se putea lăfăi în grosolana lor ficţiune. De aici, o mecanică a represiunii care lăsa victimelor sarcina de a găsi o noimă: „Tăiată artificial în clase antagoniste de cuţitul legii impuse de străin şi condamnată în loturi, comunitatea naţională este ameninţată să-⁠şi piardă aplombul istoric şi sentimentul, adânc cât veacurile, al certitudinii sale ontologice […] În această atitudine de supremă încordare, când este pusă nemijlocit în faţa alternativei de a fi sau a nu fi, că este închisă în temniţe jilave, că este împresurată de trei rânduri de sârmă ghimpată în lagăre de exterminare sau se zbate în cămaşa de forţa a robiei libere, comunitatea naţională îşi apără, cu dârză disperare şi sacră nebunie (nebunie pentru negustorii de valori şi vânzătorii de suflete), demnitatea ei etnică, dreptul ei plenipotenţiar în faţa istoriei şi în faţa lui Dumnezeu […] Am cetit expresia gravă a acestui sentiment pe feţele întristate ale convoaielor de condamnaţi politici purtaţi în lanţuri, dintr-⁠o închisoare în alta şi pe figurile scofâlcite de muncă silnică şi teroare ale brigăzilor din aşa numitele lagăre de reeducare […] Ecumenicitatea suferinţei crea comuniunea de dragoste şi destin, a cărei finalitate era mântuirea personală prin mântuirea comunitară a neamului” (Jurnal metafizic).

Învigorat de certitudini dar călăuzit de nelinişti, Grigore Popa îndrăznise încă din anii tinereţii (1936) să atace reduta conformismului pozitivist: „În epoca noastră […] aproape totul se administrea­ză, de la sentimentul religios până la cea mai umilă frântură de gând. Mai mult, pentru cine urmăreşte cu atenţiune fenomenul cultural al contemporaneităţii, se impune ca o implacabilă constatare apariţia unui tip nou, omul administrativ […] Astăzi când maşinismul, sub aspectele lui multiple, a gonit din lume «sufletul» şi «cartea», când prin aer, pe subt pământ şi pe apă se află tot ce se petrece în lume, fără prea mare efort, se impune o serioasă întoarcere a omului spre propria lui fiinţă. Se cere din nou încetăţenit în vastele metropole ale lumii cultul virtuţilor interioare, cultul contemplaţiei şi al creaţiei. Azi trăim în epoca acţiunilor planetare. Fiecare din noi, chiar când nu recunoaşte în plină lumină a conştiinţei, ascunde în sine un American. Ne americanizăm clipă de clipă. Ne exteriorizăm, gesticulăm şi vorbim în superlative paradoxale. Ceea ce câştigăm în suprafaţă însă n’are suport în adâncime. Evităm din ce în ce mai mult efortul constructiv şi meditaţia. E mai uşor să împrumuţi şi să administrezi decât să gândeşti singur. Administrarea, mai ales acuma când sunt şi maşini de calculat, te dispensează de cap” (Peisaj ardelean). Diagnosticul, de o precizie frisonantă, pus de Grigore Popa într-⁠o epocă în care americanii erau doar cowboy de celuloid, o ficţiune inofensivă pentru cea mai mare parte a locuitorilor Europei, se încheie astfel: „Pentru a fi la înălţimea timpului, ca să corespunzi exigenţelor progresului, trebuie să acţionezi, să faci politică. Înseamnă, în ultima analiză, să priveşti şi să valorifici totul subt specie utilitară” (Peisaj ardelean).

Dacă, mai târziu, ar fi acceptat să-⁠şi deghizeze rândurile de mai sus cu salopeta luptei de clasă, a „criticii societăţii burgheze”, poate ar fi fost salvat. Aşa însă, a fost şi el, ca şi alţii, fruct pârguit în copacul inteligenţei româneşti, scuturat în nedreptate jilavă, în întuneric noroios. În bătaia soarelui şi răcoarea serilor a rămas numai agurida. Restul, la beci. Sub teasc.

Viaţa lui Grigore Popa, de o autenticitate discretă, a stat sub semnul metafizicii. Şi metafizica sa a crescut nu din orgolioasa angoasă a omului modern, ci din dorul dezmărginirilor, al dăruirii. Nu din fărâmiţante frământări egotiste, ci din sâmburele neliniştii bune, a sentinelei, a paznicului de far, a realistului creştin: „Nu ne gândim nici o clipă la eforturile banale de armonizare şi împăcare a tot ce există. Aceasta nu e treabă de filosof, ci meditaţie pentru orfanii de meditaţie filosofică. Eforturile la care ne gândim noi sunt acelea care ne dau curajul şi luciditatea de a privi în faţă dezbinul, de a accepta riscul şi de a da semnficaţie pozitivă durerii. Ele ne azvârl în plină dramă a existenţei şi se împlinesc sub semnul luminii interioare” (Existenţă şi adevăr la Soren Kierkegaard).

Ucenic al lui Lucian Blaga şi D.D. Roşca – filosof care-⁠i aprecia „hrănitoarea proză speculativă” –, considerat de teologul Grigorie T. Marcu „nu numai un poet de purităţi stelare, un gânditor de mari făgăduinţi şi un publicist de inepuizabile posibilităţi, ci şi un intelectual ortodox de convingeri clare şi ferme”, Grigore Popa a practicat o filosofie a contrapunctului liric la gravele teme ale ontologiei. Filosofia unui om convins că „tot ce e mare şi etern se creează cântând”.