Nicolae Breban pare în această cultură de mimoze un primitiv. Şi el este un primitiv. Vorbeşte tare, scrie tare! Clocoteşte, spumegă, dă pe din afară. Nu încetează să se mire! La peste 80 de ani, Breban este uimit de viaţă! Într-o ţară unde sictirul se poartă pe buze ca rujul, unde dacă nu eşti scârbit pari complet idiot, unde copiii învaţă să înjure de viaţă de la grădiniţă, Breban pare o arătare din alte poveşti, din alte vremuri, din alte tărâmuri
Cultură mare – teme mari;
cultură mică – teme mici, nici o temă
O cultură mare este o cultură a temelor mari! O cultură mică este o cultură a „motivelor” mici, locale, regionale, a descrierilor pitoreşti, a folclorului, a „specificului”. Teme precum Dumnezeu, moartea, viaţa, întrebările fundamentale ale omului – ce pot să ştiu, ce trebuie să fac, ce-mi este îngăduit să sper, de unde venim, încotro ne îndreptăm – sunt întrebări „înghiţite” în sec, neadresate, prin tradiţie, într-o astfel de cultură. Lipsa maturităţii, a demnităţii individuale, personale, colectivismul acestor culturi îi împiedică de cele mai multe ori pe indivizii şi creatorii ei să se ridice la nivelul acestor teme. Se întâmplă adesea ca în cadrul unor culturi mici să apară exemplare de cultură „mare” şi, odată cu ele, marile teme şi marile opere. „Orgoliul unui individ născut într-o cultură mică este întotdeauna rănit”, spunea Cioran, 
vrând, de fapt, să spună „orgoliul unui om mare”. Este rănit în primul rând de indiferenţa otrăvitoare a celor din jurul său, complet indispuşi la această diversitate genetică ce irupe brutal în mediul lor asigurat, aseptic, dar strâmt, incompatibil cu dezvoltări magnifice. Autorii dintr-o cultură mică sunt autori de cultură, cultivaţi precum plantele sau legumele dintr-o seră. Să ne imaginăm cum ar mai protesta castraveţii dacă un stejar ar nimeri în „solarul” lor şi, crescând, le-ar sparge acoperişul lor protector! Câtă megalomanie! Câtă gonflare a eului, ce egolatru! De ce nu poate să fie mai modest, mai ikebanic?
Autorilor minori le lipseşte acea natură puternică ce se resimte în fiecare mare creator. Numim geniu şi spirit titanic – acel spirit izvorât parcă direct din stihii, abia erupt din magma primordiilor, monstru în sensul propriu – jumătate animal, jumătate om. Nu altfel i-au reprezentat pe zei – cu înţelegerea lor spontană şi directă, intuitivă – culturile aurorale, cultura egipteană, de pildă, dar – la începuturile ei – şi cea elină: spiritul (cel mai înalt) fuziona cu natura, cu viaţa – în sensul ei cel mai bestial, cel mai adânc. Spiritul despărţit de viaţă, cultura de „ghiveci”, de „seră”, domestică – este, să zicem aşa, trăsătura distinctivă a culturilor mici şi slabe. Culturile mari şi puternice sunt caracterizate de unitatea dintre rafinament şi sălbăticie, dintre „piatră” şi „filosofie”.
Or, Nicolae Breban aparţine acestei din urmă tipologii. El cultivă teme nepotrivite, „străine” acestui spaţiu, abordează cu îndrăzneală „marile” cuvinte şi vrea să străpungă zidul lor eteric pentru a ajunge la „fiinţa” lucrurilor închise în ele. O asemenea iniţiativă este considerată din start de prost gust în cadrul culturilor mici. Teme ca „fericire”, Dumnezeu, creaţie, moarte, sensul vieţii nu sunt cotate la bursa culturii româneşti. În minorat nu e de bon ton să te ocupi cu asemenea grozăvii, ci mai curând cu brizbrizuri artistice, cu ornamente stilistice, cu eufonii şi calofilii. Iar ca să reuşeşti – e nevoie de cât mai puţin conţinut, de idei cât mai puţine. Căci ideile „cauzează” stilului; valahii mor după nuanţe, se topesc după „întoarceri din condei”, sunt extaziaţi de ziceri şi contra-ziceri care te lasă cu gura căscată întrucât „nu ştii unde bate…” autorul lor, în cine dă. Maiorescu sesizase această predispoziţie a noastră către beţia de cuvinte, confuzie şi către forme fără fond, fără conţinut – dar se prea poate că acesta nu este doar semnul unei culturi in statu nascendi, ci este semnul fundamental al unei culturi minore.
