Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale…
Măcar o dată pe an, trebuie să ne gândim la cultură, nu la cultura porumbului – foarte importantă şi ea –, ci la cultura spirituală. Unii ne gândim la starea culturii şi ne lamentăm de stadiul la care s‑a ajuns. Alţii, adică decidenţii politici, se simt agasaţi de cererile de sprijinire a culturii şi nu înţeleg de ce ar fi aşa mare nevoie de cultură. Cei din prima categorie laudă cultura măcar în luna ianuarie a fiecărui an, dar se simt cufundaţi în cultură mereu. Sărbătoarea culturii, care ar trebui să fie continuă, îi agasează pe mulţi, le tulbură existenţa călduţă, le creează disconfort. De unde vin oare aceste din urmă reacţii? Evident, din lipsa de cultură! Dacă nu avem cultură în minţile şi în sufletele noastre, nu putem preţui cultura. Iar cultura nu se moşteneşte automat de la părinţi şi bunici, nu ne este turnată în cap şi în inimă cu hârzobul din cer, nu o putem recepta prin revelaţie, ci ne vine prin mare efort, prin muncă asiduă, prin exerciţii de memorie, de lectură, de ascultare, de interpretare. Cultura înseamnă acumulare serioasă, de‑a lungul întregii vieţi. Dintre toate fiinţele de pe pământ, numai oamenii beneficiază de cultură, adică de exerciţii de valorificare a minţii şi inimii. Suplimentul literar al Gazetei de Transilvania, apărute la Braşov începând cu anul 1838, se chema Foaie pentru minte, inimă şi literatură. Mulţi contemporani, când află acest titlu, zâmbesc şi privesc cu îngăduinţă „naivitatea” celor care au pus în asemenea formulă cuvintele respective. Dar mintea şi inima sunt deschise deopotrivă culturii, iar în cazul evocat artei literare.
Cultura publică – într‑o definiţie pe înţelesul tuturor – ar putea să fie ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunităţi, concretizate în creaţii şi realizate, de regulă, în instituţii specifice. Fireşte, sunt şi creatori care fac cultură în afara unor instituţii, dar, anterior, au trecut şi ei prin astfel de instituţii, fie şi private, locale, familiale. Pentru ca un om să devină creator de cultură, are nevoie de acumularea unei culturi generale şi a uneia speciale. Oricât de mult talent ar avea o persoană, ea nu mai poate crea poezie cultă de valoare dacă nu cunoaşte creaţia poetică anterioară. Cultura omenirii – în imensitatea ei – nu poate să fie dobândită pieptiş, dintr‑odată, global, oricât de globalizată ar fi omenirea de azi. Cultura se dobândeşte într‑o limbă, iar dacă aceasta este limba maternă a protagonistului, atunci ea se particularizează în cultură de grup, cel mai adesea în cultura naţională. Spun cultură naţională, fiindcă limba maternă este limba mamei, dar din mame ni s‑au născut şi taţii, adică toţi părinţii, bunicii, bunii şi străbunii. Este vorba de toţi locuitorii patriei. Alexandru Davila spune în versuri simple că „datina străbună” este „mai mult decât o lege” şi „pruncul” o soarbe de la sânul mamei „în fiecare strop de lapte”. Cultura oricui, înainte de a fi universală, este una naţională. Prin urmare, celebrând cultura noastră naţională, nu facem niciun gest local sau localist, nu ne cufundăm în marginalizare, ci ne creăm premisele de a zbura spre lume şi în lume.
În acest an, în ianuarie, am marcat o zi tristă a culturii naţionale. În primul rând, din pricina molimei acesteia care ne‑a îngenuncheat, ne‑a închis sălile de spectacole, de expoziţii, bibliotecile, arhivele, librăriile. Cum să percepem cultura la distanţă? Cum să pipăim un incunabul ferecat, adică unul cu măiestrite coperţi de argint sau cum să percepem culoarea reală a unui tablou de maestru văzut online? În al doilea rând, sărbătoarea menţionată a fost tristă din cauza atentatelor asupra culturii de pe multe meridiane, aceste acte însemnând distrugerea şi profanarea statuilor, trecerea la index a unor opere literare, oprirea rulării unor filme, blamarea unor compozitori, scriitori, artişti plastici etc., care nu ar fi fost „corecţi politic” în timpuri revolute, când nici nu se auzise de acest concept. Indice de cărţi interzise au făcut Inchiziţia, comunismul, nazismul, adică instituţiile şi regimurile totalitare, dictaturile.
