Tipic discursului poetic al lui Marcel Mureşeanu, ludicul ascunde uneori în versurile acestui volum un imaginar agresiv, cu referinţe carcerale, erezii violente, desconsiderări gratuite şi fantasme thanatice.
Motto-ul bicefal al volumului Voi plăti pentru faptele mele, semnat de Marcel Mureşeanu şi ilustrat de Irina Petraş, apărut în 2014 la Editurile Eikon şi Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, concentrează o existenţă jalonată axiomatic de imperativul creaţiei poetice şi de experienţa ludic-estetizantă a trăirii, de exerciţiul menţinerii (vitale) în cadrele vieţii chiar şi atunci (sau mai ales atunci) când ea este acompaniată de spectrul morţii. „Această carte a fost scrisă de mine doar pentru a fi citită” – avertizează poetul şi continuă cu o reflecţie secundă: „Mare curaj acela de a trăi până la moarte”.
Poezia, divinitatea şi viaţa de fundal îşi dau întâlnire în (pseudo)mitologia genezei şi a mântuirii imaginată în primul poem al volumului, În logoceruri: „În casa conspirativă a poeziei, din logocer,/ ea se întâlneşte cu Dumnezeu/ şi împreună pun la cale mântuirea noastră/ de noi înşine!”. Însă, ludicul ficţiunii soteriologice din prima secvenţă glisează înspre o (pseudo)apocalipsă anunţată în logica jocului divin: „Adormiţi aşa nu-şi dau seama/ că plâng prin somn ca şi cum ar boci/ un mort care merge singur la groapă”. O ficţiune mitologică desfăşurată cu vaste licenţe biblice reprezintă şi scenariul liric din Florile Sfântului, unde girul Sfântului Gheorghe funcţionează revalorificator la palierul lucrurilor desconsiderate. Şi aici, ca şi în primul poem, divinităţile alunecă în perimetrul somnului, al visului, semnalând deja o absenţă accentuată în alte poeme ale volumului. Astfel, Convenţia, după ce s
tatuează tranzitivitatea creatoare între eul poetic şi Dumnezeu („Aşa se poartă Dumnezeu cu mine:/ mă lasă să-l crez şi eu pe el în sufletul meu!”), marchează limitarea frustrată a celui dintâi prin edict divin („şi mă îmbie să călătoresc în tot Universul./ Vorba vine în tot, că n-ai cum!/ O nimica toată, susură El,/ ţi-am extirpat glanda trufiei, asta trebuia să fac de la început”) şi sfârşeşte printr-o mărturisită absenţă a divinităţii din lume: „Ba e un joc, surâde El, iar surâsul/ i se preface în sculptură de nor,/ care nu seamănă cu nimic./ Ba e un joc, mai spune El,/ dar numai al vostru cu voi/ pentru că eu sunt mereu plecat/ să aflu câte ceva despre Mine!”.
Coregrafia absenţei se inserează şi în rechizitoriul liric al iubirii din Al doilea pas („Cu ce aş putea înlocui absenţa ta,/ a dragostei, sperjura?”) sau în nostalgia ei virtuală din De parcă ar fi fost. Dar absenţa supremă se manifestă în siajul morţii, cel puţin „până la capătul veacului”, potrivit precizării finale din Fără recurs, anatomie lipsită de iluzii a morţii ritualice şi a „morţilor celor vii”. La extrem, absenţa ironică, configurată în virtualitatea jocului poetic din Groparul şi ea, ar fi moartea morţii: „Aflu că se apropie de sfârşit/ şi viaţa morţii,/ se droghează, bea sânge tânăr,/ îi plac motocicliştii/ şi-a pus aparat de auzit/ şi vorbeşte cu fierul de călcat”.
