„Cea mai simplă şi mai la îndemână cheie pentru a fi liberi este neparticiparea noastră la minciună! Chiar dacă minciuna a acoperit totul, chiar dacă ea a pus stăpânire pe toţi, în cele mai mărunte lucruri, tu să nu uiţi să-ţi spui un singur lucru: n-are decât să stăpânească răul, dar fără participarea mea!”
„Linia care desparte binele de rău trece nu printre state, nu printre clase, nu printre partide, ci prin
inima fiecărui om, prin inima întregii umanităţi”. (Arhipelagul Gulag)
Te-ai fi aşteptat ca un autor ca Soljeniţîn să beneficieze deja de prezenţa lui în limba romană într-o ediţie de Opere, dacă nu complete, măcar însumând ceea ce a scris el mai semnificativ. În locul unei asemenea 
ediţii pe care o găsim nu numai în culturile franceză, engleză sau japoneză, dar şi în cultura polonă vecină nouă, ne întâmpină cărţi disparate din bibliografia nobeliatului rus publicate de edituri diferite, în momente dintre cele mai neaşteptate şi sub diferite imbolduri, uneori fără un minim aparat critic şi documentar. E de dorit ca, în viitor, o editură cu mare putere financiară şi cu prestigiul profesionist solid afirmat să scoată, într-o ediţie omnia, alături de romanele şi povestirile lui Soljeniţîn deja traduse în limba română, şi masiva epopee Roata roşie. Piatră de încercare pentru orice iniţiativă editorială vizând o imagine completă a creaţiei scriitorului rus, Roata roşie ar angaja o echipă de traducători dintre cei mai buni, bine plătiţi şi asistaţi de editura care s-ar încumeta la acest gest, făcut demult de câteva culturi occidentale şi orientale. În această posibilă ediţie şi-ar găsi locul şi volumul de proze scurte Dulceaţa de caise, traduse în 2015 de Cecilia Maticiuc pentru Editura Univers.
Meditând asupra răului care, în secolul XX, s-a lăsat peste întreaga lume, în Lecţia Nobel din 1970, Soljeniţîn îşi exprima credinţa că, fiind opera fiecărui om în parte, acest rău poate fi învins tot printr-un act individual: „Cea mai simplă şi mai la îndemână cheie pentru a fi liberi este neparticiparea noastră la minciună! Chiar dacă minciuna a acoperit totul, chiar dacă ea a pus stăpânire pe toţi, în cele mai mărunte lucruri, tu să nu uiţi să-ţi spui un singur lucru: n-are decât să stăpânească răul, dar fără participarea mea!”.
Soljeniţîn nu s-a limitat doar la astfel de îndemnuri, care, chiar şi aşa, sună convingător, căci ele izvorăsc dintr-o situaţie de viaţă pe care el însuşi a trăit-o decenii la rând în Rusia sovietică. La întoarcerea din exilul occidental de douăzeci de ani, în 1994, scriitorul crede că cel mai nimerit pentru el este să alăture acestor îndemnuri, alături de marile lui romane anterioare, câteva proze scurte în care să se vadă „numeroasele greşeli ale istoriei noastre, greşeli aflate şi ele la originea unor situaţii actuale”. Mai ales, el îşi propune să prezinte în astfel de proze scurte multele feluri în care fiecare dintre noi poate face greşeli în istorie. Astfel iau naştere prozele anilor 1993-1998, incluse în volumul tradus acum de Cecilia Maticiuc la Editura Univers, dar şi câteva proze mai scurte din anii 1996-1997, numite de autorul lor „krohotki“ (fărâme, aşchii), toate incluse în volumul I din ediţia în 30 de volume pe care acesta a pregătit-o în ultimii lui ani de viaţă.
Situaţiile prezentate de povestirile şi nuvelele din volumul cu un titlu care poate părea surprinzător când e vorba de Soljeniţîn – Dulceaţa de caise – se dovedesc a fi urmarea unei opţiuni personale, care a declanşat sau susţine marea greşeală comună care este minciuna – minciuna faţă de sine, faţă de alţii şi faţă de lumea întreagă. Sunt critici care consideră prozele publicate acum la noi lineare şi monologice în felul de a prezenta omul şi timpul în care evoluează acesta. Ba chiar i se reproşează autorului lor că n-a ştiut să păstreze un câştig al literaturii ruse clasice, şi anume, încrederea în spiritul omului. Dar ce scriitor clasic şi ce personaj creat de acesta s-a putut întâlni cu asemenea timpuri şi situaţii ca cele prezente în viaţa omului secolului XX şi în scrierile lui Soljeniţîn? Punând această întrebare, sugerăm că exact noile, de neimaginat de iunumane situaţii i-au impus nobeliatului rus un nou mod de a privi omul şi lumea, de a regăsi şi de a exprima altfel încrederea în puterea spiritului uman.