Nicolae Breban pare în această cultură de mimoze un primitiv. Şi el este un primitiv. Vorbeşte tare, scrie tare! Clocoteşte, spumegă, dă pe din afară. Nu încetează să se mire! La peste 80 de ani, Breban este uimit de viaţă! Într-o ţară unde sictirul se poartă pe buze ca rujul, unde dacă nu eşti scârbit pari complet idiot, unde copiii învaţă să înjure de viaţă de la grădiniţă, Breban pare o arătare din alte poveşti, din alte vremuri, din alte tărâmuri. S-a vorbit despre adamism românesc. Este o prostie nemărginită care terfeleşte numele lui Adam pentru a exprima, vezi Doamne, lipsa noastră de continuitate, de perseverenţă. De fapt acest neam de pensionari nu are nimic din Adam. Oameni ca Breban sunt cu adevărat adamici, sunt oameni care descoperă literalmente pentru prima oară – până la sfârşitul vieţii lor! – temeiurile lumii acesteia, sunt personajele biblice care se iau la trântă, corp la corp, cu Dumnezeu, cu îngerii, cu diavolul. Cultura noastră de filfizoni înăcriţi şi de sclivisiţi obosiţi a avut parte de puţini oameni de acest tip, îi putem număra pe degetele de la două mâini. Dar faptul că există este semnul de vitalitate a acestui neam, este dovada că în tarlaua noastră se pot ridica stejari şi că aceştia ar putea forma o pădure dacă lăstarii lor nu ar fi sufocaţi de buruienile deocamdată biruitoare. Eminescu, Blaga, Cioran, Eliade, Noica – aleg la întâmplare câteva nume de stejari ce s-au iţit nepăsători în sârbăriile noastre româneşti. Nasc şi-n România oameni! Iar acest fenomen este unul de interes larg antropologic şi psihologic şi ar trebui să formeze un vast capitol de filosofia culturii – pentru că este într-adevăr o curiozitate, un mister – cum pot răsări stejari într-o grădină de castraveţi, cu grădinari care nu cumpără căstraveţi, dar care nici cu stejarii nu ştiu ce să facă, încercând să-i taie de la rădăcină. Este un mister să vezi cum la un moment dat, dintr-o lungă succesiune de generaţii de pisici apar leii!
Conştiinţa im-posibilă a morţii
Cartea lui Breban, Profeţii despre prezent. Elogiul morţii – este o carte despre moarte (mă întreb dacă mai există vreo carte dedicată morţii în toată literatura română1) şi te-ai putea întreba cum se justifică într-un asemenea text largile incursiuni în „realitatea” (nesubstanţială) a vieţii româneşti. Justificarea este dată tocmai de faptul că Breban – şi cei ca el – au a se lupta cu două morţi – cu moartea lor personală, fizică, dar şi cu moartea lor de mari creatori răsăriţi într-o cultură mică. Oameni ca Breban suferă până la sânge – pentru că au conştiinţa propriei lor măreţii, a propriului geniu – din cauza incompatibilităţii dintre ei şi mediul înconjurător, dintre ei şi lumea culturală românească, e aceeaşi suferinţă pe care o strigă în textele lor Eminescu, Cioran, Eliade. Ei sunt ameninţaţi mereu cu moartea prin uitare şi prin indiferenţă a celor din jurul lor! Omul mic a descoperit o modalitate de a-l strivi pe omul mare, o otravă morală mortală: îl ignoră, îl face să sufere de foamea şi de setea de a fi văzut, de a fi auzit, de a fi (re)cunoscut. Îl aduce în situaţia umilitoare de a striga, de a încerca să-şi facă simţită prezenţa, de a se bate cu pumnii în piept – şi de a părea astfel un megaloman, un egolatru – neluat în seamă de nimeni – şi cu cât va face mai mult caz de existenţa sa, cu atât va fi mai ignorat, cu o satisfacţie psihotică de poporul „său” – un popor străin, nesfârşit de străin. Breban simte că acest popor i-a pus gând rău, că l-a condamnat la cea mai grea moarte pentru un creator – la moartea memoriei, damnatio memoriae, cu atât mai insuportabilă cu cât Breban nu crede într-o altă formă de nemurire, în nemurirea psiho-fizică (şi nu crede pentru că lui îi este imposibil, ca oricărei conştiinţe puternice, conştientă de ea însăşi, să creadă că va muri).