O apocalipsă amânată şi o divinitate justiţiară intră în economia dramatizării lirice din O palmă meritată, savuros amestec de elemente de basm şi pedagogie ironică vecină cu cinismul: „Lumea-i pe moarte/ dar cine să se încumete la sărutul periculos,/ cine să se aplece asupra gurii sale/ în care au căzut zei şi împăraţi,/ sfinţi şi gorgone?!”. Un pas mai departe, o divinitate eminamente generoasă şi cu simţul umorului, foarte departe de stihialitate veterotestamentară, se revarsă din scenariul liric al poeziei Pe mâine: „Orice l-ai ruga, Dumnezeu nu te poate refuza!/ Aşa e firea Lui, cu bunătatea asta s-a născut […] Numai uneori, când unii dintre noi/ citim cu glas tare psalmi,/ într-o limbă pe care n-o cunoaştem, Dumnezeu se uită cu mirare,/ tuşeşte discret şi zice:/ «… dacă nu vă este cu supărare,/ mai repetaţi acasă!»”.
Există şi mântuiri posibile şi, implicit, divinităţi prezente, în poezia lui Marcel Mureşeanu, după cum ni se istoriseşte în Nebunul, poem construit pe un scenariu christic explicit, sau ni se sugerează în jocul lexical din Lista de la Marea Moartă, unde seria deschisă de „Doctorul vindecă,/ învăţătorul învaţă,/ hoţul fură…” intră sub incidenţa iertării divine: „iar Dumnezeu pe toţi aceştia/ îi iartă!”. Acelaşi impuls ludic generează un discurs liric orientat obsesiv de atributul „negru” (în poezia intitulată criptic N) – a cărui amprentă se diseminează mai mult puţin explicit în volumul lui Marcel Mureşeanu –, extins prin referinţe literar-culturale succesive pe o linie ce duce la destrucţia finală: „Negru de fum […] Negru-nceput şi sfârşit, negru de hău,/ negru de ochi de păun, negru-călău”.
Destrucţia traversează multe dintre istoriile lirice ale acestui volum. E fie agresiunea civilizaţiei pragmatice asupra naturii din N-aude nimeni, fie violenţa consemnabilă în istoriile oficiale din Când-cum. Lor li se mai adaugă moartea cutumiar-simbolică, marcată legendar din Întoarceţi repede pagina, viziunea asasină a unui univers ce-şi pierde credinţa şi idealurile din (pre)apocaliptica poveste Când îngerii vor începe să ucidă sau înscenarea amalgamată, cu protagonişti ai genului horror (contesa de Báthory, Vlad Ţepeş) din Tablou celebru.
Virtuţile creatoare ale fantasmelor sunt valorizate sapienţial-destinal în „Stop imensităţii clipei adormite”, unde lecţia esenţială se desenează în spectrul morţii: „Eram liniştit./ Ştiam dintr-odată că aşa/ vom călători cu toţii de azi înainte”. Convoiul mortuar al peştilor din această poezie este dublat de imaginea şi mai pregnantă a morţii în Un veac, o întrebare, scenariu liric ce valorifică o referinţă culturală accentuată în aria catastrofică – Titanicul – şi o proiectează în tabloul vast al sfârşitului lumii. Imaginarul apocaliptic lasă locul unei mitologizări personalizate şi dramatizate într-un poem precum Un ritual, unde moartea este agentul excedat al unor acţiuni individuale, iar instaurarea sub imperiul ei poate însemna eliberare: „iată-mă, am ajuns, sunt clipa morţii tale!/ Târziu, prea târziu, surato!/ De-acum voi rămâne între viaţă şi moarte,/ îmi voi petrece veşnicia în agonie./ Taci, mă-ntâmpină ea, te voi scoate de aici!”. În siajul aceleiaşi finalităţi, în poemul Petarde se inserează optativ redimensionarea unor idealuri şi valori ce ţin de o lume mai puţin perfectă şi de un spirit ce-i înţelege potenţialul revoluţionar: „Atât aş vrea, ca la intrarea în moarte/ să-mi mai aduc o dată aminte/ că am trăit în cea mai asupritoare dintre lumi,/ în care nu s-a cântat alt cântec/ decât Marsilieza!”.