Punându-ne în faţă numeroase situaţii (foametea, ameninţarea la adresa familiei, ispita puterii, succesul literar facil, războiul, posibilitatea de înaintare în funcţie şi de îmbogăţire rapidă) şi tot atâtea ipostaze ale neputinţei omului de a rămâne fidel convingerilor sale morale în faţa unor asemenea situaţii din timpul sovietic şi postsovietic, volumul discutat, dezvoltă, de fapt, tema căutării adevărului, singurul în măsură să-l readucă pe om la sine şi la lume. Dar ce este adevărul pentru Soljeniţîn? Să ne amintim că, în 1970, acesta îşi sfârşea Lecţia Nobel cu o zicătoare populară: „Un cuvânt despre adevăr cântăreşte mai mult decât întreaga lume“. Ne dăm seama că, aici, atât creatorul popular, cât şi scriitorul se gândesc la adevărul-dreptate, pentru care limba rusă are un cuvânt special, pravda.
La acest adevăr-dreptate s-a referit nobeliatul rus în repetate rânduri, cel mai insistent invocându-l într-un eseu din 1982 intitulat ironic Pluraliştii noştri. Învinuit de mai mulţi critici că foloseşte doar perspectiva proprie în prezentarea realităţilor sovietice, Soljeniţîn opune pluralismului pe care i-l recomandau aceştia tocmai adevărul-dreptate prin care omul se adevereşte pe sine ca fiinţă morală în lume: „Poate oare pluralismul să figureze ca principiu suprem ? (…) Pluralismul poate fi doar o referire la multitudinea de forme ale realităţii – asta o recunoaştem cu plăcere – (…) Dacă nu există dreptate şi nedreptate, atunci ce-i poate lega pe oameni? Dacă nu există un temei universal, nu există nici morală (…) Iar, în întreaga evoluţie a lumii, adevărul şi dreptatea sunt una – sunt adevărul lui Dumnezeu“.
Cum se vede, Soljeniţîn consideră că adevărul despre care vorbeşte opera sa este, după cum va declara şi în Lecţia Nobel, „esenţa artei”. În cazul povestirilor de faţă, această esenţă se plasează în straturile de profunzime ale textului. Ea poate fi simţită în variaţiunile de conţinut, de personaje sau de motive care alcătuiesc o povestire sau alta, rămânând, însă mereu aceeaşi şi impunând criterii unice de percepere, pe de o parte, a întregii societăţi, pe de altă parte, a individului uman. De aceea, punctul de vedere auctorial nu ne mai poate apare ca unul subiectiv exprimat, ci ca aderenţă la etica şi estetica vieţii însăşi, lăsată să vorbească de la sine în „ceea ce există“, în „realitatea călcată în picioare, distrusă şi minţită“, dar şi în imperativul ei moral camuflat de atâtea devieri.
Soljeniţîn a dorit să prezinte foarte mult dintr-o astfel de realitate istorică şi existenţială şi, dacă forma întinsă a romanului i-a permis s-o facă în spaţii narative întinse în care se confruntă destine diferite ca tot atâtea viziuni şi voci – actanţi şi martori –, pentru proza scurtă acest „foarte mult“ a trebuit să se concentreze pe spaţii mai mici şi câteodată să se rezume la perioade de timp evenimenţial ce nu depăşesc 24 de ore (vezi povestirea Adlig Schwenkitten).
Pentru a introduce în naraţiunea scurtă multul pe care îl doreşte, Soljeniţîn recunoaşte că se foloseşte de tendinţa formelor prozastice de a-şi pierde contururile, dar şi că „şlefuieşte muchiile“ aceloraşi forme cu o mare satisfacţie de artist. Cu alte cuvinte, considerând că realizează ultima şansă a generaţiei lui de a scrie „povestea adevărată închegată” a evenimentelor care au schimbat dramatic faţa ţării sale, Soljeniţîn se grăbeşte să dea această poveste, dar şi adastă asupra artei de a exprima extraordinara densitate de real în fărâmele smulse din această istorie pe care ni le propune în volumul Dulceaţa de caise. Pentru aceasta, el va apela la forma de diptih, atât de familiară artei iconografice. Avantajul acestei forme este că ea poate pune, prin alăturare, în acelaşi plan diferitul, că, prin pliere, poate suprapune imagini diferite şi, mai ales, că poate face ca aceste imagini să coincidă, realizând acea coincidentia opositorum, care poate fi regăsită în adevărul lumii însăşi.
