Grija oricărui intelectual din România, care vorbește în public ori care scrie în mijloace de comunicare în masă, ar trebui să fie, printre altele, exprimarea corectă în limba română. Acest „printre altele” nu ne scutește de veghea asupra limbii, fiindcă nu suntem barbari și nici nu populăm „Turnul Babel”. Sigur, în centrul atenției este, de regulă, tema comunicării cu semenii. Dacă nu avem un conținut al adresării noastre, atunci revenim la Eminescu, amar constatator al nimicniciei unor critici ai săi: „E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune”. Dar fondul bun își pierde ușor mesajul îmbrăcat în cuvinte neglijente.
Astfel, tot mai des auzim, în loc de „Poftă bună!”, „Să aveți poftă!”. De ce va fi fiind preferată această urare nouă în locul celei consacrate, nu știu. Cu ce păcătuia oare vechea „Poftă bună!”? Pe cine și de ce deranja ea? De asemenea, nu se mai zice de mult „Bună ziua!”, ci „Să aveți o zi bună!”. Aici, decalcul după engleză este clar. Ce frumos era să ne dăm binețe cu „Bună ziua!” și nu să zicem neapărat Have a nice day! sau, mă rog, cu decalcul lui „Să aveți o zi frumoasă!”. Pe vremuri, la salutul „Bună ziua!” se răspundea cu „Ziua bună!” sau, mai frumos, „Bună să vă fie inima!”. În schimb, „Bună ziua!” ne copleșește în scris, în mesaje și în poșta electronică. Cum noi nu avem ceva echivalent cu englezescul Hi!, s‑a uzat odată, de către cineva important, în locul acestui scurt cuvânt englezesc, „Bună ziua!” și așa a rămas. În Transilvania, avem „Servus!”, dar și acesta rămâne tot un salut (o urare) „pe viu”, nu pe stil epistolar. Odinioară, se scriau scrisori poștale, iar scrisorile începeau cu „Dragă mamă”, sau cu „Stimate domnule profesor”, ori cu „Distinse domnule ministru”, ori cu „Gicule”, ori cu „Ioano” și așa mai departe. Acest stil epistolar consacrat a rămas sau ar trebui să fi rămas și în cadrul poștei electronice neschimbat. Când colo, ne trezim salutați în corespondența electronică prin „Bună ziua!”. Or, „Bună ziua!” se dă pe stradă, când ajungem într‑o curte, într‑o încăpere și ne vedem cu cineva față în față. Nu se poate da „Bună ziua!” fără să se vadă om cu om. Mai sunt și ocazii când un conferențiar, apărut în fața unei adunări, zice „Bună ziua!”, pe când corect ar fi nu să salute sala, ci să spună simplu „Stimați ascultători” ori „Dragi privitori” (dacă este filmat). În fața unor ascultători, nu este indicat a spune nici „Stimat auditoriu”, fiindcă auditoriul este, în primul rând, o sală, un spațiu, un loc anume. Termenul vine din limba latină, de aceea, de exemplu, Auditorium maximum înseamnă cea mai mare sală de ședințe a unei universități, a unui institut, a unei academii. Cu alte cuvinte, auditoriul este o clădire, o sală moartă, formată din ziduri, care nu ne pot asculta, nu ne pot auzi. Nici „Stimată audiență” nu merge să spunem când ne adresăm unei adunări, fiindcă audiența este o întrevedere oficială acordată unui solicitator de către un demnitar cu post de răspundere sau este atenția sau înțelegerea manifestată de ascultători. De exemplu, se poate spune: „Cursul s‑a bucurat de o mare audiență” sau „Gradul de audiență (adică de ascultare) a fost cam de 50 la sută. Cum să spunem „Dragă ascultare”? În latină, audientia însemna ascultare sau chiar tăcere, de la ideea că atunci când asculți, când îți concentrezi auzul, taci. Cel mai simplu este a spune „Stimați ascultători”, sau „Stimați participanți”, ori „Onorată adunare”. Nici cuvântul „locație” nu este potrivit pentru a indica un loc, fiindcă este un decalc din engleză, nepotrivit unei limbi romanice precum limba română. Locatio înseamnă în latinește taxă de închiriere a unui loc. În engleză, termenul, printr‑o mutație de sens, a ajuns să însemne doar loc. Dar în franceză, italiană sau română nu este așa. Noi avem în limba noastră cuvântul loc, moștenit de‑a dreptul din latină (locum) și care este și mai scurt decât „locație”. De ce să zic că „mă duc într‑o locație” sau că „locația este frumoasă”, când pot să spun, scurt și cuprinzător „mă duc într‑un loc” sau „locul este frumos”. Este simplu să urmărim cum se traduce în franceză englezescul location și vom vedea că el primește sensul potrivit limbii lui Voltaire. A mai fost o modă, acum câteva decenii, când românii nu mergeau la restaurant, ci la local. Dar moda