Cristina Petrescu (născută Moraru) predă portugheză la Facultatea de Litere din Cluj, a lucrat, până nu demult, la Centrul Cultural Brazilian tutelat de către venerabilul jazzman Virgil Mihaiu, care mai încântă și azi diferitele generații de melomani ocazionali cu prelegerile publice pe care le susține sistematic. Însă, înainte chiar de aceste detalii circumstanțiale, s‑ar cuveni să precizăm că autoarea impresionantului volum Avataturi ale jazzului în literatura universală (Ed. Eikon, București, 2022, 385 p.), o lucrare de pionierat la noi în privința temei și a metodologiei suple de abordare, este şi o interpretă consacrată de blues şi fado, cu CD‑uri înregistrate, calitate prin care cartea – fostă lucrare de doctorat – a câştigat în profunzime participativă, întrucât îi aparţine unui om care simte domeniul şi îl cunoaşte din interior. De aici derivă calitatea incandescentă a demonstrațiilor și a scrierii, dar și pasionalitatea bine strunită a multor capitole filtrate existențial, menite să depună mărturie despre entuziasmul febril, genuin, cu care întreaga carte a fost finalizată. Avataturi ale jazzului în literatura universală (pusă în circulație, de fapt, în 2023, și nu în anul menționat pe pagina de gardă) e, inclusiv prin eleganța unor formulări memorabile care pot deveni bunuri exegetice de largă răspândire, o expresie a implicării existenţiale responsabile a unui intelectual tânăr de certă vocație, capabil să transgreseze cu ușurință domeniile și să le concateneze în ecuații hermeneutice subtile, rafinate.
Cartea e dedicată, într‑o primă instanţă, sintaxei culturale a jazzului universal, pe cele patru coordonate ale sale (numite „avataruri”, de către autoare), primitivitate, sexualitate, violenţă şi libertate, şi, în a doua, modului în care literaţii s‑au raportat la jazz în anii 1920 şi în deceniile care au urmat, de ambele părţi ale Atlanticului: în SUA, unde fenomenul e firesc, fiind asumat identitar în lupta pentru emancipare şi câştigarea unor drepturi civile şi politice de către negri, cât şi în Europa, cu precădere în Franţa modernităţii experimentale şi a avangardei, dar nici exemplele germane sau sud‑americane nu sunt ocolite de către autoare. Un aspect tematic întregitor poate fi găsit în ultimul capitol, cel dedicat spiritualităţii şi literaturii portugheze, unde sunt analizaţi autori (Antonio Muňoz Molina, Lídia Jorge, Francisco Duarte Azevedo, João Tordo etc.) mai puţin cercetaţi în exegeza noastră academică.
Muzica de jazz a lăsat – demonstrează autoarea – o amprentă formativă decisivă asupra epistemei moderne (cu un accent deosebit pus pe universul Generaţiei Beat), atât prin ocurenţe obiective (cărţi bazate pe jazz, personaje care trăiesc jazzistic etc.), cât şi prin efectele induse stilului de scriere sau de gândire cultural‑literară. Cristina Petrescu citează cu satisfacţie opinia lui Michelle Wallace, potrivit căreia „jazzul a inventat deconstructivismul” înainte de a o face Derrida, alte opere literare construite pe modelele improvizatorii ale muzicii de jazz fiind inventariate cu fineţe. Se remarcă şi aici dozajul perfect al selecţiei de citate şi de opinii descriptiv‑critice, echilibrul dinamic dintre cele pozitive şi cele negative fiind iscusit menținut, pentru a sugera faptul că jazzul s‑a bucurat, în diferite medii de cultură și literare, atât de adepți entuziaști, cât și de redutabili detractori, temători de faptul că „primitivismul barbar” al jazzului ar putea dilua nu numai aspirațiile spirituale către sublim ale paradigmei culturale pitagoreice, dar și (s‑o spunem deschis…) moravurile.
Cristina Petrescu se folosește de o remarcă a lui Julio Cortázar referitoare la faptul că jazzul e „singura muzică universală a veacului XX” (opinie corectată ulterior, în mod tacit de către însăși evoluţia muzicii de divertisment înspre rock, pop, heavy metal), pentru o structurare dinamică a volumului, rostuită, sub aspect interpretativ, pe patru paliere complementare: identitatea rasială, simbolică şi culturală a jazzului, exegeza dedicată domeniului, urmată de literatura de inspiraţie jazzistică, în care intră, pe de o parte, poemele sau romanele construite pe patternuri jazzistice şi, pe de alta, romanele care au în corpul lor jazz sau protagonişti atinşi de acest morb, cel de‑al patrulea palier, foarte subtil și el, fiind dedicat impovizaţiei ca „model de scriere” literară, autoarea situând aici dicteul automat al suprarealiştilor, construcţia romanescă sincopat‑extatică a Generaţiei Beat (cu precădere Burroughs), dar şi fragmentarismul contemporan care va duce înspre postmodernitate.