Astfel, unele povestiri şi nuvele se construiesc din două părţi, la vedere, altele ocultează structura duală prin varii procedee, în toate situaţiile scriitorul sugerându-ne că, într-un moment hotărâtor pentru el, fiecare personaj era liber moral să aleagă între bine şi rău, între adevăr şi minciună. Cele două părţi ale prozelor relaţionează fie prin numele şi destinele unor personaje confruntate cu aceleaşi situaţii, dar neştiind nimic unul de celălalt (Nastenka), fie prin aceleaşi evenimente istorice (războiul), văzute de istoria oficială şi de martorul şi participantul la această istorie (La limită, Jeliabugskie Vîselki), fie prin „natura umană“, tenace în persistenţa ei transistorică, pe de o parte, şi, pe de altă parte, supusă unor brutale încercări de transformare, conformă cu utopia socialismului şi comunismului (Totuna).
În intenţia scriitorului, fiecare cuvânt şi fiecare detaliu din părţile diptihului trebuie să vorbească nu doar despre situaţii individuale. Prin tehnica relaţionării dintre părţi, lăsată mai totdeauna pe seama cititorului, situaţiile episodice capătă dimensiuni generalizate sociale şi istorice, pentru ca, în final, să trimită la adevărul divin ca la adevăr general uman. Din păcate, există povestiri (cum este povestirea Jeliabugskie vîselki) în care detaliul – şi nu orice detaliu, ci detaliul tehnic –, covârşeşte naraţiunea, punând la grea încercare răbdarea cititorului şi, mai ales, putinţa lui de a ajunge la acest ultim adevăr pe care autorul îl vrea transmis. Dar, în mare, volumul acesta de povestiri, care uzează atât de generos de detaliul existenţial şi social, ne propune un discurs narativ ca meditaţie despre esenţa existenţei umane, despre legătura organică dintre om şi lume.
Cu toate acestea, se pare că autorul nu vrea ca cititorul să-l perceapă ca pe o prezenţă omniscientă, situată undeva în afara sau deasupra textului. El îşi fixează punctul de observaţie aproape de perspectiva personajului sau chiar înlăuntrul conştiinţei acestuia, micşorând distanţa dintre autor, narator, povestitor şi personaj, uneori până la dispariţia completă a acesteia. Astfel, se realizează o lărgire a orizontului auctorial, în care se reliefează sensul replicilor sau al poveştilor spuse de eroi vis-à-vis de sensul istoric al evenimentelor pe care acestea le cunosc dinăuntru, precum mareşalul Jukov din povestirea La limită.
Dar tot atât de adevărat este că cititorul are impresia că poziţia autorului se pierde în labirintul de oglinzi creat de opţiunea lui compoziţională. Efectul acestei rătăciri, însă, este de cea mai mare însemnătate pentru semantica textului: ai impresia că asişti la un proces de „reîntrupare“ intensivă a sensului, care atinge punctul culminant în momentul când se dezvăluie adevărul şi minciuna din viaţa personajului sau când personajul însuşi devine conştient de această prezenţă. Iar perceperea acestui moment este favorizată de faptul că, deşi naratorul nu se ridică deasupra personajelor, el realizează şi limpezeşte legătura dintre acestea, mutând atenţia cititorului dinspre nivelul exterior în zona trăirilor intime ale eroilor în adevăr şi minciună. Aşa se întâmplă în povestirile Nastenka, Dulceaţa de caise, La limită, E totuna sau în Jeliabugskie Vîselki, unde polifonia şi multivocitatea naraţiunii ni se impun ca expresie a nemijlocitului vieţii însăşi şi a profunzimii acestuia.
Cu acest prilej, constatăm că, deşi, uneori, Soljeniţîn pare a ne propune o poveste în sensul tradiţional al cuvântului, ca în Nastenka, Cadre tinere sau în Dulceaţa de caise, de fapt suntem invitaţi să aflăm nu „ceea ce a fost”, ci să descifrăm diferitele sensuri ale realităţii pe care diptihul ni le sugerează dincolo de situaţiile existenţiale: sensurile social, psihologic, filosofic, estetic.
Spre aceasta ne îndeamnă gama foarte liberă şi variată de modalităţi de narare, începând cu nararea la persoana I-a a eului care ni se propune direct şi terminând cu skazul, impresia generală fiind că maniera narativă preferată de Soljeniţîn este oralitatea. Aceasta îi cere autorului să apeleze la diferite inovaţii în domeniul lexicului, inovaţii realizate prin prefixare dublă şi triplă, să folosească cuvinte cunoscute cu un nou sens sau să uzeze de un lexic neliterar. În toate situaţiile funcţionează ceea ce Soljeniţîn a numit, în al său Dicţionar de lărgire a limbii, „ocazionalisme“, creaţii lingvistice născute din nevoia de a numi în mod diferit, în situaţii diferite, unul şi acelaşi lucru, de a „reda limbajului literar uşurinţa şi libertatea limbajului vorbirii populare“. Această dorinţă de creaţie lingvistică a autorului Arhipelagului Gulag adaugă noi dificultăţi pentru transpunerea povestirilor lui Soljeniţîn în altă limbă, dificultăţi pe care, în mare, Cecilia Maticiuc le-a biruit.