Tristeţea s‑a răsfrânt, cum era de aşteptat, şi asupra culturii române, cu specificul nostru inconfundabil, pe de o parte, din pricina restricţiilor curente, pe de alta, din pricina „corectitudinii politice” sui generis de‑aici, de la Dunăre şi de la Carpaţi, unde este profanat poetul naţional, unde cuvântul cultură stârneşte în minţile unora dispreţ şi unde naţiunea este repudiată ca fiind un factor al răului. De la revoltele contra unor clişee legate de Eminescu – „poet naţional”, „Luceafărul poeziei române”, „poetul nepereche”, „geniul poeziei” etc. – s‑a ajuns la critici acerbe asupra operei, asupra poeziei şi prozei literare, asupra publicisticii eminesciene. Unii contemporani ar vrea ca Eminescu – trecut în altă lume la 1889 – să fi fost „corect politic” după regulile de la începutul mileniului al treilea. Sunt destui „analişti” care denigrează şi cultura, considerând‑o realitate depăşită, inutilă, ternă. Sunt şi „experţi” care vor ca elevii să fie specializaţi din şcoala primară şi să nu mai înveţe atâtea discipline fără rost, precum istorie, geografie, limba latină, muzică, desen etc. Acest fel de „revoluţionare” a educaţiei prinde în faţa multora, semidocţi, realizaţi în viaţă prin acumulările părinţilor ori prin mijloace necinstite.
La fel de blamat este şi termenul de naţiune sau adjectivul „naţională”, din sintagma „cultura naţională”. Ce să mai facem cu naţiunea, din moment ce ne‑am globalizat? Totuşi, globalizarea aceasta este cam şchioapă şi nu poate funcţiona în afara „concertului naţiunilor”. Cu alte cuvinte, în ciuda denigratorilor, lumea contemporană este formată încă din naţiuni, participante la un dialog internaţional. Prin urmare, este bine că „noi locului ne ţinem” (vorba lui Eminescu) şi că ne păstrăm cumpătul. La sărbătoarea noastră perenă, se cuvine să preţuim, la modul echilibrat şi cuviincios, deopotrivă cultura, naţiunea (patria) şi pe Eminescu. Eminescu, naţiunea şi cultura – ca valori identitare – ne‑au construit destinul nostru de fiinţă colectivă. Destinul acesta nu a fost ideal, nu a fost mereu liniar şi etern glorios, nu a fost un marş continuu ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am ţinut‑o deschisă şi funcţională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile valori ale creaţiei spirituale româneşti. El s‑a identificat şi cu dacii, şi cu romanii, şi cu Decebal, şi cu Traian, „de la Nistru pân‑la Tisa”. Pentru Eminescu, România întreagă exista şi trăia intens cu mult înainte de a fi fost oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc şi Alexandru cel Bun, şi Vlad Ţepeş, şi Ştefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) şi Mihai Viteazul, şi Iaşii, şi Bucureştii, şi Oradea Mare, ca şi Mica Romă. Toate se pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească” (cum avea să spună apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost, însă, zeu, ci om, cu toate cele omeneşti, inclusiv cu defecte şi păcate. Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s‑a situat o imensă energie benefică, sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care‑l nimicnicesc pe Eminescu şi care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor noastre şi din postura de poet naţional, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă ei înşişi ar fi produs o creaţie culturală comparabilă cu a „băietului” cutreierător de păduri nord‑moldave. Altminteri, devin cu toţii ridicoli, precum „musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici.
Naţiunile au fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare. Naţiunea nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învaţă unii „analişti” contemporani), pentru ca românii să‑şi manifeste „spiritul lor de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s‑au ridicat la această formă de unitate superioară, au proslăvit‑o, au idealizat‑o şi au comis războaie (crime) în numele ei. Numai că războaie a purtat omenirea aceasta păcătoasă şi în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor Două Roze), al credinţei (războaiele religioase din Germania, Franţa sau Războiul de Treizeci de Ani), al libertăţii (războaiele napoleoniene), al democraţiei, al adevărului, al dreptăţii etc. Oare se cuvine – conform acestei logici strâmbe – să veştejim dragostea, familia, religia (confesiunea), libertatea, democraţia, adevărul, dreptatea? Naţiunile, ca realităţi organice şi nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialişti”), nu s‑au născut prin decrete ale regilor, preşedinţilor de state sau parlamentelor, chiar dacă elitele au lucrat intens la coagularea lor. În consecinţă, oricât am urî – unii dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desfiinţate prin decizii politice. Naţiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii sincere şi dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu xenofobia (ura faţă de străini, faţă de alte naţiuni) şi şovinismul (ridicarea unor naţiuni la rangul de comunităţi alese, superioare şi dominatoare), atunci ea încetează să fie iubire şi trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea sinceră de naţiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naştere aceeaşi limbă, care simt aidoma ţie doina şi dorul, care tresaltă la numele strămoşilor şi al voievozilor „dătători de legi şi datini”, care vor să construiască mai departe edificiul naţional, care preţuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze cuiva, dimpotrivă. Această iubire nerisipită şi neirosită ne ţine pe noi pe toţi.
