Maria a României. Portretul unei mari regine

Construit între anii 1893‑1895, după planurile arhitectului Paul Gottereau, la cererea Regelui Carol I, ca reşedinţă pentru principii moştenitori Ferdinand şi Maria, palatul Cotroceni va fi transformat şi reamenajat ca spaţiu interior, după gusturile Principesei Maria a României.

 

„De o frumuseţe încântătoare…”

 

Comemorăm la 18 iulie 2018, în Anul Centenarului Marii Uniri, opt decenii de la trecerea în eternitate a Reginei Maria, unica regină a României Mari, vis la a cărui realizare a avut un rol decisiv alături de augustul său soţ, Regele Ferdinand I, cel supranumit „Întregitorul”. După cum sugerează şi titlul acestei lucrări – care completează în chip fericit expoziţia pe care Muzeul Naţional Peleş o organizează în amintirea marii regine care a fost Maria a României – propunem iubitorilor de istorie şi artă un portret special al celei supranumită „Regina soldat” sau „Mama răniţilor”, pentru devoţiunea cu care s‑a implicat în Marele Război de acum un secol.

După cum în anul 2016 am comemorat un secol de la trecerea la cele veşnice a Reginei Elisabeta – printr‑o expoziţie şi un album‑catalog deosebite –, iar în anul 2017 am evocat figura „bunului Rege Ferdinand” într‑o expoziţie unică, însoţită de un elegant album monografic, în anul 2018 atenţia noastră s‑a îndreptat, în chip firesc, spre Regina Maria a României, trecută în lumea umbrelor la 18 iulie 1938. Dispariţia Reginei Maria, în urma unei boli incurabile, a creat o mare emoţie în rândul celor mulţi care au iubit‑o şi admirat‑o timp de decenii.

„Consternarea a fost generală – consemna Constantin Argetoianu în Însemnările sale zilnice –, căci Regina Maria a fost iubită de toată lumea: era frumoasă şi simpatică. În anii din urmă s‑a mai adăugat faţă de dânsa şi un sentiment de milă: ştiam cu toţii că, afară de Ileana, copiii nu se purtau bine cu dânsa. Mai ales Regele, care nu i‑a iertat niciodată instinctele ei de dominaţie şi pe Ştirbei. Regina Maria moare relativ tânără, la 62 de ani – exact la vârsta Regelui Ferdinand – dar nu se poate zice că n‑a trăit. A cunoscut toate îmbătările vieţii, ca Regină şi ca femeie, şi a cunoscut mari mulţumiri sufleteşti şi pe cea mai mare dintre toate, pe aceea de a rămâne în Istorie ca o icoană luminoasă pentru un întreg popor. Partea ei la războiul nostru de întregire e mare şi oricât va fi păcătuit ca soţie şi ca mamă, toate i se vor ierta”^[1].

Nicolae Iorga – marele istoric care i‑a fost alături Reginei Maria în anii Primului Război Mondial – scria la 20 iulie 1938 că „vestea de mult aşteptată, dar totuşi de necrezut, a sosit. România s‑a împuţinat cu tot ce‑i aducea ca prestigiu, ca mândrie, ca inteligenţă şi voinţă, ca mari şi neuitate amintiri, femeia de însuşiri excepţionale, care cu greu se întâlnesc în istorie, Regina Maria”^[2]. Cu talentu‑i nepereche de evocator al figurilor istorice, Nicolae Iorga aprecia că „despărţirea de Dânsa, cea atât de îndurerată în carne şi în spirit, este cu neputinţă pentru poporul românesc. Plecată aiurea, Ea rămâne însă între noi. Rămâne ca o păstrătoare de suferinţi fără nume, cum au fost ale noastre în zilele mângâiate de Dânsa, ca amintitoarea necontenită de crunte bătălii şi de sfinţite izbânzi, pe care credinţa Ei, cea tare peste orice inimă omenească, le‑a dominat”^[3].

Irinei Procopiu, una dintre cele mai longevive doamne de onoare în serviciul Reginei Maria, pierderea suveranei i s‑a părut de neconceput: „Regina mea, dulcea şi nobila Regină a murit alaltăieri. Am vegheat‑o în prima ei zi de eternitate. Continui s‑o privesc cu tot sufletul meu ca să mă pătrund de imaginea ei dragă. Ce cumplit e să n‑o mai vezi, nici s‑o mai auzi, nici s‑o priveşti surâzând. E cu putinţă? Dulcea mea Regină, pe care ani de zile am fost fericită s‑o servesc – mai bine de 24 de ani. Ce melancolie îngrozitoare mă cuprinde. (…) Mă gândesc că niciodată nu voi mai vedea chipul ei frumos, surâsul ei fin şi încântător, nu‑i voi mai auzi vocea, acel hu, hu când se bătea la uşa ei!”^[4].

Cum a rămas Regina Maria în amintirea celor care au cunoscut‑o? Pentru Nicolae Iorga, apropiat al familiei regale la bine şi la greu, „toată viaţa ei a fost o taină, în care supranaturalul apărea necontenit, uimind, de la frumuseţea anilor tineri la imperiala mândrie, unită totuşi cu atâta graţie, care i s‑a păstrat până la sfârşit. Şi, printr‑o tainică pornire a sufletului care totdeauna a stat în legătură cu puterile ascunse ale lumii, Ea, cea chinuită acum de toate mizeriile legate de acest dureros corp al nostru, s‑a cerut să isprăvească în aerul ţării pe care aşa de mult a iubit‑o, fiindcă a înţeles‑o atât de deplin şi de adânc”^[5].

I.G. Duca, omul politic atât de devotat regelui Ferdinand I, scria despre Regina Maria că „este strălucitoare, fizic ca şi moral, încât îţi ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă, de o frumuseţe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj – cine nu a văzut‑o la Iaşi în mijlocul epidemiilor mergând acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr, de frumos, de bine – nimic nu i‑a lipsit”^[6]. Pentru o femeie cultivată ca Alice Voinescu, apariţia Reginei Maria era frapantă: „O văd în fotoliul roz – în rochie maron, cu perle la gât şi garoafe roz în braţe. Era frumoasă şi plină de bucurie, deşi vorbea de lucruri care o dureau. Era o bucurie a calităţii fiinţei ei, mai mult decât o stare de conştiinţă. Îmi amintesc privirea de lumină, îi revăd ochii albaştri, scânteietori ca nestematele. Poate că de aceea n‑am observat niciodată bijuteriile Ei, afară de perle, care nu rivalizează cu privirea. Nici nu mi‑o închipuiesc fără perle!”^[7].

Ion G. Duca adăuga acestui portret alte calităţi care au definit‑o pe Regina Maria: „O sinceritate împinsă până la cinism, o hotărâre neşovăielnică, o bunătate izvorâtă dintr‑o reală pricepere a naturii omeneşti şi o indulgenţă pe care experienţa o dă tuturor sufletelor alese”^[8]. Şi alţi contemporani au remarcat sinceritatea frapantă a Reginei Maria. „Francheţea cu care vorbea de ceea ce o durea destăinuia, tot aşa, o victorie lăuntrică – consemna Alice Voinescu. Ce amărâtă ar fi fost alta, povestind cum i s‑a interzis un cinema, cum a fost întoarsă din drum. Nici pe vremea lui Vodă Carol nu i se întâmplase una ca asta. Fremăta, dar se simţea că nu purta ranchiună. Toată viaţa a fost un şir de cătuşe impuse acestui suflet născut liber. (…) A suferit mult de a fi în umbră în ultimul timp”^[9].

Între multiplele talente ale Reginei Maria, cel literar a fost admirabil prezentat de Emanoil Bucuţa, omul care a convins‑o pe suverană să publice în „Boabe de Grâu” mai multe articole: „Regina Maria era o scriitoare încă înainte să izbucnească războiul. Dar era o scriitoare – aşa cum preţuia Goethe pe scriitor în «Cântăreţul», balada lui medievală – care cânta ca pasărea. Cânta cum picta, cum schiţa planuri de grădini şi de case sau modele de rochii şi de baluri costumate, dintr‑un prisos de înzestrare şi dintr‑o bucurie de viaţă. Era o artistă pentru că se născuse aşa şi împărţea arta în jurul Ei, cum ar fi împărţit flori şi zâmbete, fără gând că ar putea să facă din ele o unealtă sau o armă. La fel, a fost o femeie menită să poarte coroană şi pregătindu‑se să se arate hieratică şi simbolică în toată măreţia şi seninătatea de regina poporului uimit, până când războiul, cu prăpăstiile lui, a luat‑o deodată în vârtej şi i‑a cerut silinţe supraomeneşti, şi, oricum, peste puterile unei femei, din care trebuia să iasă unirea tuturor românilor. A fost o mamă plină numai de bucuriile şi de mândriile materne, până când tot războiul i‑a smuls un copil drag şi a umplut‑o de desnădejdile morţii, în propria carne şi în propriul suflet. A fost scriitoarea jucându‑se cu condeiul ei, din care ieşeau ca la un descântec făpturi de poveste sau regi şi eroi din palate ogivale nordice, trăitori numai în legende, până când din nou războiul i‑a umplut scrisul de gemete sau de chemări de biruinţă”^[10].

 

„O icoană de umanitate superioară”

 

Pentru rafinata intelectuală Alice Voinescu – prietenă apropiată a Principesei Ileana – Regina Maria a României a fost „o icoană de umanitate superioară. A adunat în Ea tot ce poate simţi şi trăi o femeie, un om, şi s‑a liberat cu anii de cătuşele trupeşti şi sufleteşti. Ce carieră de Om! O adevărată, o mare femeie. Nu se putea naşte decât Regină”^[11]. „Ce fiinţă excepţională, mare şi frumoasă! – conchidea Irina Procopiu, care a cunoscut‑o atât de bine pe Regina Maria în sfertul de veac în care a servit‑o cu rar devotament. Cât de bine înţelegea ea frumuseţea sub toate formele! Ce inimă miloasă avea şi cât detesta răutatea, nedreptatea, meschinăria şi totuşi ce indulgentă şi ce bună era! De câte ori n‑am auzit‑o spunând: «Give him a chance»! Dar cum îi fremătau nările, ca ale unui cal de rasă, când cineva era nedrept, ticălos! Atunci când nu primea ce i se datora, tot sângele albastru i se învolbura, ochii albaştri deveneau cenuşii, duri, buzele se aspreau şi se putea spune că se auzea furtuna fremătând în întreaga ei fiinţă. Când ceva îi făcea plăcere – şi cel mai mic lucru o încânta, căci era departe de a fi blazată – ce dulce «mulţumesc» rostea! Mi‑ar plăcea să pot reda inflexiunile vocii ei, ce tristeţe că nu mai poate fi auzită vorbind de florile ei, fără a le numi! Cine ar putea uita vreodată încântarea de a o vedea cu foarfeca în mână tăind frumoasele dalii la Bran şi oferindu‑le, pe rând, privindu‑le cu dragoste, ca şi cum ar fi fost fiinţe vii cărora le era recunoscătoare pentru întreaga lor frumuseţe? Regina Maria – când citesc aceste două cuvinte mi se strânge inima şi‑mi vin lacrimi în ochi! Şi ca mamă – ce indulgenţă, ce înţelegere, ce bucurie şi ce mândrie simţea atunci când faptele [copii]lor o satisfăceau! O mamă, una adevărată!”^[12].