a trecut. Altă modă recentă îi îndeamnă pe unii să zică nu că vorbesc, ci că „fac vorbire”. De ce să folosim locuțiunea verbală intrată în limbă ca barbarism, în loc să spunem simplu că vorbim? De asemenea, destul de des se spune, pentru a sublinia veridicitatea, claritatea, evidența unei afirmații, că aceasta este „cu subiect și predicat”. De ce? Mult mai ușor ar fi să cerem a se spune adevărul simplu, frust, la vedere și nu neapărat și mereu „cu subiect și predicat”. Pentru ca cineva să vorbească clar și răspicat, nu este nevoie de precizarea de mai sus. Subiectul și predicatul se pun singure în exprimare, fiindcă nu se poate comunica altminteri. Comunicarea prin e‑mail sau, mai rău, prin mesaje telefonice este de natură să pervertească iremediabil – dacă nu vom fi atenți – limba. Mulți oameni educați folosesc prescurtări incorecte peste tot, fetișizează aparatele acestea digitale, uită exprimarea firească, de la om la om. Nu demult, un coleg foarte învățat în disciplina lui mi‑a scris să fiu atent la „atașamentul” însoțitor al mesajului și să‑i dau feedbeck. Nu am fost nemulțumit atât de decalcul din engleză, intrat demult în uzul nativilor români, cât de „atașament”. Attachment‑ul nu are cum să fie „atașament” decât dacă se referă la afecțiune, la legătură strânsă, la legare de cineva, nu de ceva. „Atașamentul” de la finele mesajelor electronice trebuie numit obligatoriu în limba română „anexă”, fiindcă este vorba despre ceva atașat mesajului, dar nu de „atașament”. Se mai spune, de asemenea, că o carte a apărut în 500 de „copii” (cuvânt cu accentul pe prima silabă, pe vocala „o”). Ca și în cazul „atașamentului”, este vorba despre un cuvânt englezesc (american) preluat ca atare în românește, dar fără legătură cu sensul și cu simțul limbii române. În limba română, o carte, un disc (de pe vremuri), o fotografie etc. nu apar în „copii”, ci în exemplare. Tirajul unei cărți nu indică în câte „copii” a apărut cartea, ci în câte exemplare. De asemenea, oamenii și lucrurile „stopează”/ „se stopează” și nu opresc sau nu se opresc. Firește că există demult în limbă substantivul/ adverbul „stop”, dar verbul este încă insolit, din moment ce avem formele noastre mai vechi și specifice limbii române.
Înainte de a vorbi cu neologisme de pripas, nepotrivite limbii noastre sau de a prelua expresii greșit traduse în românește, ar trebui să cumpănim lucrurile. Mulți cred că nu avem în românește ceea ce se exprimă în engleză. Este o mare eroare această convingere. Limba română are cam tot atâtea cuvinte câte are engleza, iar dintre ele (cam 250.000 – 300.000) 177.000 sunt cuprinse în Dicționarul Tezaur, făcut și scos de Academia Română. Inițial se strânseseră 34 de volume, iar ulterior, în ediția nouă, sunt 19 volume, fiecare cu circa 1.000 de pagini. Astfel, putem exprima în limba română aproape orice de pe lumea asta. Excepție fac realitățile inexistente în spațiul nostru și în Europa, pe care le denumim după numele dat lor de băștinașii care le cunosc. Astfel, cuvintele și expresiile limbii române sunt un adevărat tezaur, care trebuie păstrat bine, îmbogățit mereu și protejat.
Cât de frumos sună cuvintele și expresiile vechi ale limbii noastre, unele aproape uitate! După „Poftă bună!”, la finalul mesei, vine „Mulțumesc pentru masă!”, iar după aceasta urmează „Să vă fie de bine!”. Când se întreabă vârsta cuiva („Câți ani aveți?”, „Câți ani are X?”), urmează răspunsul (Am/are N ani”), după care întrebătorul spune „Mulți înainte!”. Dacă este vorba de un copil, zicerea consacrată era „Să crești mare!”, după care venea invariabilul „Mulțumesc!”. Când se anunță că cineva a trecut în lumea drepților, replica obișnuită este: „Dumnezeu să‑l ierte și să‑l odihnească” ori „Să‑i fie țărâna ușoară!”. Romanii aveau aceeași urare acum două milenii: Opto sit tibi terra levis!, adică, tradus literal, „Optez să‑ți fie țărâna ușoară!”. Toți termenii acestei din urmă propoziții românești sunt de origine latină și numai verbul „ a opta” este neologism. Cuvântul românesc „țărână” (țară – țăran – țărână) este moștenit de‑acum două mii de ani, din diminutivul latinesc (târziu și popular) de la terra, adică terrina. Țărâna este o fărâmă de pământ sau, cum ar zice poetul, o țară mai mică, în care mergem cu toții, fiindcă din țărână suntem și în țărână ajungem.