Iar cultura în ansamblul ei – aidoma muncii, raţiunii, educaţiei, sentimentelor generoase – ne dă calitatea de oameni. Cultura naţională, la rândul ei, ne încununează calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să dorească public ca America să fie iarăşi glorioasă, pe când un român nu poate să exprime aceleaşi lucruri pentru ţara şi poporul lui? Vor fi românii inapţi de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult şi cum insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia vânturilor sorţii? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit iscoditor, de anumite instrumente ale cunoaşterii şi de un simţ al dreptăţii („fără ură şi părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au fost aşa. Cultura este tezaurul de viaţă al unui popor, iar românii, ca toate popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne ruşinăm de el, din moment ce în el este cuprinsă esenţa noastră naţională. De ziua culturii, s‑ar cuveni să vorbim şi de specificul naţional românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată şi această noţiune. Ea nu mai este deloc la modă, deşi continuă să rămână o realitate. Toţi marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naţionali. Nu am înţelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaşte Italia anilor 1300. Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a societăţii engleze dintre 1300 şi 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu fără perceperea idealurilor cavalereşti medievale decăzute, într‑o Spanie căutătoare de glorie deşartă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Goethe, cu Puşkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane – nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri specificul naţional. Orice scriitor se exprimă într‑o limbă (chiar dacă pentru câţiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educaţie din anii copilăriei şi adolescenţei, are prejudecăţi şi, atunci când sfidează prejudecăţile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale naţiunii sale. Dacă toate aceste realităţi locale, transpuse în creaţii spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spaţii şi de timpuri, atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura lumii fără culturile naţionale este o utopie.
În centrul culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română aşa cum au făcut‑o Eminescu şi cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Haşdeu, părintele Mateevici, Nichita Stănescu şi mulţi alţii şi să nu uităm niciodată mottoul pus de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneştenilor: „Suntem datori să citim în limba noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viaţa noastră ca popor.
În privinţa naţiunii române şi a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae Iorga (de la a cărui naştere se vor împlini peste câteva luni 150 de ani): „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte ţinuturile pe care le locuiau; pentru dânşii, tot pământul locuit de români se chema Ţara Românească. Ţara Românească erau şi Muntenia, şi Moldova, şi Ardealul, şi toate părţile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N‑aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ţinuturi pe care le locuiau şi toate se pierdeau pentru dânşii în acest cuvânt mare, covârşitor şi foarte frumos, de Ţară Românească”. Acelaşi mare istoric adaugă lămuritor: „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l‑au uitat şi unii nu l‑au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”. Pentru Iorga, România era şi limba română, dar şi pământul acesta frământat, format din ţări româneşti unite.
În fine, Eminescu se bucură de foarte multe referinţe, dar vocea lui Călinescu rămâne de neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l‑a ivit şi‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să‑şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. Deocamdată, cartea românească şi lectura în româneşte, ca şi Eminescu, tronează, ne descântă şi ne încântă sub orice formă, definindu‑ne esenţa de „trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).
Eminescu a devenit o marcă a culturii româneşti şi a naţiunii române. De aceea, cultura naţională a stat şi va sta încă un timp nedefinit sub semnul lui Eminescu. Celebrând cultura naţională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a naţiunii întruchipate de el, la virtuţi, la valori şi la încredere. Deocamdată, nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele faţă în faţă, ochi în ochi şi suflet în suflet, dar putem să facem încă un lucru extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de muzică, de artele plastice, de ştiinţele fundamentale, de medicină, adică de toată creaţia spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu. Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă şi fără resentimente – că suntem pe lumea asta ca români şi că participăm la concertul internaţional, adică la dialogul dintre naţiuni. Datorăm acest dialog identităţii noastre naţionale, pe care au exprimat‑o toţi marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel mai mare poet pe care l‑a ivit şi‑l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