Ca mamă, Regina Maria şi‑a iubit copiii şi a căutat să le asigure un viitor strălucit prin căsătorii care au făcut‑o să devină „soacra Balcanilor” în Europa interbelică. Nu a ezitat însă, cu sinceritatea‑i recunoscută, să le arate şi calităţile, şi defectele, cum a fost cazul Principesei Elisabeta, de care „vorbea cu tristeţe; nu condamna indiferenţa ei faţă de popor şi dureri, dar cu melancolie privea la portretul de pe o măsuţă, lângă şemineu, şi spunea: «viaţa se va răzbuna, va fi uitată, va rămâne singură»”^[13]. Din păcate, spusele reginei s‑au adeverit în ce o priveşte pe fiica sa cea mare. Cea mai apropiată şi mai iubită de mama sa a fost fiica cea mică, Principesa Ileana, lucru remarcat şi consemnat de Alice Voinescu: „Când vorbea de Domniţa [Ileana] atunci îi exulta fiinţa întreagă. Se bucura de tot, chiar de năbădăile ei, de fiinţă plină de temperament. Vorbea cu freamăt în ea – trăia anii propriei tinereţi, o iubea, o stima, credea în ea. (…) De Domniţa [Ileana] vorbea ca şi de Rege [Carol al II‑lea], cu o pasiune specială, îi luceau ochii, parcă se îmbrăca altfel pentru a vorbi despre ei. Era curios cum sufletul Ei se dăruia fiecărui copil după firea lui. De Prinţul Nicolae vorbea cu tonul ce acorzi unui om foarte tânăr! De Regina Mignon [Maria a Iugoslaviei], cu căldură, cu duioşie, cu o exaltare eroică, dar specific feminină.”^[14]

 

„Un spectacol frumos”

 

Dintre toţi copiii, cel care a dezamăgit‑o profund a fost Principele Carol, ale cărui aventuri amoroase şi renunţări la tron au adus familia regală în situaţia de a impune eliminarea lui din linia de succesiune dinastică. Revenit pe Tronul României, în 8 iunie 1930, Regele Carol al II‑lea va fi cel care o va izola pe mama sa de scena politică şi îi va impune un regim strict în relaţiile cu oamenii politici, fapt care a îndurerat‑o profund. La 12 februarie 1931, într‑o discuţie cu Grigore Gafencu, Regina Maria îi apărea „obosită, adânc frământată. Un singur gând: fiul ei, regele Carol II. Îl urmăreşte cu bănuieli, îngrijorare, neîncredere şi un suflet neîmpăcat, ce nu iartă şi nu se supune. Faptul de a fi fost înlăturată de la putere – de la ce reprezenta pentru ea «puterea», şi anume influenţa ei continuă şi directă, mai închipuită de altfel decât reală, asupra oamenilor şi a lucrurilor – şi, mai ales, ofensa ce i s‑a adus prin înlăturarea desăvârşită din viaţa publică şi socială a lui Barbu Ştirbey – legătură pe care Regina o afişase cu o trufie regală, cu un splendid curaj… moral – au rănit‑o adânc. E o furtună ce se stăpâneşte cu greu. O furtună în care clocotesc patimi trufaşe, ambiţii zădărnicite, porniri generoase, tot sufletul chinuit al unei femei de o uimitoare vitalitate. Un spectacol frumos”^[15]. Cu toate aceste nefericiri provocate de fiul său cel mare, Regina Maria „când vorbea de Rege [Carol al II‑lea], era mândră. Avea aerul să spună: «Iată cât e de tare, mă lupt chiar eu cu el». Surâdea mulţumită de unele slăbiciuni, fericită că e înainte de toate Om. Nu înţelegea de ce bărbaţii îşi uită mama pentru femeile ce iubesc. Nu condamna, înţelegea cu inima, accepta cu un fel de siguranţă că nimeni nu‑i poate lua locul”^[16].

Regina Maria a fost o talentată creatoare de frumos, în variate domenii, de la artă şi arhitectură până la literatură şi peisagistică. „Casele de vis” – cum inspirat şi‑a numit suverana reşedinţele pe care le‑a clădit şi însufleţit aievea – poartă toate amprenta bunului-gust al Reginei Maria. Pelişorul, Cotroceniul, Copăcenii, Branul, Balcicul, Scroviştea sau Mamaia au fost creaţii ale unor arhitecţi talentaţi – de la cehul Karel Liman şi francezul Paul Gottereau până la italianul Mario Stoppa sau românii Grigore Cerchez şi Emil Guneş. Toţi aceştia au pus în practică nu numai planurile lor arhitecturale, dar şi viziunea artistică a Reginei Maria, atât de implicată în zidirea locuinţelor sale de suflet, după cum mărturiseşte, la tot pasul, în preţioasele sale însemnări zilnice. Toate aceste reşedinţe au fost decorate şi mobilate cu mult bun-gust de Regina Maria, care a reuşit să dea unicitate fiecăreia dintre casele sale de vis.

Stau mărturie – după trecerea atâtor decenii – minunatele fotografii de epocă ce însoţesc Însemnările zilnice ale suveranei, păstrate cu grijă în colecţiile Arhivelor Naţionale ale României. Cea mai mare parte a acestui patrimoniu imagistic inedit este publicată acum pentru prima oară, în aceste două volume dedicate Mariei, suverana iubitoare şi creatoare de frumos în orice loc pe care l‑a înnobilat cu augusta sa prezenţă. Un capitol special din volumul al II‑lea al acestei lucrări este dedicat „caselor de vis” ale Reginei Maria şi prezintă, în splendide imagini, reşedinţele regale de la şes, de la munte sau de la mare, cu interioare de epocă decorate în diferite stiluri – între care cel neoromânesc, atât de prezent la Cotroceni – şi înconjurate de minunate grădini şi parcuri, amenajate după planurile şi gusturile desăvârşite ale celei pe care o comemorăm în acest an.

 

Trei dintre „casele de vis”

 

Trei dintre „casele de vis” i‑au fost foarte dragi Reginei Maria: palatul Cotroceni, castelul Bran şi reşedinţa insolită de la Balcic. „Alb ca un cos­tum de ţăran, încins cu o broderie de irişi” – după cum îl caracteriza scriitorul francez Paul Morand^[17] – palatul Cotroceni va primi o nouă înfăţişare, la exterior şi la interior, după gustul artistic al Reginei Maria. Elemente bizantine şi neoromâneşti vor decora dormitorul reginei şi sufrageria mare din palatul Cotroceni, a cărui aripă nordică va fi refăcută şi completată de arhitectul Grigore Cerchez în stil neoromânesc, cu scări şi foişoare preluate din arhitectura Mănăstirii Hurezi, atât de dragă Reginei Maria. La un an de la trecerea în eternitate a suveranei, Nicolae Iorga o evoca pe Regina Maria ca pe „cineva a cărei umbră o simţeai pretutindeni. În grădina Cotrocenilor, pe care ea a iubit‑o aşa de mult şi în care e, pentru totdeauna, aşa de prezentă, încât la trecerea iute a trăsurii, ţi se părea că stă să apară înaltă şi sprintenă, cercetând toată zarea cu luminoşii ochi albaştri aşa de poruncitori. În acel palat, acum pustiu, în al cărui balcon mijea alba fantasmă a fiinţei sale dispărute”^[18].

Branul a fost castelul preferat al Reginei Maria, care mărturisea – la 20 iulie 1924, într‑un elogiu adus vechii cetăţi – „bucuria de a mă trezi la Bran, în Branul cel mult iubit, în unicul meu capriciu, în mica mea locuinţă aparte, atât de diferită de orice altceva, atât de bizară şi în acelaşi timp atât de frumoasă, cea mai frumoasă care poate exista. (…) De fiecare dată simt aceeaşi bucurie când mă trezesc. Bucuria de a fi acolo, bucuria de a fi eu singura şi necontestata posesoare a acestui castel neînchipuit de minunat”^[19]. După ce a intrat în posesia Reginei Maria, între 1920‑1938, castelul Bran a suferit o serie de transformări arhitecturale, în dorinţa de a se face din el o modernă reşedinţă de vară. Lucrările au fost conduse de arhitectul şef al Casei Regale, cehul Karel Liman, care a lucrat şi la castelele Peleş şi Pelişor. În aceste condiţii, castelul Bran a devenit locul perfect în care colaborarea dintre arhitectul Karel Liman şi Regina Maria a României a dus la transpunerea în realitate a imaginaţiei creatoare a celor doi artişti. Peste ani, Regina Maria îşi amintea cu nostalgie acele momente de început ale colaborării cu arhitectul Liman: „Aveam un scump bătrân arhitect al casei noastre, moştenit de pe timpul regelui Carol. Şi el mereu visase că‑i va fi dat într‑o zi să repare un vechiu castel; acum această mică şi fantastică clădire a devenit munca sa preferată. El s‑a instalat acolo, ca o bufniţă într‑un zid vechiu, şi îşi pune toată dragostea, toată îndemânarea să facă un adevărat giuvaer din mica mea comoară. Dar noi nu ne grăbim să isprăvim lucrul, suntem ca nişte copii cu o jucărie ce ne e dragă şi de care nu ne săturăm niciodată; în fiecare an, noi refacem câte ceva, fără a ne permite să schimbăm aspectul original al clădirii. Mica cetate a rămas deci puternică şi semeaţă”^[20].

Vizitând‑o în 1938 la castelul Bran, Alice Voinescu o vedea pe Regina Maria „frumoasă, cam îngrăşată, elegantă, sigură, cu secatorul în mână, cu mănuşi muşchetar, cu baston, într‑o rochie de culoarea piersicii! Parcă înviase după boala grea. Plimbându‑se sub merii grădinii, printre dalii, îmi povestea cât suferise, nu trupeşte, dar moralmente. «Eşti atât de umilit de boală, să depinzi de altul, dar şi ce bucurie să vezi ce buni sunt oamenii». Se bucura de viaţă, dar fără proiecte. Nu ştiu de ce cred că nu mai urzea fire spre viitor. Vorbea cu o siguranţă de om complet liberat. Venise vorba de credinţă – mi‑a mărturisit că nu e mistică, dar se simţea în Ea o mare putere de viaţă, care, prin calitatea ei, era mărturie lui Dumnezeu. Nu se preocupa de divinitate. Îl trăia pe Dumnezeu în orişice. Privea spre flori, spre pomi, spre cer, spre oamenii ce se apropiau, cu toată plenitudinea sufletului. Se dăruia în orice clipă şi o primea toată. Respira bucuria de viaţă”^[21].

Regina Maria a fost atât de legată de creaţia sa de la malul mării, de domeniul de la Balcic, încât aici a dorit să‑i odihnească inima, în capela Stella Maris, cea „mai mică biserică din ţară, un smerit altar ortodox pe care eu, protestanta, l‑am clădit, pentru că Stella Maris îmi stă înainte ca un simbol al vieţii mele: un altar ridicat unei mărturisiri de credinţă care nu‑i a mea, într‑o ţară unde am fost odată străină şi pe care mi‑am însuşit‑o prin bucuria, suferinţa, lucrul care m‑au legat de ea, cu fiecare an ceva mai mult”^[22]. Un fin cunoscător al Balcicului şi al pasiunii pe care regina a pus‑o în zidirea acestui domeniu, Emanoil Bucuţa – cel care avea să traducă din scrierile Mariei pentru a le publica în „Boabe de Grâu” – aprecia, pe bună dreptate, că „nu putem să stăm departe, cel puţin cu mintea, de Balcicul unde Regina Maria şi‑a găsit, la acest loc al întâlnirii dintre apus şi răsărit şi dintre miazănoapte şi miazăzi, cu urme elineşti şi scitice, cu viscole de crivăţ şi cu flori de migdal, ostrovul de linişte şi de visare, de la care i se părea mai uşor să treacă, fără să bage prea bine de seamă, într‑o bună zi, din lumea aceasta frumoasă cu bisericuţe din zilele evangheliştilor, de căderi de apă şi de flori, în lumea cealaltă plină de taine, dar trebuind în multe să fie asemenea, devreme ce toate frumuseţile sunt înrudite şi vorbesc sufletului acelaşi grai. Mintea ei s‑a răspândit din belşug în vorbe şi fapte, în istoria lumii şi în literatura unei vremi, dar inima ei a vrut s‑o dea acestui oraş de la mare. Ea stă într‑o urnă de aur, păzită de toate sfintele muceniţe şi de îngerii firavi şi albaştri ai frescelor lui Demian, aproape de ţărmul mării, care i‑a fost atât de drag şi la care vom vedea‑o totdeauna în lunga fâlfâire de văluri, ca o principesă nordică abia debarcată şi ameţită de soare, din zarea cu neguri osianice de‑acasă. Fapta ei din urmă a trebuit să fie nu numai o faptă de iubire şi de frumuseţe, ca atâtea altele pe vremuri, ci o faptă de luptă şi de apărare”^[23].