Cum orice conştiinţă este inseparabilă de sentimentul indestructibilităţii sale – pentru noi moartea este sortită să rămână o temă abstractă, o „idee”, o noţiune a intelectului. Pentru a-i putea concede „existenţa”, moartea trebuie să se concretizeze, să se întrupeze, să ne lovească. Moartea trage mai întâi, mult timp în aer – şi nu o credem –, trage apoi la picioare – şi din nou nu o credem; în sfârşit, trage în plin, în mijlocul nostru, secerându-i pe cei de lângă noi, rând pe rând – şi abia atunci începem să credem că nu este doar o simplă vorbă. Dar continuăm să credem că glontele „nostru” ne va ocoli – oricât de mult l-am cere, oricât de tare ne-am despuia pieptul în aşteptarea lui – până în clipa când acesta ne curmă credinţa noastră – necredinţa în moartea noastră. A fi conştient de moarte înseamnă să porneşti dialogul dintre eul tău/ mintea ta, impermeabilă prin definiţie la moarte, saturată de viaţă – şi „dovezile” sale „palpabile”, factuale, empirice de existenţă. Raţionaliştilor dintotdeauna li s-a părut o evidenţă, aproape matematică, indestructibilitatea, imortalitatea sufletului/ raţiunii fără să-şi dea seama că această „evidenţă” este doar efectul psihologic al faptului de a fi conştient, căci o conştiinţă a in-conştienţei proprii este imposibilă; de aceea conştiinţa morţii nu o putem avea decât indirect, prin analogie sau prin inducţia celor petrecute în afara noastră. Nu există altă conştiinţă a morţii în afara acesteia.
Cele trei întruchipări ale morţii
Pentru Breban există trei întruchipări concrete ale morţii: moartea tatălui, mecanizarea vieţii şi moartea sa în calitate de autor, de creator (absenţa posterităţii). (Mai există o altă întruchipare concretă a morţii în viaţa lui Breban – despre care cartea de faţă nu vorbeşte: sinuciderea primei soţii; totuşi tema sinuciderii este prezentă în mai multe pagini dedicate sinuciderii adolescenţilor.)
Breban descrie în prima parte a cărţii sale efectul vitalizant teribil al im-posibilitatăţii morţii asupra posibilităţilor noastre de a fi, parafrazând vocabularul heideggerian. Descoperă această incredibilă putere fertilizatoare a morţii, odată cu moartea tatălui, moarte care i-a deschis zăgazurile puterii sale creatoare. Moarte providenţială, moarte creatoare, moarte pentru care, paradoxal, fiul îşi elogiază tatăl şi îi mulţumeşte. Nicolae Breban are 28 de ani când primeşte această veste teribilă prin moartea tatălui său: viaţa are un sfârşit! Ei bine, reacţia lui Breban este una care dezvăluie complet natura sa faustică, occidentală, majoră: nu cade în depresii ieftine, nu melancolizează asupra zădărniciei vieţii, nu fluieră cu jale, ci se apucă să creeze, să facă! În faţa imposibilităţii tuturor posibilităţilor de a fi se activează autentica sa posibilitate de a fi, vocaţia sa, scrisul. Este exact reflexul major al autenticei conştiinţe a morţii şi deopotrivă al conştiinţei de sine! El are de a fi, el trebuie să fie! (Cioran reacţionează la fel în momentul în care se îmbolnăveşte şi simte că moartea este pe bune: schimbă complet traseul său intelectual – profund cunoscător al lui Kant şi al neokantianismului, visând să devină un exeget respectabil al lui Kant – se apucă să se exprime pe el însuşi în prima sa carte „nebunească” – Pe culmile disperării, fără să părăsească, totuşi, terenul filosofiei: viitorul exeget se converteşte în creator original.)