Am regretat întrucâtva doar enunţarea similitudinii epistemice cu deconstructivismul şi cu experimentalismul Grupului OULIPO, fără a se intra în profunzimea de fapt a celor două fenomene. La fel, fiind vorba de anii ‘20 ai secolului trecut, o analiză mai adâncă a similitudinii energetice dintre jazz şi expresionism ar fi fost de bun augur, referinţele la dionisiac fiind oportune şi utile, deopotrivă cu cele la „carnavalesc”, în sensul clasic stipulat de către Bahtin. Totodată, îi rămâne probabil autoarei, în vederea continuării efervescenţei personale induse de această lucrare, o analiză a interferenţelor dintre jazz şi muzica simfonică. Gershwin e cel dintâi exemplu care ne vine în minte, dar mulţi jazziști au recurs la piese de Bach sau Mahler, rescrise, un alt caz clasic fiind acela al „simfoniei de jazz” a lui Duke Ellington, interpretată iniţial la Carnegie Hall în ianuarie 1943.
Structura cărții e dinamic concepută, cu piese contrapunctice pe alocuri, susţinute de un aparat critic redutabil, numeroase referinţe fiind traduse de către autoarea însăşi, în lipsa echivalenţelor româneşti. După preliminariile enunțiative, capitolul secund, intitulat Ce spune jazzul?, tratează sintaxa culturală şi literară a „primitivismului” jazzistic (Langston Hughes), trecând apoi la ocurențele literare ale jazzului (Bulgakov, Hesse, Ondaatje, şi în special Concertul baroc al lui Carpentier). Secţiunea a treia este dedicată celei mai tulburătoare subteme a domeniului, aceea care leagă jazzul de licenţele sexualităţii. Autoarea analizează, pe rând, parcursul ideatic care duce „de la obsedant la obscen” (cummings, The White Negro, de Norman Mailer), respectiv metaforele corporalităţii în jazz şi în literatură, inclusiv în cea exegetică (Meta DuEwa Jones, Adorno etc.), esențiale pentru epistema culturală în care trăim azi. Urmează o secţiune majoră consacrată raportului dintre jazz şi violenţă, cu foarte nuanţate analize ale unor romane de Muňoz Molina, Toni Morrison, respectiv Corregidora de Gayl Jones.
Secțiunea proximă este şi cea mai substanţială din perspectiva implicaţiilor filosofice, politice şi literare, fiind dedicată raportului dintre jazz şi libertate. Analizând militantismul afro‑americanilor, care au transformat jazzul într‑o platformă identitară cu certe extensii sociale şi politice, autoarea se opreşte asupra „jazzului ca instrument al intenţionalităţii colective” (Robert McParland), trece la modelul creativ de tip improvizator al saxofonistului Charlie Parker, interiorizat de către Generaţia Beat, şi discută, într‑un foarte subtil subcapitol, jazzul ca model de scriere urmărit atât la nivelul modernismului experimental (în avangardă), cât şi în tehnicile suprarealiste de scriere automată. Ultimul capitol este dedicat ocurenţelor Jazzului în literatura portugheză, unde cartea beneficiază din plin, cum spuneam, atât de pasiunea autoarei pentru cultura şi literatura lusitană, cât şi de incontestabila ei competenţă datorată specializării universitare.
Spațiul de care dispunem fiind unul restrictiv, nu ne rămâne decât să‑l invităm pe bunul cititor să parcurgă pe îndelete una dintre cele mai profunde cărți care s‑au scris la noi în ultimul deceniu. Cu toate acestea, din profuzia de „trufandale” nu ne putem abține să nu selectăm una, care e programatică, intențională. „Aura de exaltare sexuală a jazzului” (Ann Petry), care evoluează „de la obsedant la obscen”, structurează identitarul de profunzime al jazzului, rostuindu‑l, arată autoarea, pe două paliere complementare. Cel dintâi este colectivismul retractil de tip rasial, regresia înspre „neotribalismul” de ghetou făcându‑l pe Adorno să conteste asocierea jazzului cu libertatea, pe motivul că imersiunea într‑o muzică simili‑gregară nu poate avea drept consecinţă decât un neoprimitivism colectivist similar celui totalitar (Adorno se gândea la nazism.). Perspectiva contrarie, pe care şi Cristina Petrescu o privilegiază, este aceea a asocierii jazzului cu libertatea şi cu individualismul sublim, întrucât numai sublimul „curat, strălucitor, evaziv”, cum îl numea Hart Crane („clean, sparkling, elusive”), poate explica soteriologia eliberării de contingent pe care o induce improvizaţia.
Jazzofili ocazionali fiind, se impune să invocăm în încheiere sacerdoțiul jazzistic căruia i s‑a dedicat Virgil Mihaiu (amintit în carte), dar şi faptul că o Istorie a jazzului s‑a scris tot la Cluj, de către regretatul Ioan Muşlea, introducerea ei într‑o ediție secundă a volumului impunându‑se de la sine.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