Dintre toate reşedinţele de suflet ale Reginei Maria, castelul Pelişor păstrează încă cele mai multe obiecte de patrimoniu care au aparţinut suveranei. De aceea, Muzeul Naţional Peleş rămâne deţinătorul celor mai importante dintre creaţiile artistice ale Reginei Maria: tablouri semnate de suverană, piese de mobilier realizate după desenele reginei şi decorate cu picturi ale Mariei. Se adaugă acestora minunate obiecte de artă decorativă, ordine, medalii, diplome şi decoraţii, documente, cărţi şi manuscrise care atestă marile calităţi artistice ale nepoatei Reginei Victoria. În expoziţie şi în cele două volume dedicate Reginei Maria iubitorii de istorie vor putea admira sute de fotografii inedite provenite din Fototeca Muzeului Naţional Peleş în care apar Regina Maria şi membrii familiei sale, în imagini de epocă care nu au văzut lumina tiparului până acum. Este şi acesta un mod de a valorifica un tezaur iconografic ines­timabil, păstrat cu grijă în colecţiile Muzeului Naţional Peleş.

 

Regina Maria în vremea marelui război

 

„Casele mele de vis” – astfel şi‑a intitulat Regina Maria a României un articol dedicat reşedinţelor sale din România, la a căror zidire a avut o contribuţie esenţială, pe care le‑a decorat cu mult bun-gust – uneori eclectic, dar mereu admirat de contemporani – şi de care a fost extrem de ataşată întreaga sa viaţă. Cotroceniul, Pelişorul, Branul, Copăceniul, Balcicul, Scroviştea, Bicazul – toate aceste palate, castele sau conace au fost însufleţite cândva de spiritul celei ce avea să devină prima şi singura regină a României Mari, cea care – pasionată de grădini şi de arhitectură – avea să îşi dedice mare parte din viaţă înfrumuseţării acestor locuri de poveste, unele devenite azi adevărate branduri turistice.

De una dintre aceste reşedinţe, pe care a creat‑o cu o fantezie debordantă pe malul mării, la Balcic, Regina Maria a fost atât de legată, încât şi‑a exprimat – prin scrisoarea adresată Ţărei mele şi poporului meu, redactată împreună cu Testamentul său la Tenha Juvah (Cuibul Solitar), în 29 iunie 1933 – dorinţa „ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit‑o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea, încât moartă chiar, aş dori să mai poată veni la ea de‑a lungul potecii cu crini ce mi‑a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le‑am sădit”^[24]. În aceeaşi scrisoare, Regina Maria îşi mărturisea încă o dată dragostea pentru reşedinţele sale de suflet, Branul şi Balcicul: „Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha‑Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi‑a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aş putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu, Regele Carol al II‑lea, ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit‑o la marginea mării”^[25].

Destinul a vrut ca inima acestei creatoare şi iubitoare de frumos să odihnească la Balcic doar doi ani (1938‑1940), după care, în toamna anului 1940, va fi adusă de fiica sa, Principesa Ileana a României, în cripta amenajată lângă castelul Bran (1940), unde va sta timp de aproape trei decenii (până în 1968). În anul 2015, ca un gest de reparaţie morală, inima Reginei Maria a României avea să se întoarcă la castelul Pelişor din Sinaia, în dormitorul de aur al primei reşedinţe pe care Principesa Maria a decorat‑o, a înnobilat‑o şi a transformat‑o în căminul primitor al tinerei sale familii.

Acestei pasiuni speciale a Reginei Maria i s‑a adăugat o iubire aparte, mărturisită în multe prilejuri, pentru ţara pe care soarta i‑a hărăzit să o conducă: „Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut‑o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge”^[26]. Aceleaşi gânduri de preţuire pentru ţara care a adoptat‑o le regăsim şi în scrisoarea pe care Regina Maria a adresat‑o Ţării mele şi poporului meu: „Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le‑am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut‑o întregită, a cărei soartă am împărtăşit‑o atâţia ani, al cărei vis strămoşesc l‑am visat şi eu şi mi‑a fost îngăduit să‑l văd împlinit. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre alte naţiuni, să fii cins­tită, iubită şi pricepută”^[27].

României cotropite de trupele germane în Primul Război Mondial îi va dedica Regina Maria o carte specială, sugestiv intitulată Ţara pe care o iubesc, scrisă în timpul refugiului de la Iaşi, la îndemul lui Nicolae Iorga, convins că „în felul acesta glasul Majestăţii Voastre va răzbate până la cei ce nu v‑au văzut niciodată, veţi deveni o realitate pentru ei, vă vor simţi inima bătând în acelaşi ritm cu a lor şi sufletul împărtăşindu‑le întreaga suferinţă – un lucru minunat pentru ei şi pentru Majestatea Voastră deopotrivă”^[28]. Trăind la Iaşi „un timp de intensă şi cumplită deznădejde”, Regina Maria reuşeşte să‑şi învingă propria amărăciune şi să descopere „dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi, prin el, ţării mele, într‑un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit”^[29].

În tot acest context nefericit, gândul Reginei Maria s‑a îndreptat „în mod firesc, înainte de orice altceva, către locul unde a trebuit să‑l părăsesc pe micuţul pe care l‑am iubit atât de mult” şi către „căminul care m‑a adăpostit cu generozitate atâţia ani”^[30]. Este vorba de „iubitul cămin al Cotrocenilor” pe care familia regală va trebui să‑l părăsească în anii teribili ai refugiului. „De mă voi întoarce vreodată la tine, cum o să te găsesc?” – se întreba Regina Maria. „Mă vei primi cu bucurie sau vei fi încă înfiorat de tot ce ai văzut?”^[31].

Construit între anii 1893‑1895, după planurile arhitectului Paul Gottereau, la cererea Regelui Carol I, ca reşedinţă pentru principii moştenitori Ferdinand şi Maria, palatul Cotroceni va fi transformat şi reamenajat ca spaţiu interior după gusturile Principesei Maria a României, în mai multe etape^[32]. Timidă la început şi nedorind probabil să îl supere pe Regele Carol I, Principesa Maria mărturisea că „mulţi ani n‑am fost destoinică să‑i fac nici un fel de îmbunătăţiri, trebuind să rămân mulţumită cu ceea ce găseam: foarte cu dichis, în parte chiar luxos, dar fără acea trăsătură personală care dă caracter unui cămin. Dar când ziua adausurilor şi îndreptărilor sosi, începui, cu învoiala regelui Carol, să schimb Cotrocenii potrivit cu ceea ce, în curgerea anilor, învăţasem despre arhitectura şi ornamentica românească”^[33]. Între anii 1900‑1910, Principesa Maria a intervenit după propriul gust în amenajarea salonului de aur, a salonului verde, a dormitorului argintiu, a salonului norvegian (realizat după planurile arhitectului Karel Liman) şi a salonului de pictură şi pirogravură.

În urma tuturor acestor amenajări, între Principesa Maria şi casa sa de vis din Bucureşti s‑a statornicit o iubire pe care suverana nu a contenit să o mărturisească în scrierile sale: „Cât de mult te‑am iubit, Cotroceni! Iarna vedeam din pat soarele înălţându‑se peste oraş; obişnuită fiind să mă trezesc devreme, mă bucuram în fiecare zi de această sărbătoare a culorilor. Copacii desfrunziţi îşi întindeau spre cerul aprins al răsăritului crengile năpădite de ciori, ca nişte roiuri. Din când în când, această năvală întunecată se ridica în aer ca un nor de furtună, tivind cerul portocaliu cu dungi negre, mişcătoare. Primăvara mă trezeau păsările cu ciripitul lor sau goarnele garnizoanei ce‑mi aminteau de ceasurile zilnice de călărie”^[34].

În a doua etapă a construcţiei sale, palatul Cotroceni a fost extins în stil neoromânesc, Regina Maria mărturisind că „am căzut sub farmecul arhitecturii româneşti şi mi‑a părut totdeauna rău de Cotroceni că n‑a fost zidit în stilul unei vechi mănăstiri”. Ideea este reluată de suverană în anii războiului: „Din păcate însă, atunci când locuinţele au fost reconstruite în jurul ei [al bisericii Cotroceni – n. n.], nimeni nu s‑a gândit să le clădească după minunatul model al vechilor mănăstiri din alte părţi ale ţării. Au vrut să ne clădească «un palat», puţini gândindu‑se că prinţesa venită din locuri atât de depărtate va deveni cândva statornica admiratoare a unui stil uitat de mulţi din cauza influenţelor mai recente venite din ţări străine. Astfel încât arhitectura casei e lipsită de orice frumuseţe, cu excepţia unei mici părţi pe care am ridicat‑o mai târziu”^[35]. Tocmai de aceea, în chiar anii neutralităţii, 1914‑1915, Regina Maria va cere arhitectului Grigore Cerkez extinderea şi remodelarea aripii nordice a palatului Cotroceni, care este îmbogăţită acum cu un ansamblu monumental, compus din două foişoare cu scară exterioară de acces şi terasă belvedere. Foişorul de la parter, cu scara şi toate detaliile lui, a fost copiat după foişorul lui Dionisie de la Mănăstirea Hurezi a lui Constantin Brâncoveanu, parcă în amintirea lui Şerban Cantacuzino, primul ctitor al Cotrocenilor.

„Pe când se construia acest foişor – îşi amintea Eugeniu Buchman, şeful Cancelariei palatului – m‑am dus într‑o după amiază să privesc la lucrarea care mă interesa. După câteva minute, a venit şi regina Maria, care urmărea zilnic, cu mare atenţiune, progresul clădirei. Atunci am auzit din gura ei aceste neaşteptate cuvinte care m‑au impresionat adânc: «Dacă o fi vreodată să mă gonească din această ţară care‑mi este atât de dragă, vreau să rămână câte ceva frumos de pe urma mea»”^[36]. De altfel, Regina Maria şi‑a asumat cu mândrie realizarea acestei lucrări, mărturisind că „tot sub conducerea mea a fost făcută şi scara care duce jos în grădina cu apă, o copie a scării de la Horez, mănăstirea cea mai scumpă mie. Tot ce e stil românesc la Cotroceni e lucrul meu”^[37].

După terminarea războiului şi realizarea României Mari, Regina Maria va relua amenajările de la Cotroceni, cerând arhitectului Grigore Cerkez să creeze un mare salon de recepţie, denumit salonul alb şi realizat între anii 1925 şi 1926, prin combinarea şi transformarea salonului de dans şi a sufrageriei vechi. În această sufragerie se hotărâse, la 14 august 1916, intrarea României în război, distrugerea sa fiind deplânsă de unul dintre participanţii la acel Consiliu de Coroană istoric, I.G. Duca. „Consiliul de Coroană – scria Duca în Memoriile sale – a avut loc în Sufrageria cea mare, dar – prin impietatea reginei Maria şi prin slăbiciunea regelui Ferdinand, această sală istorică a dispărut. Ea a fost, câţiva ani în urmă (pe la 1925‑1926) înglobată, împreună cu sala de dans, în ceea ce formează azi marele salon boltit de la nordul castelului. Şi ce păcat! Istorica sufragerie trebuia păstrată neatinsă, aşa cum era în dimineaţa de 14 august 1916, aşa cum a respectat‑o ocupaţia germană, aşa cum am regăsit‑o în noiembrie 1918. Era dreptunghiulară, cu multe ornamentaţii de lemn închis, cu multă poleială, cu o tonalitate în general întunecoasă”^[38].

Imediat după ce România a renunţat la neutralitate şi a intrat în Primul Război Mondial, autorităţile au apreciat just că reşedinţa oficială de la Cotroceni nu mai era atât de sigură, din cauza atacurilor aeriene ale armatei germane, şi că ar fi mai bine ca familia regală să se stabilească în locuri mai sigure. „S‑a considerat că nu mai suntem în siguranţă la Cotroceni, fiindcă e prea aproape de toate instituţiile militare, iar acestea din urmă sunt prea uşor de bombardat” – scria regina în Jurnalul său, a doua zi după Consiliul de Coroană^[39]. În aceste condiţii, Regele Ferdinand I şi Principele Carol au plecat la reşedinţa de la Scroviştea (Periş‑Ilfov), unde era stabilit şi Cartierul General al Armatei române, în timp ce Regina Maria se va stabili la palatul lui Barbu Ştirbey din Buftea. Despărţirea de palatul Cotroceni – de care o legau atâtea amintiri – trebuie să fi fost foarte dureroasă pentru Regina Maria. O mărturiseşte clar în Jurnal: „A fost grea clipa plecării din casa noastră”^[40].