Sub vălul unei lejerităţi ludice, reflecţia lirică echivalează deseori cu retrospecţia existenţială, vag simptom de sfârşit. Este ceea ce transmite un cizelat poem precum Pelerinul: „Un melc traversează Calea Lactee!/ Se uită din când în când/ la orologiul din turnul casei sale/ şi se întreabă nu unde merge,/ nu când va ajunge,/ ci dincotro vine”. Multe dintre simbolurile inserate în ţesătura Pelerinului translează în perimetrul Visului în lucru, exerciţiu fantasmatic şi reflexiv, cu fragmente de teatru absurd şi înţelepciune destinală. Conotat thanatic şi prospectiv, absurdul ocupă prim-planul unui poem precum Laptele mâţei sau un titlu sublim („Acum, după moarte, vă pot spune:/ vedeţi c-am avut dreptate/ a venit vremea să fim despachetaţi/ şi să rupă fiecare câte ceva din noi?”), miza fantasmei post-mortem fiind prospectarea remanenţei eului, reflex al obsesiei supravieţuirii creatoare: „Numele meu va fi tăiat în silabe/ şi dat câinilor flămânzi./ Un sfânt îşi va da teza de doctorat/ cu reconstituirea lui, la sfârşitul/ acestui secol beteag”.
Simbolistica întunericului, spectrul morţii şi dăinuirea desenează ideatic şi materia lirică a unui poem sensibil, dedicat fiicei sale, Sânziana, care-i împărtăşeşte impulsul poetic conservându-şi mărcile personale, Ce întuneric se făcu, veni-va ziua: „Creierul meu stă şi cloceşte în cuibul său./ Ce fel de ou ascunde el?/ Pe tine te ascunde, iubito,/ tu eşti oul de aur […] Creierul meu n-avea de unde şti/ că tu tocmai te întorceai de la mormântul meu/ singurul loc unde ni se îngăduia/ să fim împreună”. Dubletul acestui tip de dăinuire se conturează în Porţile, poemul dedicat lui Dafin (fiul), definiţie lirică în optsprezece secvenţe, ce dintâi afirmând: „Aceasta nu este o ieşire obişnuită, ea este o ieşire din uitare!”.
Tipic discursului poetic al lui Marcel Mureşeanu, ludicul ascunde uneori în versurile acestui volum un imaginar agresiv, cu referinţe carcerale, erezii violente, desconsiderări gratuite şi fantasme thanatice. Este contraponderea de umbră a unui constant efort de a trăi, de a valoriza plenitudinea vieţii, frumuseţea creaţiei. Partea întunecată a lucrurilor fixe consemnează atât gestul creator, cât şi avansul irepresibil şi necesar al întunericului: „Azi aşa, mâine aşa, până-mi iau avânt/ şi-o întreb: de ce, lumino,/ de ce, boieroaico?/ Păleşte şi numai ce-o aud:/ ca să te odihneşti, prostule!/ Nimeni nu se poate odihni cu mine în braţe!”. Într-o ordine organică a creaţiei, cu valenţe de primordialitate şi terminologie mitologică, lumina şi întunericul scurtcircuitează microcosmosul fragil din Oul. Concentratul liric al acestei dihotomii constante poate fi regăsit în versurile: „Cu lumină se îneacă întunericul,/ cu întuneric se îneacă lumina,/ văd doi morţi unul lângă altul/ şi ucigaşul lor nicăieri!”.
Generată constant în siajul jocului cu moartea şi plasată obsesiv în sfera luminii, Poezia reprezintă pentru poet o instanţă privilegiată, ce se poate sustrage imperiului morţii, idee rafinat transcrisă în intertextualul Un poem eşuat. Privilegiul ei se menţine şi în sfera divinităţii, potrivit tabloului secund din Târziul: „Dumnezeu ţi se uită peste umăr/ în poezie/ dar nu zice nimic/ şi nici nu citeşte/ până îţi cere voie”. Cât despre organicitatea raportului poet-Poezie, ea este proiectată într-un poem al cărui titlu sugerează o hermeneutică în cheie christică, Iată omul: „Strâng mâinile reci ale poeziei/ între mâinile mele!/ Aşa vom muri împreună”.