Cea de-a doua întruchipare a morţii este moartea prin clişeu, moartea prin mecanizare şi prin rutină, moartea vie. Moartea căreia oamenii îi plătesc obolul cu mult înainte să moară, unii de la douăzeci, alţii de la treizeci – fapt e că majoritatea oamenilor trecuţi de 40 de ani sunt deja decedaţi, cadavre vii, morţi cu tensiune arterială. Este vorba despre mecanica placată asupra viului – despre care vorbea Bergson, uciderea oricărei imprevizibilităţi, a oricărei Noutăţi, repetarea aceluiaşi scenariu, a aceleiaşi „plăci” existenţiale: uitarea de sine prin repetiţia sterilă a aceluiaşi mic scenariu – la fel de fix ca o piatră funerară, la fel de stabil ca un mormânt. Acesta şi nu altul este motivul pentru care Cioran – un spirit afin, după părerea mea – dorea ca toţi cei trecuţi de 40 de ani să fie exterminaţi. Breban propune două soluţii pentru a evita să murim în acest fel, fără să ne dăm seama, în viaţă fiind: să provocăm întâmplarea (să te plasezi cu un superb buchet de trandafiri la un colţ de stradă, părând ca aştepţi pe cineva, dar neavând, de fapt, nici o întâlnire; să provoci într-un mod cu totul gratuit un scandal în tren în jurul unui bilet lipsă; să cerşeşti îmbrăcat într-un costum elegant şi cu pantofii lăcuiţi cu grijă) şi să acordăm atenţie maximă „încheieturilor” existenţei, filigranelor, micilor detalii, ignorate de toată lumea, să revenim, cu alte cuvinte, la privirea de copil în stare să vadă obiectele lumii, în puritatea lor, nedeformată de cunoştinţele şi categoriile plictiselii noastre „mature”. Revenirea la Prezent este soluţia indicată de Breban pentru a fenta această moarte, cea mai răspândită dintre toate, moartea oamenilor maturi! Oamenii merg în „coşciugele lor de aer” – o sintagmă menită să figureze în antologia celor mai reuşite expresii privitoare la moartea în viaţă.
Critica cauzalităţii desfăşurată de Breban pe parcursul cărţii sale merită o atenţie specială. Aceasta trebuie clar delimitată de „indeterminismul” netematizat, neexplicit al „sufletului românesc”. Să mă explic. Aşa zisul fatalism românesc nu are nimic de a face cu necesitatea, cu cauzalitatea. Este, dacă vreţi, un „fatalism” al hazardului, al întâmplării, al indeterminismului. Românul nu crede în Destin, în providenţă, într-o ordine structurantă şi determinantă a lumii, ci este adeptul lui „nu ştim ce-o să fie”, al lui „ce-o fi, o fi!” Pentru cultura occidentală, pentru orice cultură majoră – credinţa într-o cauzalitate obiectivă – a fost rareori şi aproape fără efect pusă în discuţie. Chiar dacă a fost contestată ca o credinţă iraţională, totuşi, ideea de cauzalitate a fost validată ca origine a raţiunii înseşi. Raţiunea nu poate gândi decât în termeni de cauză-efect, iar teologia creştină occidentală a făcut nenumărate eforturi în a acomoda ideea de cauzalitate cu ideea de libertate umană/ divină, întotdeauna însă în favoarea celei dintâi. Pentru occidentali Dumnezeu şi necesitatea se confundă, de aici importanţa absolută a noţiunii de providenţă, de atotştiinţă divină, o noţiune aproape absentă în spaţiul răsăritean. Pentru răsăriteni, Dumnezeu este mai curând un Dumnezeu intervenţionist, un Dumnezeu al miracolelor, al schimbărilor de ultim moment, al răsturnărilor neaşteptate. Dumnezeu este, în acest spaţiu, în primul rând făcătorul de minuni. În Occident, însăşi mântuirea omului a fost pusă sub semnul unei decizii deja luate, a unei cauze imposibil de schimbat – de la Augustin la Calvin. Dumnezeul creştin a împrumutat toate atributele Destinului – aflat deasupra zeilor – el însuşi un simbol al credinţei (oarbe?) în cauzalitatea inexorabilă – al cărei efect binefăcător este ordinea, cosmosul – cu toate efectele secundare negative ale suferinţelor individuale. Occidentalii trăiesc în orizontul lui „ce va fi a fost deja stabilită din eternitate”, noi în orizontul lui „şi de-o fi…” Şi „de-o fi să mor” cum spune ciobănaşul mioritic, în orizontul posibilităţii pure. Acel „de-o fi să mor” al ciobănaşului arată o acută lipsă de credinţă în cauzalitate şi sfidează legile probabilităţii.