 

Sentimentul dezrădăcinării din capitala României

 

Sentimentul dezrădăcinării din capitala României este notat şi mai acut de Regina Maria în cartea sa dedicată acelor vremuri, Gânduri şi icoane din vremea războiului: „O, Bucureşti! Eu te‑am părăsit fără un cuvânt de bun rămas, eu, care de atâtea ori am fost aclamată pe străzile tale!… Mi se spusese că trebuie să plec în tăcere, fără să arăt durerea şi fără să trezesc în sufletul celor osândiţi să rămâie amarul despărţirii. Lasându‑te aşa în voia sorţii, mă simţeam ca un fugar trădător. Să plec, să nu mai văd nimic din durerea ta, să te ştiu fără sprijin, pradă acelora care se îmbulzeau să sugă sângele inimii tale!…”^[41]. Tocmai de aceea ideea de a părăsi „mon chez moi” i‑a provocat suveranei sentimente de mare tristeţe, pe care nu a ezitat să i le împărtăşească Elenei Perticari‑Davilla: „Sufăr ca o condamnată; ieri am făcut un tur al camerelor mele; atingând obiectele şi privindu‑le, ziceam: eu să părăsesc toate astea?”^[42]. Finalmente, regina va trebui să părăsească reşedinţa dragă de la Cotroceni – „lăcaş iubit, cămin orânduit după gândurile mele, casă care cunoşti glasul copiilor mei, grădină unde alergau odinioară picioruşele lor… Cotroceni, te‑am părăsit fără a spune o vorbă celor lăsaţi să te vegheze, nemaiaruncând decât o privire spre odăile care adăposteau mândria mea. Am avut tăria să‑i zâmbesc bătrânului servitor, care se uita la mine înspăimântat, parcă înţelegând că tăcerea mea ascunde un adevăr grozav. Te‑am părăsit”^[43].

În aceste condiţii, Reginei Maria şi copiilor săi le va fi repartizată drept locuinţă temporară o frumoasă reşedinţă de lângă Bucureşti, palatul Ştirbey din Buftea, unde se vor instala în seara de 14 august 1916 „cu bagaje puţine”, mutarea fiind „hotărâtă de mult, dar nu ştia nimeni”. În aceeaşi seară, sunt aduşi de la Sinaia copiii cei mici, Principele Mircea şi Principesa Ileana, prin grija colonelului aghiotant Paul Angelescu. „I‑am lăsat la Sinaia până în ultima clipă – mărturisea regina – ca să nu iscăm panică şi ca să ne derutăm inamicii. Condiţiile principale ale succesului au fost secretul şi tăcerea”^[44].

Timp de trei luni (între 15 august şi 13 noiembrie 1916), Regina Maria va avea reşedinţa la Buftea, de unde se va deplasa aproape zilnic la Bucureşti, unde chiar în ziua de Sfânta Maria mare a anului 1916 va face „pregătiri pentru spitalul pe care am să‑l conduc, în încăperile mari din Palatul vechi. Am să mă arăt cât mai mult, ca oamenii să vadă bine că am rămas alături de ei”. Peste numai trei zile spitalul e tot mai bine organizat, sub coordonarea doctorului Romalo „care se ocupă de el cu tot sufletul”, iar „salonul cel mare e acum un excelent salon de spital”, după aprecierea reginei. În acelaşi timp, suverana amenajează în casa de la Buftea „un colţişor destul de confortabil. Mă întreb cât voi rămâne. Sunt pregătită pentru totul şi orice”.

Când scria aceste cuvinte, Regina Maria nu ştia ce lovitură cumplită avea să primească în toamna anului 1916, când micul principe Mircea se va îmbolnăvi grav de febră tifoidă şi va muri în palatul de la Buftea, după doar zece zile de suferinţă. Sunt clipe de frământare dureroasă pentru o mamă care simte că nu poate face nimic pentru a‑şi salva copilul pe care‑l numea „odorul meu, cel de pe urmă născut, copilul sufletului meu”^[45]. Regina Maria devine acum o mamă care, la 41 de ani, înţelege că „orice femeie trebuie să încerce amarul despărţirii, trebuie să plângă şi să‑şi plece faţa în pulbere”. Maria ajunge chiar să creadă că destinul o loveşte „într‑o vreme când fiii reginelor n‑au dreptul să‑şi arunce viaţa pe câmpul de luptă, ca să pot înţelege mai bine lacrimile mamelor”. E convinsă că „moartea s‑a furişat în casa mea şi aşteaptă să mi‑l răpească pe cel mai tânăr, pe cel mai nevinovat, pe cel fără de apărare”. Ştiind că „de jur împrejurul meu mor copiii altor mame” şi că „între zidurile odăii acesteia păzite se stinge şi al meu”, Regina Maria mărturiseşte că „dragostea nu poate să‑l ajute, sunt neputincioasă în faţa durerii lui, pe care groaza mea nu poate să i‑o aline, iar lacrimile nu sunt în stare să‑i răcorească sângele în friguri”. „E o luptă cumplită – nota regina în 16/29 octombrie 1916. Şi pe mine mă lasă puterile, parcă nu mai pot suporta încă o dată momentele acelea când îi privesc cu sete chipul micuţ şi schimbat, după ce mi s‑a spus că a pierit şi ultima speranţă, că se duce… că aproape s‑a dus”^[46].

În 16/29 octombrie 1916 Regina Maria împlinea 41 de ani. Ziua care ar fi trebuit să fie de sărbătoare naţională a devenit o aniversare de o infinită tristeţe! „Mi s‑au adus flori, flori multe – îşi amintea regina. Stau împrăştiate pe parchet, aruncate pe mese, pe scaune şi aerul e plin de mireasma lor. Ce înseamnă toate aceste flori? Mi‑au fost trimise pentru o zi de bucurie, ori pentru o zi de… moarte? Le iau în braţe şi mă grăbesc cu ele spre patul răniţilor. Vremea e scurtă… copilul meu moare… Chemarea lui mă urmăreşte, dar paturile sunt atât de multe, atât de multe…”^[47]. În acea zi în care „moartea pândeşte la căpătâiul copilului meu”, Regina Maria a avut totuşi puterea să se gândească la răniţii din spitalele de pe front, fiind convinsă că „sunt aşteptată, m‑aşteaptă şi răniţii, căci nu sunt şi ei oare copiii mei? Zile întregi i‑am părăsit. Din pricina crudei mele frământări nu i‑am putut cerceta. Şi au nevoie de mine. Îi simt cum mă cheamă. Câteodată mi se pare că încercarea e prea grea, că judecata mi se clatină. Totuşi astăzi fiecare are un drept asupră‑mi şi chiar şi cel mai umil trebuie să se poată apropia de inima mea”.

A doua zi, o cădere bruscă a stării de sănătate a Principelui Mircea o doboară pe regină: „Mă cuprinde, din senin, deznădejdea. Parcă mi‑a pierit toată puterea – stau, nu pot gândi, nu pot face nimic… Nu pot decât să sufăr, să sufăr, să sufăr”^[48]. Fatalmente, deznodământul tragic s‑a petrecut în seara zilei de 20 octombrie/ 2 noiembrie 1916, când „a murit Mircea, puiul meu – ultimul, copilaşul meu. (…) Erau şase, acum nu mai sunt decât cinci. Erau trei băieţi şi trei fete, acum nu mai sunt decât doi băieţi şi trei fete”. Descrierea pierderii ultimului copil al reginei este dramatică: „A murit la ora nouă, joi. (…) La 9 şi‑a tras ultima suflare – nici măcar cât un suspin – nici o luptă – ultimele clipe au fost ca o luminiţă tremurătoare care s‑ar stinge… I‑am văzut guriţa ca printr‑un văl – mă orbeau lacrimile, dar n‑am plâns. Îmi pusesem mâna cealaltă sub capul lui, aşa ne‑a părăsit – în linişte, după trei săptămâni de luptă cumplită cu un duşman care, în cele din urmă, a învins. O vreme am stat în genunchi lângă el, cu capul pe inimioara lui care nu va mai bate niciodată. A murit Mircea… copilaşul meu, băieţelul meu zvăpăiat, fiul meu cel mic şi încăpăţânat s‑a dus… pentru totdeauna… dus… Stătea acolo, nemişcat, se terminase lupta – era liniştea de după bătălie – un mic luptător învins, cum au fost învinşi atâţia alţii…”. Prin moartea sa, micul principe Mircea a devenit „un simbol al tragediei ţării mele”, după cum mărturisea mama sa: „Copilul meu şi ţara mea… Dragostea, rugăciunile ce murmurăm, încordările, sângele risipit sunt zadarnice. Căci, fără îndoială, se găsesc ceasuri care nu mai atârnă de voinţa oamenilor, care aparţin destinului”^[49].

Martori ai acelor evenimente tragice au fost Barbu Ştirbey, proprietarul reşedinţei din Buftea, şi prim‑ministrul Ionel Brătianu, care l‑a chemat în grabă pe Ion G. Duca, ministrul Cultelor. „Când am sosit – îşi amintea I.G. Duca – micul principe îşi dăduse obştescul sfârşit numai de vreo jumătate de oră. Cu Brătianu şi cu Barbu Ştirbey am pătruns în camera mortuară. Copilul, palid, învelit într‑un cearşaf alb şi înconjurat de flori, era întins pe patul său; la picioarele patului, regele şi regina în genunchi plângeau zguduiţi de o puternică durere. Ceilalţi copii regali, în lacrămi, alături de guvernanta engleză foarte emoţionată. Preotul satului citea rugăciunile morţilor, cu o voce tânguitoare; noi trei, nemişcaţi lângă uşă, în celălalt colţ al odăii. O odaie în care petrecusem atâtea zile vesele ale tinereţii mele”^[50].

Acest moment dramatic din viaţa reginei o va aduce pentru câteva zile la palatul abandonat din dealul Cotroceniului, în a cărui biserică va fi înmormântat ultimul său fiu. „Biserica era plină de crizanteme albe şi de lumânări aprinse – nota Regina Maria în Povestea vieţii mele. Se adunase multă lume în jurul meu: biserica era ticsită, dar n‑am recunoscut pe nimeni. Sicriul mic pe care‑l învelisem cu o bucată de brocart vechi, roşu, cu aur, a fost coborât sub lespezile bisericii. Îngenunchiai alături de deschizătura căscată. În mine parcă murise tot şi când păşii iarăşi la lumina zilei mă simţeam ca o stafie şi toate chipurile ce mă priveau îmi păreau că sunt ale unor stafii. Lumea întreagă era moartă”^[51]. În calitatea sa de ministru al Cultelor, I.G. Duca va fi cel care se va ocupa de înmormântarea micului vlăstar regal, la 4 noiembrie 1916, pe care o descrie astfel în Amintirile sale: „Biserica era plină de ofiţeri, misiunile toate în mare ţinută, corpul diplomatic strălucitor în uniformele sale aurite şi evocatoare ale unor vremuri apuse, miniştrii, înalţii demnitari, toţi fruntaşii politici, afară bineînţeles de Carp, ţinuseră prin prezenţa lor să manifeste Familiei regale simpatia lor personală şi sincera compătimire a ţării. (…) Atunci am auzit pentru prima oară rugăciunile pentru îngroparea pruncilor. Frumuseţea lor e neîntrecută şi revelaţiunea lor stăpâneşte şi azi amintirea ce păstrez despre înmormântarea sărmanului copil care, în trecerea lui de patru ani pe acest pământ, a fost sortit să fie principele Mircea al României”^[52].

 

Misiunea de alinare a suferinţelor răniţilor

 

Literat rătăcit în politică şi fin portretist al regilor şi reginelor României, Ion G. Duca consemna după această tragedie o transformare psihologică a reginei îndurerate: „Regele, deşi foarte afectat, se arăta precum mă aşteptam – plin de creştinească resemnare. În schimb, Regina era prăpădită. Ea nu era obişnuită cu nenorocirile. Până atunci nu cunoscuse nici măcar adversitatea. Pentru prima oară soarta o lovea şi o lovea în ce era mai scump sufletului ei, într‑unul din copiii ei. Aşa ceva nici nu concepuse mintea ei. Nu îi venea să creadă şi această femeie răsfăţată, în durerea şi în uimirea ei, avea aerul să considere această incursiune a morţii în familia ei ca un fel de insultă personală pe care providenţa i‑o aducea. Din ziua aceea, Regina n‑a mai înaintat în viaţă cu aceeaşi splendidă şi supremă siguranţă”.