Mirilor li se urează aproape constant „Casă de piatră!”. Și nici nu li se urează, ci li se menește. Când cineva trece la muncă i se urează „Spor la treabă!”. Oaspeții nu se acompaniau până la poartă, până la ușă și nici mândra până acasă, ci „se petreceau”. La plecarea oaspetelui, gazda zicea: „Stai să te petrec!”. Mesele de veselie ori de tristețe erau tot „petreceri”, la origine ele fiind „treceri” spre lumi, spre tărâmuri mai bune. La plecare, din paharul cu țuică ori cu vin, musafirii trebuiau să se bea tot, „ca să nu rămână necazul în casă”. Să ne gândim că românul zice seara, la culcare, „Somn ușor!”, ceea ce se traduce în alte limbi cu „Dormi bine!” (Sleep well, în engleză, Dors bien, în franceză, Dormi bene!, în italiană). Dar „Somn ușor!” nu este totuna cu „Dormi bine!”, fiindcă expresia românească veche are în ea o întreagă poezie, cuprinde o gingașă menire a petrecerii omului de peste noapte.
Și ce alte urări frumoase se mai făceau! Nimic din toate acestea nu este întâmplător. Totul vine dintr‑o așezare temeinică a lucrurilor, din acumulări succesive, dintr‑o experiență ancestrală. Gentilețea sau politețea este un atribut al popoarelor civilizate și se crede îndeobște că aceste popoare sunt cele mari, occidentale, mai ales poporul francez. La francezi, curtoazia vine din rândul elitei educate și s‑a impus de sus în jos, adică a pătruns treptat în mase. S‑au elaborat și au fost publicate coduri de politețe numeroase de‑a lungul timpului, pe care le‑au citit și rudimentarii țărani. La români, există o gentilețe populară unică, pe care au preluat‑o și elitele. Am căutat în alte limbi asemenea elemente de politețe, care să nu exprime nimic impus, ci venit din străfunduri și nu am mai găsit. Am căutat echivalente de genul „Mulți ani înainte!”, „Să vă fie de bine!”, „Să crești mare!”, „Bună să vă fie inima!”, „Dumnezeu s‑o ierte!” etc. și am găsit puține ori nu am găsit deloc. În unele limbi vor fi fost, dar s‑au pierdut, s‑au șters, s‑au uitat odată cu viața modernă, cu graba cotidiană, cu perimarea gentileții, cu replicile tăioase și scurte.
Nu mai avem răgaz unii de alții, nu ne mai ostoim, nu adăstăm nițel, „că doar nu dau turcii”. Ne pierdem în goana vieții de fiecare zi, ne înfășurăm în forme, uitând esențele. Din „limba vechilor cazanii”, adică din limba primelor traduceri ale cărților bisericești s‑a creat modelul de limbă literară românească, iar din acesta s‑a format limbajul istoriografic, filosofic, al științelor exacte, al medicinei, al politicii etc. Limba literară vine la noi de jos în sus, adică dinspre popor spre elite. La multe alte popoare, limba comună, a oamenilor simpli a fost ocolită, oprită, aproape interzisă, comunitatea fiind obligată să învețe modelul creat de elite. S‑au încercat și la noi modele etimologizante, făcute de sus, dar nu au prins la mase și au fost abandonate. Așa că „vorba dulce” vine la români din adâncuri, încât zicerea curge cătinel, ca un izvor abia ieșit la suprafață și care devine treptat șuvoi. De aceea, părintele Alexe Mateevici a putut să scrie: „Limba noastră‑i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată./ Limba noastră‑i foc ce arde/ Într‑un neam, ce fără veste/ S‑a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste./ Limba noastră‑i numai cântec,/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere, ce spintec …”. Or, o limbă care este și comoară, și un șirag de mărgăritare, și foc, și cântec, și doină, și roi de fulgere, nu poate să fie la urmă decât „un fagure de miere”. Poeții au scris „o limbă ca un fagure de miere”, ca să putem noi să comunicăm frumos, ca de la amvon, respectând savoarea graiului și înălțându‑ne prin asta la stele.
„Vorba dulce mult aduce”, dacă e rostită în românește. Dacă nu, ne ajută să comunicăm cu străinii, ceea ce este foarte bine. Dar să zicem și noi ca Anton Pann: „Cântă măi frate, române,/ Pe graiul tău și limba ta/ Și lasă cele streine/ Ei de a și le cânta!”. Noi să le „cântăm” și pe cele străine, fiindcă trăim în lumea aceasta amestecată, dar să nu ne lăsăm de izbeliște „limba vechilor cazanii”.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