Cum e posibil atunci ca tocmai spaţiul occidental să fie caracterizat de spiritul faustic, al facerii, al voinţei şi al voinţei de putere? Te-ai aştepta ca tocmai acolo să existe o resemnare, o delăsare, o tradiţie a inacţiunii. Când, de fapt, este tocmai invers. Pentru occidental modelul divin trebuie imitat de către om. Dacă la temeiurile lumii stă Cauza primă, înlănţuirea necesară cauză-efect, atunci el ştie că trebuie ca, în mic, să acţioneze după acelaşi model. Că dacă vrea să obţină efectul dorit trebuie să adune laolaltă condiţiile împlinirii lui. Că dacă vrea să aibă o casă, trebuie să o construiască…, trebuie să pună temeliile, trebuie să o ridice cărămidă cu cărămidă. Noi sperăm mai curând că o minune se va întâmpla, că mult-dorita casă ne va pica din cer, că ceva – nu ştim ce! – se va face şi vom avea o casă. Noi nu credem în pronie şi nici în cauzalitate. De aici – improvizaţia, aşteptarea nedefinită, procrastinarea cronică. Şi speranţa într-o inspiraţie de ultimă clipă. Deciziile le luăm în ultima clipă, mai aşteptăm, poate mai intervine ceva… Vrem să avem toate datele… Mai mult decât atât – românii au reuşit să conoteze negativ termenul cauză – de exemplu „a cauza” este sinonim, în limbaj popular, cu „a dăuna”, a produce o boală. Tot astfel, în ultima vreme suntem corectaţi ori de câte ori spunem „din cauza a ceva” cu un sens pozitiv. Nu, ni se spune că trebuie folosit „datorită”, căci „din cauza” are o conotaţie negativă. De ce? De ce ar avea locuţiunea „din cauza” o semnificaţie negativă? Nimeni nu s-a gândit la asta…
Vasile Conta – filosoful român, probabil cel mai mare profet al cauzalităţii în spaţiul mioritic a fost de mult dat uitării. El nu se potriveşte „sufletului nostru” – dornic de miracole, de „intervenţii”, de inspiraţii de ultimă clipă. Şi mai ales de ziceri în coadă de peşte, de ziceri spumoase, de literatură spumantă!
Combaterea cauzalităţii este, aşadar, la Breban, făcută de la înălţimea spiritului occidental, într-o tradiţie ce se întinde de la Hume până la Nietzsche şi „indeterminismul” fizicii cuantice. Această critică poate fi citită în spiritul voluntarismului nietzscheean, cu acea corecţie pe cât de importantă, pe atât de paradoxală introdusă de filosoful german, preluată şi de scriitorul român: amor fati! Nietzsche – prin amor fati – se racordează la o întreagă tradiţie „nobilă” a filosofiei vestice (ex: stoicismul) şi încearcă să împace – să nu uităm că aceasta este tema centrală a întregii teologii creştine occidentale – ideea libertăţii omului (la el: voinţa de putere) cu ideea necesităţii. Supra-omul lui Nietzsche, ca şi „sinteza existenţială” a lui Kierkegaard, adună în sine necesitatea şi libertatea. Întreaga filosofie occidentală poate fi citită ca încercare de împăcare a ideii de libertate (divină şi umană) cu ideea necesităţii (şi Dumnezeu este o fiinţă supusă necesităţii) impusă de activarea raţionalităţii în omul occidental. În culturile primitive şi minore – Dumnezeu este absolut liber, el face ce vrea şi de aceea voinţa lui poate fi modificată, influenţată prin ritual şi rugăciune (perspectivă magică). Pentru români, de exemplu, expresia cea mai des întâlnită a „fatalismului” în faţa celor mai nefaste şi inexplicabile întâmplări este tocmai afirmarea decisivă a voinţei libere a divinităţii, desprinsă de orice raţionalitate imaginabilă, fie ea şi divină, inaccesibilă muritorilor: aşa a vrut Dumnezeu!