În refugiu la Iaşi, gândindu‑se permanent la mormântul de la Cotroceni, Regina Maria mărturisea că, „deşi am petrecut multe momente fericite în acea locuinţă, care un număr bun de ani a fost căminul meu, acum mi‑e dor numai de biserica de acolo, unde parte din inima mea sângerează”^[53]. Pe regină o chinuia şi gândul că lângă mormintele Cantacuzinilor din biserică „exista o lespede fără nume. Mică şi foarte însingurată este cea aşternută acolo, aşteptând întoarcerea acelora care nu au avut nici măcar timpul de a grava numele în marmură. Poate ne vom întoarce într‑o zi. Atunci va fi săpată o inscripţie, potrivit unui vechi obicei – nu vor trebui multe cuvinte, fiindcă a sălăşluit pe acest pământ doar patru ani prea scurţi, iar apoi Dumnezeu l‑a chemat într‑un loc mai fericit”.

Cu toată această durere, Regina Maria găseşte puterea de a‑şi continua misiunea istorică, convinsă fiind că „nu e vreme de doliu în odăi închise, de plângeri leneşe, de odihnă. Propria‑mi durere nu trebuie să mă despartă de durerea altora. Ea trebuie să fie un legământ nou între ţară şi mine. Ea nu poate să mă ţie departe de ei în clipa când au mai mare nevoie de mine. Ţara mă cheamă şi, cu toată noaptea coborâtă ca un zăbranic în sufletul meu, trebuie încă o dată să‑mi port povara şi să merg înainte”^[54]. „Încotro îmi voi întoarce faţa întristată? – se întreba regina. Spre ce pat de durere? Spre ce cămin al suferinţei?”. Răspunsul o îndreaptă pe suverană spre acţiuni care să o scoată, pe cât posibil, din durerea pricinuită de pierderea micului Mircea: „Ar fi poate mai bine s‑ascult glasuri care nu‑mi vor trezi amintirile, să rătăcesc în locuri pe unde el n‑a umblat, printre feţe care nu l‑au cunoscut, care nu i‑au stat aproape în ceasul din urmă şi nu i‑au auzit ţipătul chinului. Ar fi poate mai potrivit să pribegesc cu rana proaspătă, să merg acolo unde lacrimile noastre pot curge în dragă voie, acolo unde nu e o ruşine să plângi…”. Toate aceste argumente o determină pe regină să revină printre soldaţii răniţii din spitale, cu gândul de a duce „propriul meu sbucium printre cei mai nevoiaşi, printre cei mai uitaţi, purtându‑mi inima frântă printre aceia care nu mai cereau cuvinte, ci mângâieri numai, dovezi de bunătate”.

Regina Maria şi‑a reînceput misiunea de alinare a suferinţelor răniţilor printr‑o călătorie la spitalele din Moldova, începând cu cele din Roman. La Bacău, regina întâlneşte „aproape numai trupe ruseşti, cât se poate de pitoreşti”, care pe drum cântă „ciudate cântece de jale”. „Başii, baritonii şi tenorii intonează pe rând acelaşi refren; e ceva care te mişcă, însă cam lugubru” – consemnează regina. La Tescani, Regina Maria dejunează „din merindele aduse cu noi”, pe care le împarte cu „generalul rus care îşi are locuinţa în casa atât de scumpă Marukăi [Cantacuzino], casa despre care îmi vorbise ea aşa de des, dar unde nu fusesem niciodată”^[55]. La Comăneşti, regina îl întâlneşte pe generalul Constantin Prezan, cu care are o lungă convorbire despre situaţia frontului. La Târgu Ocna – „orăşel foarte frumos aşezat sus, deasupra apei Trotuşului” – regina vizitează spitalul amenajat în primăria oraşului, unde găseşte un copilaş de cinci ani, cu un picior amputat, dar „priveliştea unui copil care suferă e ceva ce nu pot îndura. E un lucru peste puterile mele şi am fugit ca o nemernică…”.

Aceste locuri unde s‑a scris istorie vor reveni, după război, în amintirea Reginei Maria, care le va vizita de câte ori are ocazia cu gândul de a construi la Oneşti o biserică şi la Iaşi un cămin pentru studente. O mărturisea clar în Testamentul său, redactat în 29 iunie 1933: „Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui război pentru întregirea neamului”^[56]. Regina Maria fusese impresionată la Oneşti, în 27 martie/9 aprilie 1918, când vizitase spitalul militar de aici, de prizonierii români întorşi din Ungaria care „erau, într‑adevăr, o privelişte tare tristă, ponosiţi, zdrenţăroşi, dar într‑o stare fizică nu chiar atât de proastă pe cât ni se povestise – dar, vai, Doamne, câtă suferinţă se citea pe chipurile lor!”^[57]. Din păcate, resursele financiare nu i‑au permis suveranei să împlinească şi acest gând nobil.

În drum spre Adjud, Regina Maria are un accident de maşină: „Ciocnire groaznică. Căruţa se făcu într‑o sută de bucăţi, maşina noastră sări în şanţ, unde din fericire şoferul putu s‑o oprească înainte să se dea peste cap”^[58]. La Adjud, regina Maria şi suita sa vizitează spitalul de pe front „aşezat în case particulare”. Aici toţi soldaţii erau răniţi grav şi regina umblă „printre numeroasele paturi, într‑o ciudată lumină palidă”, care i se pare un vis. Concluzia suveranei este că „realitatea desăvârşită era doar suferinţa dimprejurul meu, precum şi bucuria ce o simţeau toţi când mă vedeau”. Un spital din Bucureşti primeşte numele „Mircea”, la cererea reginei, care îşi continuă activitatea zilnică cu un sentiment al datoriei împlinite şi cu convingerea că „nu trebuie să mă închid cu egoism în propria mea durere”. Regina Maria recunoaşte că „în mine s‑a schimbat ceva, ceva care niciodată nu va mai putea fi ca înainte. Împart tuturor vorbe bune şi sfaturi, le zâmbesc, le ascult plângerile, dar propria‑mi durere mă cuprinde şi mă închide într‑însa ca într‑un înveliş ce mă desparte de ceilalţi”. Copleşită de tragedia din spitale şi de propria‑i durere, Regina Maria ajunsese să creadă că „vaietele răniţilor păreau ale copilului meu pierdut şi când mă aplecam spre căpătâiul celor pe moarte eu nu mai ştiam dacă plâng de suferinţa lor ori dacă jalea mea cere cuvânt…”^[59].

 

La Iaşi, împreună cu autorităţile statului

 

Două săptămâni mai târziu, în 12/25 noiembrie 1916, Regina Maria părăseşte Buftea (care fusese bombardată de trupele germane) pentru a se retrage la Iaşi, împreună cu autorităţile statului. „Chinul ce mă aştepta apoi a fost despărţirea de Cotroceni – nota regina. Casa care fusese a mea 23 de ani, casa pe care o înfrumuseţasem şi o împodobisem, casa cu care mă mândrisem şi pe care o iubeam. Şi toate trebuia să le fac în linişte, căci era vorba să nu spunem nimănui că suntem acolo pentru ultima oară”^[60]. Firesc, despărţirea de locul de veci al Principelui Mircea este şi mai tragică pentru o mamă neconsolată de pierderea pruncului: „Dar cea mai dureroasă sfâşiere încă nu venise: smulgerea de lângă bietul mic mormânt. Da, Mircea al meu, te‑am părăsit, te‑am lăsat singur sub lespezile reci ale vechii biserici! Mircea, te‑am părăsit numai pe tine, dintre toţi copiii, pe tine cel mai mic, te‑am lăsat singur! (…) Mititelule Mircea, poate că eşti mult mai puţin stingher decât biata ta mamă pribeagă, care nu îndrăzneşte să rămână de pază lângă mormântul tău. Şi aşa l‑am părăsit şi mi‑am lăsat şi casa, aproape în tăcere, aproape fără lacrimi”^[61]. La ceas de seară, când „umbre pătrundeau în biserică”, Regina Maria a intrat „în sanctuarul unde grămezi de flori albe împrăştiau miresme mirositoare. Aici, lângă mormântul aşa de curând închis, mi‑am smuls masca ce purtasem ziua întreagă şi mi‑am gemut durerea fiinţei plăpânde care zăcea sub lespezi… I‑am mărturisit că plec, că mă duc şi nu ştiu când mă voi întoarce… L‑am rugat să mă ierte că‑l părăsesc, să ierte pe mama lui că se duce cu ceilalţi cinci şi că‑l lasă pe el, cel mai mic din toţi, îl lasă singur, în voia celor care grabnic vor lua în stăpânire locurile atât de scumpe nouă”^[62].

Deşi, peste ani, consemna cu aceeaşi tristeţe că „durerea unei mame e însă aceeaşi în toate anotimpurile” şi că „nu contează cât de mult sau cât de puţin i‑a dăinuit fericirea, durerea ei nu poate fi măsurată în ani!”^[63], în momentul părăsirii palatului de la Cotroceni şi a micului mormânt din biserică, Regina Maria s‑a gândit că „poate aşa a fost să fie: trup din trupul meu să rămâie în pământul capitalei noastre, chiar şi după despărţire. Destinul a vrut ca pe cel mai tânăr dintre copii să mi‑l las sub pietrele reci ale unei biserici de acolo. Şi, poate, Dumnezeu mi l‑a luat numai ca un semn că tot acest chin şi jertfă nu sunt decât o furtună trecătoare. Şi devreme ce Mircea a rămas zăvorât aci, aşteptând întoarcerea mea, negreşit va trebui să mă întorc”^[64]. Cu toate acestea, regina şi‑a păstrat optimismul şi credinţa că se va întoarce în Bucureştiul abandonat din calea duşmanilor, mărturisind în februarie 1917 că „eu cred în ziua întoarcerii, în ceasul biruinţii, eu cred că sângele vitejilor noştri n‑a fost vărsat în zadar. Într‑o zi braţele tare se vor deschide largi, ca să ne primească, o, Capitala noastră! Steaguri vor fâlfâi la ferestrele tale, străzile îţi vor fi aşternute cu ramuri şi acei pe care îi vei îmbrăţişa nu vor mai şti dacă inimile lor se vor frânge de durere ori de bucurie”.

Cu gândul că s‑ar putea să nu se întoarcă foarte curând la Cotroceni, Regina Maria i‑a înmânat intendentului Steinbach o scrisoare în limba germană, cu rugămintea: „Dă‑o oricui va veni aici în locul nostru”. Textul scrisorii era următorul: „Nu ştiu cine va locui această casă, casa pe care am iubit‑o. Singura mea rugă e să nu se ia florile de pe noul mic mormânt din biserică”^[65]. Regina scrisese acest mesaj către noii locatari ai Cotroceniului cu convingerea că „primăvara aceasta Mircea nu‑mi va mai aduce nici o floare; grădina noastră se va împodobi zadarnic, narcisele se vor ofili, lalelele se vor scutura, trandafirilor le vor cădea petalele şi nici o mână nu va aşeza cu toată dragostea crini pe lespedea cea fără de nume… Privighetorile vor cânta, miresme vor pluti prin aer, dar goarnele ce vor suna nu vor fi ale oştirii noastre!”^[66].

În februarie 1917, într‑un admirabil elogiu dedicat Capitalei părăsite a României şi intitulat Bucureştii, Regina Maria cerea poporului să‑i împlinească o singură dorinţă: „Dacă nu‑mi va fi dat să intru odată cu voi în cetatea noastră scumpă, duceţi toate florile, pe care mi le‑aţi fi dat mie, la altarul unde‑i culcat copilul meu, risipiţi‑le pe mormântul lui, grămădiţi‑le, umpleţi biserica întreagă de flori, pentru ca acela, care atâta vreme a fost singur, să aibă şi el o parte din praznicul vostru de bucurie”^[67].