În toate povestirile se observă o extensie a discursului psihologic, social, istoric care rupe continuitatea discursului evenimenţial şi instaurează principiul fragmentarismului ca element hotărâtor în construirea nu doar a compoziţiei, dar şi a subiectului. Procedeul ca atare îi permite autorului să introducă referinţe la toate războaiele prin care a trecut Rusia în secolul XX, la ameninţarea lagărelor, la instaurarea bunului plac în conducerea statului şi a vieţii milioanelor de oameni, la instaurarea epocii lui „cumpără şi vinde“ şi a nemaivăzutului jaf de după 1990. Astfel de referinţe ne trimit spre adevărul istoric despre care Soljeniţîn va spune că trăsătura lui definitorie „este evidenţa lui; el nu are nevoie nici de revizuiri, nici de interpretări, e suficient să descrii tot cum a fost şi adevărul va triumfa“. Cu acest adevăr istoric se confruntă buna credinţă a omului (La limită, Jeliabugskie Vîselki), setea lui de frumos şi de ideal (Nastenka, Dulceaţa de caise), iubirea lui de dreptate, de oameni şi de Dumnezeu (Ego, Cadre tinere, Jeliabugskie Vîselki).
Din astfel de confruntări se nasc momente de adevărată revelaţie a adevărului de dincolo de istoria înrobitoare. E o revelaţie pe care o trăiesc unele personaje şi o exprimă, rezumându-şi, în cele mai neaşteptate locuri şi moduri, relaţia lor cu adevărul istoric impus şi cu adevărul pe care-l simt, persistând organic, în inima şi în conştiinţa lor: „Nişte noi huni, dar cu ideologie socialistă, straniu amestec“ (Ego); „Au căzut, au căzut, au căzut la pământ zeci şi sute de mii de oameni în atacuri fără rost (…) Dar nu se ştie în ce chip de neînţeles, toate greşelile lui Stalin au fost întotdeauna acoperite şi corijate de Istorie (La limită); „Nu, nu se rezolvă nimic prin politică (…) Dar poate că atunci trebuia să reziste, să nu se abată?“ (Fracturi), „Dar, uite, vom fi înţeleşi noi, oare, când ne vom întoarce? Sau deja nu ne mai înţelege nimeni? „(Jeliabugskie Vîselki); „– Se spune că după război totul o să se schimbe în bine la noi. O să fie libertate! O să începem să trăim! Şi se mai spune că or să fie desfiinţate colhozurile.
– Nu, Oleg, la noi n-o să se schimbe nimic. Vezi ca nu cumva să devină mai rău. Colhozurile? – n-or să fie desfiinţate niciodată, ele sunt foarte utile statului. (Adlig Schwenkitten)
Peste toate, fără vreo legătură logică cu ceea ce se vorbeşte zadarnic în preajmă, dar răspunzând intim inocenţei grupului de ţărani care nu cer altceva decât pâine şi salvarea naturii într-un loc în care, cu preţul sângelui, s-au dat cele mai hotărâtoare lupte pentru apărarea exact a acestei naturi, se aude, parcă de niciunde şi de pretutindeni, glasul unui ţăran: „Eu îl iubesc pe Dumnezeu”. Această voce nu numai că ni-i readuce în minte pe oamenii lui Dumnezeu Ivan Denisovici şi Matriona din binecunoscutele povestiri anterioare ciclului de proze pe care-l discutăm acum, dar şi contrazice părerea criticilor privitoare la neîncrederea lui Soljeniţîn în puterea spiritul uman.
În legătură tocmai cu acest lucru, la Simpozionul din 1991 de la Napoli consacrat lui Soljeniţîn, scriitorul şi criticul italian Vittorio Strada constata că „primul nivel de complexitate la Soljeniţîn este faptul că el este mai mult decât un scriitor“, subliniind că, prin aceasta, el nu se dezice de umanismul predecesorilor săi, ci că, dimpotrivă, în modul cel mai evident, reprezintă o continuare a unei vechi şi valoroase tradiţii în cultura rusă, ilustrată de nume, ca Dostoievski, L.N.Tolstoi, Marina Ţvetaieva, Evgheni Zamiatin etc.