Celalaltă întruchipare a morţii despre care am vorbit deja este chiar cultura minoră! Aici Breban duce o luptă pe care n-a încheiat-o nici astăzi, o luptă pe viaţă şi pe moarte. O luptă pentru recunoaşterea sa – extrem de dificilă, dat fiind că pentru ca asemenea autori să poată fi acceptaţi şi recunoscuţi – trebuie schimbate, lărgite cadrele mintale, morale şi stilistice ale respectivei culturi. Este ceea ce au simţit cu o deosebită forţă oameni ca Cioran şi Eliade care şi-au dat seama că România nu-i poate accepta, nu are dimensiunile necesare pentru a le primi darurile – şi de aceea visau o Românie mare, mare nu doar geografic, spiritual mare. Au fost nevoiţi să rescrie România, să o reinventeze, o Românie pe măsura lor pentru a se putea împăca, pentru a putea trăi şi crea aici. (Una dintre variantele de titlu ale Schimbării la faţă a României era Teoria României.2) Din păcate, nu au reuşit să se iluzioneze decât o scurtă perioadă, după care s-au refugiat în ţări pe măsura gabaritului lor. Nu poţi să fii Goethe printre mongoli… Dar ce se întâmplă cu cei rămaşi, cu oamenii mari rămaşi în ţară, în această cultură mică? Breban remarcă că autorii mari sunt îngropaţi în indiferenţă şi în uitare: un exemplu este cel al marelui său prieten, Nichita Stănescu, a cărui valoare literară însuşi Matei Călinescu crede că dispare după vama de la Nădlac. O afirmaţie care îi smulge lui Breban o replică usturătoare: „O asemenea frază nu putea fi spusă decât de un ciocoi cultural”.
Dar şi această moarte l-a făcut pe Breban productiv, şi această ameninţare cu moartea uitării a acţionat, acţionează ca un stimulent al creativităţii lui, al potenţei lui creatoare. Mai întâi, cum spuneam într-un alt text, a încercat să impună un alt orizont stilistic pe măsura operei lui, pentru ca aceasta să poată fi percepută şi receptată. În egală măsură, ameninţarea cu moartea postumă (a uitării) îi produce o reaprindere a motoarelor creaţiei. Breban aplică ceea ce Cioran ar numi metoda agoniei (descrisă de mine în cartea mea Terapia prin Cioran, Ed. Trei, 2014), prin care potenţialul depresiv al suferinţei este transfigurat într-un potenţial activ, pozitiv, eficient. Românii, valahii, tind să „lase armele” în faţa suferinţei, să se lase jos, să melancolizeze, să jeluiască, să doinească – în loc să-şi înfrunte suferinţele, în loc să sfideze viaţa şi absurditatea ei, în loc să se afirme împotriva morţii, în ciuda unui univers zadarnic şi fără sens. Literatura noastră veche este plină de lamentaţii nesfârşite despre zădărnicie, trecerea timpului, moarte, psalmodieri infinite ale trecerii şi pieirii. Dar unde sunt multe lacrimi sunt şi mai mulţi muci! Or, jalea românească a lăsat în urma ei torente întregi de muci, din a căror substanţă gelatinoasă ne este aproape imposibil să ne mai desprindem. Câţiva bărbaţi ai naţiei noastre au refuzat să plângă, să se jelească, să-şi plângă de milă şi s-au apucat de făcut!
■ Nicolae Breban, Profeţii despre prezent. Elogiul morţii, Polirom, Iaşi, 2009 (326 p.)