După cucerirea Bucureştiului, palatul Cotroceni va fi ocupat de trupele germane şi va găzdui, în lunile ianuarie‑martie 1918 negocierile de pace cu reprezentanţii Puterilor Centrale. După înfrângerea acestora, Regele Ferdinand I şi Regina Maria, reveniţi în Capitala eliberată şi în reşedinţa lor, vor primi la palatul Cotroceni, în decembrie 1918 şi ianuarie 1919, delegaţiile celor trei provincii româneşti care s‑au unit cu ţara‑mamă: Basarabia (Pan Halippa, profund nemulţumit de situaţia politică, primit în 4 ianuarie 1919 de Regina Maria, care a încercat să îl calmeze, explicându‑i că „toate ţările trec printr‑o fază de dezorganizare, căreia trebuie să‑i facă faţă şi să reziste cu multă răbdare, răbdare pe care trebuie să o stăpânească pentru a evita tulburările”^[68]), Transilvania (Iuliu Maniu, Miron Cristea, Alexandru Vaida‑Voevod, Vasile Goldiş şi Caius Brediceanu) şi Bucovina (Iancu Flondor, primit în audienţă la regină în 3 decembrie 1918).

În refugiu spre Iaşi, la 13/26 noiembrie 1916, Regina Maria consemnează că „a început necunoscutul: unde merg, pentru câtă vreme? Pentru ce? Trenul e foarte plin, toate doamnele mele şi tot felul de rude de‑ale lor, familia Ştirbey, Denize şi familia lui, o puzderie de servitori, o mulţime nesfârşită, nesfârşită de bagaje. (…) Toată lumea e cumplit de tristă. Nu ştiu unde voi locui, nu s‑a hotărât nimic, niciodată în viaţă nu am mai plecat, ca azi, în necunoscut”^[69]. Până la găsirea unei soluţii de cazare, Regina Maria locuieşte în tren. „Ciudată situaţie – o regină în căutarea unui acoperiş – dar nimic nu mă mai uimeşte în ultima vreme, iar durerea pe care o port în inimă mă lasă întru totul indiferentă la alte necazuri” – mărturiseşte regina.

Regina Maria are de ales între casa Cantacuzino‑Paşcanu din Iaşi (care „nu e primitoare, are urâţenia şi vulgaritatea clădirilor publice româneşti, dar e solidă, în stare bună şi are camere multe”) şi conacul Olgăi Sturdza de la Miroslava, lângă Iaşi, unde regina mai fusese şi locul îi era drag: „E plăcut şi are o grădină veche superbă, cu privelişte frumoasă, cred că m‑aş simţi bine aici, ar fi destul de mare, dar e pustiu cu desăvârşire”. Regina hotărăşte împreună cu generalul Ballif să se ocupe şi de acest conac: „Cine ştie cât va dura exilul nostru şi poate pe la primăvară…”.

În 18 noiembrie/1 decembrie 1916, o telegramă de la Barbu Ştirbey o informează pe regină că „duşmanul nu e departe de Copăceni, căsuţa mea iubită de la ţară. E greu să aud despre înaintarea inamicilor prin locurile pe care le cunosc ca‑n palmă”. Astfel, în timpul refugiului de la Iaşi, gândul Reginei Maria s‑a îndreptat spre conacul de la Copăceni, de lângă Bucureşti, pe care Gheorghe Emanuel Filipescu, fost mareşal al Palatului Regal, i‑l lăsase moştenire prin testament. „Când a murit bătrânul domn – îşi amintea regina – mi‑a lăsat moştenire casa şi grădina. Mişcat de gândul că îi preţuiam singurătatea, a preferat ca locul să devină al meu. Nu avea copii şi se temea că alţii ar putea să nu îndrăgească locul pe care îl iubise în tinereţe. Astfel, parcul, cu bătrânii şi frumoşii lui arbori, cu aleile năpădite de bălării, a devenit al meu – cea dintâi proprietate pe care am avut‑o, doar a mea”^[70]. Şi pentru această reşedinţă, Regina Maria a conceput un plan de transformare, renovare şi extindere, ca şi în cazul palatului Cotroceni sau castelului Bran, pe care îl va primi în dar de la Primăria oraşului Braşov, condusă atunci de dr. Karl Schnell, la exact doi ani de la realizarea Marii Uniri, în ziua de 1 decembrie 1920.

Casa veche a mareşalului Filipescu „urma să capete pe dinafară un aer de prietenoasă simplitate”, dar toate acestea se vor împlini doar după terminarea războiului. „Mă gândisem – mărturisea regina – să‑i simplific liniile, înlăturând toate încercările de false ornamente, transformând‑o într‑o construcţie simplă, albă, demnă, aşa cum se construia în ţara aceasta în veacurile trecute. Scundă, spaţioasă şi masivă, aşa o vedeam, inspirând încredere, iar oribilul acoperiş de tablă urma să fie înlocuit cu unul de şindrilă, iar streşinile să fie mult ieşite în afară”^[71]. Şi pentru parcul de la Copăceni Regina Maria avea un proiect de amenajare: „Plănuisem şi o mică grădină secretă, cu alei pietruite, cu ziduri de jur împrejur, precum curtea interioară a unei mânăstiri. Mi‑o imaginam plină de flori ce înconjurau ochiuri adânci de apă, rece şi proaspătă în arşiţa verii. Planurile erau gata întocmite, le studiam zilnic, construind vis după vis – dar amânam să încep lucrările, iar refrenul meu era: «După război!»”. După război, la mijlocul anilor ’20, Regina Maria îşi va împlini visul de transformare a Copăceniului, ajutată – ca şi în cazul reamenajării castelului Bran – de arhitectul Karel Liman, creatorul castelelor Peleş şi Pelişor din Sinaia. „Până la urmă – consemna Regina Maria în 1924 – am reclădit căsuţa de la Copăceni; i‑am dăruit silueta solidă, cu coloane albe, pe care o visasem pentru ea, cu un acoperiş generos din şindrilă gri‑argintie; mi‑am plantat grădina, câte puţin în fiecare an, deoarece totul se mişcă încet acum, vremurile sunt grele”^[72].

Revenind la situaţia de la Iaşi – unde Primăria oferise drept reşedinţă pentru Familia regală palatul Rosetti‑Roznovanu, care fusese reamenajat în 1893 de arhitectul Paul Gottereau pentru acest scop – în cele din urmă Regina Maria a optat pentru casa lui Dumitrache Cantacuzino‑Paşcanu de pe Copou, care era sediu al Comandamentului Corpului IV Armată. De amenajarea casei s‑au ocupat generalul Ballif, cu aghiotantul său, căpitanul Georgescu, şi Frau Kopkow, care – consemna regina – „au trudit ca nişte sclavi”. Regina ajută personal la „rânduit lucrurile prin casă, am aranjat puţin mobila, am încercat să acopăr puţin pereţii oribili, care‑mi fac silă. Neapărat trebuie să‑mi fac un colţişor al meu, care să‑mi amintească puţin de casă”^[73]. A doua zi „se atârnă pe pereţi toate covoarele şi vechile lucruri pe care le‑am avut, ca să ascundem urâţenia teribilă; vreau ca măcar camera mea să aibă cât de cât ceva care să amintească de mine”^[74]. Pentru a crea această atmosferă, Regina Maria a adus câteva piese de mobilier din castelul Pelişor de la Sinaia, astfel încât după mutarea în casă putea consemna în Jurnalul său: „Dorm în încăperea în care s‑a pus mobila mea din camera de aur, pe pătuţul îngust pe care mi l‑a sculptat bătrânul Liman, după o imagine care mi‑a plăcut”^[75]. Şi aici, în condiţii teribile de război, gustul artistic nu a părăsit‑o pe regină, atentă la cele mai mici detalii în amenajarea reşedinţei temporare din capitala Moldovei. Decorul auriu primit de vechea casă Cantacuzino‑Paşcanu nu a fost pe gustul tuturor, de vreme ce o altă rafinată aristocrată, Maria (Maruka) Cantacuzino – descendentă a Rosetteştilor din Tescanii Bacăului şi deloc lipsită de talent şi gust artistic – scria în Amintirile sale că „cenuşa boierilor noştri se revoltă, o simt aproape pe piele, împotriva invaziei de strălucire şi a aurăriilor actuale, a atitudinii mai mult decât dispreţuitoare adoptată de dinastia străină faţă de boieria noastră”^[76].

Cu o zi înainte de a se muta în noua reşedinţă din Iaşi, pe 22 noiembrie/5 decembrie 1916, Regina Maria primeşte vestea că „marea bătălie care trebuia să salveze Bucureştiul a fost pierdută, nu mai există speranţă”^[77]. Cu toate acestea, regina rămâne optimistă: „Când mi s‑a confirmat vestea cumplită, mi‑am dat seama că, în ciuda a ceea ce se întâmplă, inima mea tot se agaţă de speranţă. Până acum am trăit cu nădejdea de a mă întoarce la micul mormânt, acum e în mâinile duşmanului! Cât de greu îmi e! O clipă am simţit că o să mor de durere”^[78].

A doua zi, după-amiază, Regina Maria şi suita sa se mută din tren în noua locuinţă. Acum poate scrie cu bucurie că „e chiar tare plăcută, destul de confortabilă şi bunul nostru colonel a reuşit să aducă toate necesităţile materiale care lipseau, căzi de baie, cuptoare, cazane de rufe etc. Camerele mele sunt aproape frumoase, fiindcă le‑am aranjat cu multe lucruri, covoare şi câteva mobile confortabile, pe care le‑am adus cu mine. Dintr‑un adăpost oribil, am făcut o căsuţă în care mă pot refugia fără să mă simt chiar atât de lipsită de orice cămin”^[79]. Obiectele de artă cu care au fost decorate interioarele reşedinţelor regale temporare de la Iaşi – casa Cantacuzino‑Paşcanu şi Palatul Cuza – au fost aduse de la castelele Peleş şi Pelişor din Sinaia sau de la palatele regale din Bucureşti (Palatul Cotroceni şi Palatul Regal din Calea Victoriei).

Spre exemplu, în 2 octombrie 1916 au fost ridicate de la castelul Peleş din Sinaia şi transportate la Domeniul Coroanei de la Dobrovăţ nu mai puţin de cincizeci de lăzi, conţinând tablouri (douăzeci de lăzi), porţelanuri (o ladă), obiecte de artă (şase lăzi), gobelinuri (trei lăzi), argintărie (două lăzi), covoare (şaptesprezece lăzi), la care se adăuga o ladă cu argintăria arhitectului Karel Liman^[80]. Două luni mai târziu, la 4 decembrie 1916, Administraţia Domeniilor Coroanei informa Casa Regală că „lăzile cuprinzând obiectele Majestăţii Sale Regelui ce se găseau la Dobrovăţ au fost transportate zilele acestea la gara Bârnova şi depuse în trei vagoane”^[81]. De la Palatul Regal din Bucureşti au fost preluate în exilul de la Iaşi cincisprezece lăzi cu bunuri artistice şi documente: 29 de tablouri şi 60 de acuarele de Amedeo Preziosi şi Carol Popp de Szathmary^[82].

Regina Maria împreună cu fiicele sale – principesele Elisabeta, Maria şi Ileana – şi principele Nicolae locuiau la etajul casei Cantacuzino‑Paşcanu. „Camera Ilenei dădea într‑a mea şi aceasta era pentru mine o mângâiere”^[83]. Prinţului moştenitor Carol i‑a fost amenajat un apartament la parter, în aripa dreaptă a casei. Tot la parter, dar în partea stângă, s‑a amenajat o cameră şi pentru Regele Ferdinand I, până ce i s‑a alocat o reşedinţă specială în care să îşi poată desfăşura activităţile de comandant suprem al armatei. Totuşi, timp de o lună şi jumătate, regele pribeag al României a folosit casa Cantacuzino‑Paşcanu ca sediu oficial. Cum nu mai era spaţiu disponibil, doamnele de onoare ale reginei au trebuit mutate în alte case din Iaşi. La etajul casei Cantacuzino‑Paşcanu se afla salonul mare, care a fost folosit pentru consilii şi consfătuiri, aici semnând Regele Ferdinand I decretul de ratificare a înfiinţării Ordinului „Mihai Viteazul”.

După mutarea regelui în fostul palat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din strada Lăpuşneanu^[84] (casă care fusese construită de Mihalache Cantacuzino‑Paşcanu, fratele celui în a cărui casă locuia Regina Maria), salonul mare de la etajul casei Cantacuzino‑Paşcanu din Copou a fost transformat de Regina Maria în atelier de croitorie şi spaţiu pentru ambalarea pachetelor ce urmau să fie distribuite răniţilor din spitale sau soldaţilor de pe front^[85]. Prezenţă activă în Iaşii refugiului, unde s‑a ocupat de un spital propriu, Maria (Maruka) Cantacuzino a fost una dintre apropiatele reginei, pe care a vizitat‑o de multe ori în reşedinţa regală de la Iaşi. În după‑amiaza zilei de 18 decembrie 1916, petrecută în „vasta casă veche, curtea boierească” a Cantacuzinilor, viitoarea soţie a compozitorului George Enescu constata că „doamnele de la Crucea Roşie se învârtesc în jurul reginei, pregătind tot felul de cutii pentru front, în vederea Sărbătorii Crăciunului. (…) În salonul cel mare pentru recepţii, de la primul etaj, în mijlocul unor baloturi mari cu mărfuri, haine, mirodenii, dulciuri pentru săraci, care îi vor ferici pe mulţi dintre bogaţii de azi, blonda regină Maria stă aşezată, aparent liniştită sub vălurile de infirmieră”^[86].

Atmosfera acelui salon aristocratic devenit depozit de ajutoare este descrisă plastic şi sarcastic de prinţesa moldavă de la Tescani: „Un stup întreg de doamne şi domnişoare, unele în uniforma Crucii Roşii, altele în costum sport – concentrate şi febrile (temperatura urcă întotdeauna în anturajul unui suveran) – sunt absorbite de confecţionarea unor pachete mici, îmbietoare, Christmas presents, destinate tragicelor spitale de pe front. Puerile, chiar derizorii aceste pacheţele legate cu panglicuţe roz sau bleu, când te gândeşti la cei cărora le sunt destinate. Dar desfăcându‑le, luând conţinutul – câteva tablete de ciocolată, un cornet minuscul cu bomboane acidulate, o duzină de ţigări şi două sau trei batiste colorate – fiecare rănit, fiecare muribund se va simţi îmbărbătat de chipul luminos al frumoasei lor regine, pe care‑l evocă subţierlul dar prestigiosul pacheţel regal”^[87].

Imediat după mutarea în noua reşedinţă, Regina Maria a fost copleşită de „o mare de oameni. Toată lumea vrea să fie sub protecţia mea: francezi, englezi, americani, doctori, asistente, civili. Munca e grea, fiindcă mijloacele mele s‑au împuţinat foarte mult şi riscă să se împuţineze cu fiecare zi. Încerc, totuşi, să ajut unde pot, să găsesc soluţii, să‑mi folosesc influenţa”^[88]. Astfel, reşedinţa regală din Iaşi devine centrul atenţiei tuturor, către care se îndreptau toate speranţele unei populaţii dezorientate, aflată într‑o situaţie limită. Aceasta cu atât mai mult cu cât Regele Ferdinand era mai tot timpul pe front, la Iaşi rămânând Regina Maria să reprezinte familia regală şi autoritatea statului român. Aici, în casa Cantacuzino‑Paşcanu, Regina Maria va primi – pe 9/22 decembrie 1916, vizita surorii sale mai mari, Victoria‑Melita (Ducky), căsătorită cu marele duce Kiril Vladimirovici al Rusiei, care aduce cu ea „o mulţime de rufărie şi feşe, un dar minunat, primit cu recunoştinţă”. Cele două surori participă la şedinţa Parlamentului, unde sunt întâmpinate foarte călduros şi unde discursul Regelui Ferdinand I este primit cu „multe aplauze”. „E o mare alinare s‑o am alături pe sora mea dragă, după trei ani de despărţire, şi ce ani! Ce ani îngrozitori!” – consemnează Regina Maria.

O lună mai târziu, marea ducesă Victoria Melita revine la Iaşi, de data aceasta cu un tren încărcat cu ajutoare: „Provizii nesfârşite, minunate pentru soldaţii mei şi pentru spitale, mii şi mii de lucruri: cămăşi şi pantaloni, mănuşi şi cearşafuri, halate de spital şi feşe, medicamente şi lucruri de cusut, o donaţie generoasă, splendidă, care pentru noi e mai scumpă decât aurul. E o binecuvântare de nedescris, fiindcă de la o zi la alta situaţia ni se îngreunează tot mai mult. Despachetatul nostru a umplut casa de o senzaţie minunată de mulţumire şi entuziasm”. Marea ducesă a avut un rol important în politica acelor timpuri, pe care ni‑l desluşeşte I.G. Duca: „În această privinţă e drept să adaug că i‑a fost şi ne‑a fost de mare folos vizita pe la sfârşitul lunii ianuarie a sorei sale, Marea Ducesă Chiril. Această femeie inteligentă şi cu o judecată mai ponderată decât Regina, a înţeles repede că nu era ceasul intrigilor şi al schimbărilor şi prin urmare a exercitat toată influenţa, reala influenţă, pe care o avea asupra Reginei pentru a o convinge să dea tot sprijinul ei guvernului şi să înlăture clevetitorii. Brătianu văzuse la Petersburg pe Marea Ducesă, îi vorbise. Ea îi făgăduise concursul şi i l‑a dat cu o lealitate de care Brătianu i‑a rămas sincer îndatorat”^[89].

La Iaşi, Regina Maria şi‑a dedicat energia vizitelor la spitalele de pe front, unde a adus multă alinare răniţilor şi bolnavilor. „În fiecare zi mă duceam între răniţi, treceam din sală în sală – consemna regina în 1918. Toţi mă vroiau între dânşii, fiecare soldat dorea să vadă pe Regină. Niciodată n‑am lăsat o chemare fără răspuns şi cutreieram pretutindeni, fără să mă descurajeze vreo privire, vreo oboseală, vreun drum cât de lung”^[90]. Scenele teribile pe care le‑a văzut şi suferinţa de pe chipurile soldaţilor răniţi s‑au întipărit adânc în memoria acestei regine care a avut curajul aproape nebunesc de a înfrunta bolile războiului pentru a‑şi împlini nobila misiune de „soră de caritate”, din care a făcut o adevărată meserie în vremea războiului. După terminarea imensei tragedii pe care a reprezentat‑o Marele Război de acum un secol, Regina Maria mărturisea acest vis obsesiv: „Câteodată mi se pare însă că rătăcesc printr‑un vis fără sfârşit. Îi văd culcaţi pat lângă pat, ochii lor mă întâlnesc, mă urmăresc, mă sorb… N‑am ştiut niciodată până astăzi ce înseamnă să fii prada atâtor ochi. S‑ar părea că privirile lor îmi smulg inima din piept, le simt ca o povară pe care abia mai pot să o îndur. Mă aplec spre faţa lor trudită, le strâng mâinile întinse, mi‑aşez degetele pe frunţile arzătoare, le scrutez privirile ce se sting, ascult cuvintele şoptite…”^[91].

De pe paturile de suferinţă, soldaţii mai au totuşi puterea de a‑i ura reginei lor să devină suverana României Mari: „Dumnezeu să‑ţi ajute să te faci împărăteasă, împărăteasa tuturor românilor”. În contextul dramatic al războiului, în care armata română a suferit înfrângerile din anul 1916, care au dus la retragerea autorităţilor la Iaşi, o astfel de urare putea părea doar un vis. Nu şi pentru Regina Maria, care – cu o intuiţie fantastică – a crezut cu tărie în victoria armatei române şi în renaşterea României: „Mi s‑a părut în această clipă că ceva minunat coborâse deodată în inima mea sdrobită, ceva sfânt şi grozav, ceva care era mai mult decât puteam îndura… În vremurile de nădejde, urarea aceasta era, fără îndoială, atingătoare, dar acum îmi apărea mare şi sfântă, căci se rostea într‑o clipă când cel mai întunecos dezastru ne copleşise ţara, când armatele noastre se retrăgeau pas cu pas în faţa şuvoiului duşmanilor noştri”. Pentru idealul unirii tuturor românilor suferinţa soldaţilor răniţi în marile bătălii ale anului 1917 aproape că nu mai contează, după cum constată regina în vizitele sale: „Buze încleştate mi‑o spun, glasuri pline de nădejde mi‑o strigă: Ce înseamnă suferinţa noastră, dacă tu te faci împărăteasă, împărăteasa tuturor românilor?”. Nobleţea unor asemenea sacrificii pentru ţară o emoţionează pe regină: „Sunt atât de mişcătoare aceste cuvinte când pornesc de pe patul răniţilor care văd în mine împlinirea visului pentru care îşi dau viaţa? Mă simt aşa de mică, aşa de umilită în faţa răbdării lor stoice, ochii mi se umplu de lacrimi şi îmi dau seama că trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu pentru măreţia acestei credinţe”.

Concomitent cu vizitele pe front şi în spitalele din Moldova, Regina Maria a desfăşurat în Iaşii refugiului o impresionantă operă caritabil‑socială, care a constat în reorganizarea Societăţii de Cruce Roşie şi procurarea de medicamente. Pentru recunoaşterea meritelor ostaşilor români, este instituit ordinul „Crucea Reginei Maria”, pe care suverana l‑a conferit cu generozitate în 1917 şi 1918. Se adaugă, firesc, acţiunile de diplomaţie şi negociere cu aliaţii, pe care Regina Maria le‑a desfăşurat cu mult tact în folosul cauzei naţionale, cum o va face şi la Paris în 1919. Iarna teribilă, lipsa hranei şi invazia soldaţilor ruşi în Moldova fac situaţia şi mai dificilă, pe care Regina Maria şi contemporanii săi o descriu în pagini de mare dramatism.

Ministrul Franţei la Iaşi, contele de Saint‑Aulaire, consemna în amintirile sale tragedia din spitalele Iaşiului: „În această Moldovă suprapopulată, subalimentată, devastată, mizeria şi foametea, din care ia naştere tifosul exantematic, făceau mai multe victime decât focul inamicului. În spitalele care refuzau să mai primească lume, lipsea totul în afară de devotament. Lipseau lemnele, rufăria, pansamentele, instrumentele chirurgicale, lipseau anestezicele. Răniţii şi bolnavii le implorau pe infirmiere să pună capăt suferinţelor lor, să‑i ucidă. Urletele de durere acopereau gemetele muribunzilor. (…) Grădini funebre erau aceste săli de spital, unde în timpul iernii crengi de brad şi ramuri de merişor sau flori în primele zile ale primăverii împlinesc cum pot această dragoste pentru natură care, la români, nu se stinge decât odată cu ei. În mijlocul acestei vegetaţii, lumânările aprinse la căpătâiul morţilor şi muribunzilor aminteau de un altar tulburat de strigăte de durere”^[92].

În acest decor funebru, prezenţa Reginei Maria a mai adus ceva alinare răniţilor suferinzi. Sacrificiul suveranei este consemnat pentru poste-
ritate de diplomatul francez: „În fiecare dimineaţă, regina, în ţinută de infirmieră, însoţită de o doamnă de onoare şi de o echipă de brancardieri voluntari, se ducea la gară pentru a primi răniţii. Câteodată, când se deschidea uşa unui vagon, se constata că nici unul dintre călători nu mai mişca: cei doisprezece soldaţi sau refugiaţi bolnavi muriseră de frig. (…) Regina şi femeile cele mai elegante ale societăţii româneşti înfruntau moartea şi, ceea ce este desigur mai greu, înfrângeau oboseala nu a unei zile de opt ore, ci a unor zile care se prelungeau până noaptea, cu şaisprezece sau optsprezece ore de muncă, pe cât de respingătoare, pe atât de primejdioasă în mijlocul miasmelor fetide degajate de gangrena gazoasă. Cât despre regina Maria, să nu mai vorbim despre curajul ei. Curajul presupune frică şi energia de a o învinge. Sentiment necunoscut de suverană, a cărei îndrăzneală pare invulnerabilitate prin optimismul pe care‑l emană şi un miracol permanent”^[93].

În afară de misiunea sa în spitalele de pe front, Regina Maria a scris articole pentru ziarul „Neamul Românesc”, editat de Nicolae Iorga, unde au apărut şi fragmente din cartea Ţara mea, în traducerea marelui istoric. „Nu mi‑aş fi închipuit, odată cu capul – mărturisea regina în 9/22 mai 1917 – că voi putea eu, în timp de război, să scriu pentru ziarul lui Iorga articole pe care lumea le va socoti cât se poate de bune. Eu, care niciodată nu scrisesem şi care, la drept vorbind, aveam o idee prea puţin bună despre darurile mele intelectuale. Ei bine, se vede că în ziua de azi se întâmplă multe lucruri neaşteptate”^[94]. În vara anului 1917 Regina Maria a călătorit mult prin satele Moldovei, pe la moşiile unde erau amenajate spitale pentru răniţi: la Ţibăneştii lui Petre Carp (unde principele moştenitor Ferdinand venea cândva la vânătoare, iar acum soldaţii ruşi locuiau în conacul liderului conservator, ca o ironie a soartei!), la Tescanii Marucăi Cantacuzino („locuinţă dragă, năpădită de această mulţime blegită şi plină de puroi, care îşi pansează rănile, stă să i se taie braţe şi picioare, îndopându‑se cu lucrurile şterpelite din sat sau din împrejurimi, îmbătându‑se cu vinul din butoaiele noastre, peste votca lor faimoasă”^[95]), la Ruginoasa (fosta reşedinţă a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cu un castel „zidit într‑un stil fals gotic, cât se poate de urât şi vopsit în culoare cenuşie deschisă”, care avea, în schimb, camere „de proporţii frumoase şi foarte răcoroase”^[96]), la Paşcani (unde „prinţesa Maria Moruzi are un foarte frumos conac bătrânesc, cu un cerdac cu stâlpii de piatră sculptată, la fel cu cel de la Mogoşoaia”).

Fragmente din vol. Maria a României.
Portretul unei mari regine,
coordonator: Narcis‑Dorin Ion, Muzeul Naţional Peleş, 2018,
Ediţia a II‑a, în curs de apariţie

 

Note:
^[1]  Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. V (1 iulie ‑ 31 decembrie 1938), ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 2002, p. 40.
^[2] Nicolae Iorga, Un suflet mare s‑a dus: Regina Maria, în N. Iorga, Oameni cari au fost, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, vol. IV, p. 256‑257.
^[3] Ibidem.
^[4] Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891‑1950), traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Filitti, Iaşi, Editura Polirom, 2016, p. 168‑169.
^[5] Nicolae Iorga, Un suflet mare s‑a dus: Regina Maria, în N. Iorga, Oameni cari au fost, vol. IV, p. 256.
^[6] I. G. Duca, Memorii. Neutralitatea. Partea I (1914‑1915), vol. I, ediţie şi schiţă biografică de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Expres, 1992, p. 141.
^[7] Alice Voinescu, Jurnal, ediţie îngrijită, evocare, tabel bio-bibliografic şi note de Maria Ana Murnu, cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997, p. 123.
^[8] I. G. Duca, Memorii. Neutralitatea. Partea I (1914‑1915), vol. I, 1992, p. 141.
^[9] Alice Voinescu, Jurnal, p. 122‑123.
^[10] Emanoil Bucuţa, Regina Maria, în volumul Pietre de vad, vol. II, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului, 1941, p. 223.
^[11] Alice Voinescu, Jurnal, p. 124.
^[12] Irina Procopiu, Pagini de jurnal (1891‑1950), p. 169‑170.
^[13] Alice Voinescu, Jurnal, p. 123.
^[14] Ibidem, p. 123.
^[15] Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929‑1939, ediţie şi postfaţă de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 85.
^[16] Alice Voinescu, Jurnal, p. 124.
^[17] Paul Morand, Bucureşti, traducere de Marian Papahagi şi Ion Pop, Cluj, Editura Echinox, 2000, p. 103.
^[18] Nicolae Iorga, Aceea care a lipsit: Regina Maria, în N. Iorga, Oameni cari au fost, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, vol. IV, p. 329.
^[19] Regina Maria a României, Însemnări zilnice (1924), traducere de Sanda Ileana Racoviceanu, ediţie de Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Historia, 2008, vol. VI, p. 346 şi 348.
^[20] Regina Maria, Dinainte şi după război, Bucureşti, Librăria Socec & Co. S.A., 1925, p. 32 (extras din „Convorbiri Literare”, nr. 1/1924 şi 1/1925).
^[21] Alice Voinescu, Jurnal, p. 124.
^[22] Regina Maria, Stella Maris. Cea mai mică biserică din ţară, în „Boabe de Grâu”, anul I, nr. 9, 1931, p. 3.
^[23] Emanoil Bucuţa, Regina Maria, în volumul Pietre de vad, vol. II, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului, 1941, p. 225.
^[24] Regina Maria a României, Ţărei mele şi poporului meu, scrisoare publicată în volumul Funeraliile reginei Maria a României. 50 fotografii. 2 planşe colorate. Text, Bucureşti, Imprimeriile „Adevărul”, Enciclopedia Fotografică, N. Ionescu, 1938, f.p.
^[25] Ibidem.
^[26] Regina Maria a României, De la inima mea la a lor, apud Ion Bulei, Regina Maria. Puterea amintirii, Bucureşti, Editura Meteor Publishing, 2016, p. 78.
^[27] Regina Maria a României, Ţărei mele şi poporului meu, scrisoare publicată în volumul Funeraliile reginei Maria a României, f.p.
^[28] Maria, regina României, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, cu ilustraţii de regina Elisabeta a Greciei, traducere din engleză şi postfaţă de Maria Berza, Bucureşti, Humanitas, 2016, p. 7.
^[29] Ibidem, p. 6.
^[30] Ibidem, p. 16.
^[31] Ibidem.
^[32] Vezi Marian Constantin, Palatul Cotroceni. Destinul unei reşedinţe princiare, Bucureşti, Editura Noi Media Print, 2011; Narcis Dorin Ion, Palate din Bucureşti, prefaţă de academician Dan Berindei, Bucureşti, Editura Noi Media Print, 2013, p. 113‑159; Diana Mandache, Cotroceniul regal, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2015.
^[33] Regina Maria, Casele mele de vis, în „Boabe de Grâu”, anul I, nr. 2, aprilie 1930, p. 74.
^[34] Maria, regina României, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, p. 16‑17.
^[35] Ibidem, p. 18.
^[36] Eugeniu Arthur Buchman, Patru decenii în slujba Casei Regale a României. Memorii. 1898‑1940, cuvânt-înainte de acad. Florin Constantiniu, ediţie îngrijită de Cristian Scarlat, Bucureşti, Editura Sigma, 2006, p. 29.
^[37] Regina Maria, Casele mele de vis, p. 74.
^[38] I.G. Duca, Memorii. Neutralitatea. Partea a II‑a (1915‑1916), vol. II, ediţie şi indice adnotat de Stelian Neagoe, Timişoara, Editura Helicon, 1993, p. 159.
^[39] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917. Precedat de însemnări din 1910‑1916, traducere din engleză de Anca Bărbulescu, ediţie îngrijită şi prefaţată de Lucian Boia, Bucureşti, Humanitas, 2014, p. 109.
^[40] Ibidem.
^[41] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, Bucureşti, Editura Librăriei „Pavel Suru”, 1919, p. 33‑34.
^[42] Apud Ion Bulei, Regina Maria. Puterea amintirii, p. 78.
^[43] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 34.
^[44] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 109‑110.
^[45] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 13.
^[46] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 194.
^[47] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 15‑16.
^[48] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 196.
^[49] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 14‑15.
^[50] I.G. Duca, Memorii. Războiul. Partea I (1916‑1917), vol. III, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 74.
^[51] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2009, p. 81.
^[52] I.G. Duca, Memorii, vol. III, p. 75.
^[53] Maria, regina României, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, p. 19.
^[54] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 18.
^[55] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 82.
^[56] Regina Maria a României, Testamentul meu, publicat în volumul Funeraliile reginei Maria a României, f.p.
^[57] Maria, Regina României, Jurnal de război. 1918, traducere de Anca Bărbulescu, ediţie îngrijită de Lucian Boia, Bucureşti, Humanitas, 2015, p. 24.
^[58] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 83.
^[59] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 19‑20.
^[60] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 92.
^[61] Ibidem, p. 92.
^[62] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 35.
^[63] Maria, regina României, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, p. 20.
^[64] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 36.
^[65] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 93.
^[66] Maria, regina României, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, p. 20.
^[67] Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 37.
^[68] Maria, regina României, Însemnări zilnice (decembrie 1918‑decembrie 1919), vol. I, traducere de Valentina Costache, Sanda Racoviceanu, îngrijire de ediţie, introducere şi note de Vasile Arimia, Bucureşti, Editura Historia, 2006, p. 19.
^[69] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 234.
^[70] Maria, regina Românei, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, p. 32.
^[71] Ibidem, p. 33.
^[72] Maria, regina Românei, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, p. 149.
^[73] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 241‑242.
^[74] Ibidem, p. 243.
^[75] Ibidem, p. 245.
^[76] Maria Cantacuzino‑Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţia a doua revăzută, traducere din limba franceză de Elena Bulai, ediţie, prefaţă, note, tabel cronologic şi indice de C. Th. Ciobanu, Oneşti, Editura Aristarc, 2005, p. 324.
^[77] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 245.
^[78] Ibidem, p. 246.
^[79] Ibidem.
^[80] Documente provenite din arhiva lui Gh. T. Kirileanu, păstrate în colecţiile Muzeul de Istorie a Moldovei din cadrul Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi, nr. inv. 3895 (documente comunicate în copie de domnul dr. Sorin Iftimi, căruia îi exprim şi aici întreaga mea gratitudine). Lista obiectelor de patrimoniu preluate de la castelul Peleş menţionează celebrele tablouri din colecţia regelui Carol I al României (semnate de mari maeştri: Velasquez, Tizian, Rembrandt, Rubens, Rafael Sanzio, Tintoreto, El Greco, Murillo, Zurbaran, Klimt, Corregio, Van Dyck, Boticelli, Breughel, Canaletto etc), la care se adăugau piese reprezentative din colecţia de arme a regelui Carol I (poarta veche de la Vidin, tunuri şi obuze de la 1877, arme, suliţe, drapele, sculpturi din bronz şi lemn). Acestea din urmă au fost încartiruite, în august 1917, în cantonul de pe Domeniul Coroanei Dobrovăţ, la Brighiu, lângă gara Bârnova.
^[81] Ibidem.
^[82] Ibidem. Tablourile erau expuse în Rotonda Palatului Regal (4), în Salonul roşu (2), în Cabinetul regelui (6), în Sala de muzică (3), în Fumoir (2) şi în Apartamentul reginei Elisabeta (12).
^[83] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 97.
^[84] Fostul palat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Iaşi a fost decorat cu o parte din obiectele de artă şi de patrimoniu preluate din castelul Peleş de la Sinaia şi din Palatul Regal de la Bucureşti. Cele 157 de lăzi din lemn şi cufere, la care se adăugau 8 rulouri pentru covoare, au fost ridicate în 8/21 decembrie 1917 din gara Iaşi, de unde au fost „predate şi transportate la cartierul M.S. Regelui din strada Lăpuşneanu nr. 37”. (Complexul Naţional Muzeal „Moldova” Iaşi, Muzeul de Istorie a Moldovei, nr. inv. 3895).
^[85] Sorin Iftimi, Aurica Ichim, Iaşi. Capitala României. 1916‑1918, Bucureşti, Dar Development Publishing, 2017, p. 65.
^[86] Maria Cantacuzino‑Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, p. 324.
^[87] Ibidem, p. 324‑325.
^[88] Maria, regina României, Jurnal de război. 1916‑1917, p. 246.
^[89] I.G. Duca, Memorii, vol. III. p. 161.
^[90]  Maria, regina României, Gânduri şi icoane din vremea războiului, p. 8.
^[91] Ibidem, p. 8‑9.
^[92] Contele de Saint‑Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, traducere din franceză de Ileana Sturdza, introducere şi note de Mihai D. Sturdza, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 96.
^[93] Ibidem, p. 97.
^[94] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 188.
^[95] Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, p. 330.
^[96] Maria, regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, p. 200.

Narcis-Dorin Ion

Total 1 Votes

0

1