Am fost îndemnată adesea să o scriu şi am şovăit mereu, din numeroase motive. Odată cu moartea iubitului meu soţ, Regele Ferdinand, un anumit capitol din viaţa mea se încheie, simt aşadar că pot privi mai lesne înapoi, spre drumul lung pe care l‑am lăsat deja în urmă; pot privi mai de departe, mai obiectiv, şi poate că asta am aşteptat dintotdeauna.
M‑am întrebat mereu din ce perspectivă ar trebui să‑mi spun povestea, ştiind că întrucâtva trebuie să‑mi cântăresc cuvintele, însă vreau şi să fiu cât mai precisă, cât mai sinceră; nu vreau să fiu prea detaşată, dar nici prea exaltată; sentimentele nu trebuie să‑şi ia avânt în scris.
Pe de o parte, vreau să privesc în urmă de parcă aş spune povestea altcuiva; aproape aş prefera să folosesc persoana a treia, dar asta ar însemna că mă dau drept altcineva şi nu am făcut asta niciodată. Toată viaţa am fost aproape periculos de sinceră şi nu vreau să mă îndepărtez de acea sinceritate absolută. Cred că acum am descoperit perspectiva din care vreau să‑mi scriu povestea, unghiul care mă reprezintă, în raport cu România. Voi scrie despre România şi despre mine sau despre mine şi România – este totuna, şi vă rog să aveţi răbdare cu mine dacă lucrurile pe care trebuie să le povestesc vor fi presărate cu multe gânduri, deducţii şi concluzii, deoarece am trăit deja destul de mult şi am trecut prin multe situaţii din care am învăţat multe şi care au făcut din mine o mică filosoafă, în felul meu.
România şi eu – dar, desigur, va trebui să încep cu trecutul foarte îndepărtat, deoarece nicio viaţă nu poate fi povestită complet fără a trece şi prin copilărie şi tinereţe, care au un rol foarte important în formarea caracterului, iar eu am avut o copilărie fericită, de care îmi aduc aminte cu bucurie.
***
Era superb, în felul lui spectaculos, dar mie mi se părea puţin vrednic de milă, aşa cum toate făpturile umane sunt vrednice de milă în căutarea lor eternă a unui ideal care, de obicei, se
îndepărtează pe măsură ce ei se apropie de el.
În ceasul acela, însă, Wilhelm izbândise, personifica ceea ce îşi dorise, şi am simţit faţă de el sentimentul acela pe care îl avusesem faţă de fiul meu, când era mic şi se credea un cuceritor, fiindcă mânuia o sabie de jucărie. Din fericire, uneori oamenii îşi ating idealurile, chiar şi pentru o clipă. Întreaga mea făptură era conştientă de mulţumirea lui Wilhelm, aşa că mă puteam bucura împreună cu el. În felul său special, impresionant, pe atunci Kaiserul Wilhelm era un succes.
Cei care nu înţeleg ce vreau să spun nu au decât să zâmbească ironic, dar poate că unii vor simţi ce am încercat să spun…
Între Berlin şi Ţarskoe Selo era o mare diferenţă.
Ajunseserăm în altă lume, lumea lui Nicolae al II‑lea şi a nefericitei sale împărătese, Alexandra, pe care şi‑o creaseră odată cu trecerea anilor. Nu îndrăgeau lumea exterioară, se izolaseră aproape complet de societate, ba chiar şi de familia lor.
Pompozitatea exterioară şi puterea ostentativă nu dispăruseră, erau palate sclipitoare, regimente de gardă, cazaci cu înfăţişare sălbatică care patrulau mereu. Acestea se încheiau însă la uşa de la intrare. Când le păşeai pragul, intrai brusc într‑o lume atât de liniştită, monotonă, fără străini şi destul de plicticoasă: tatăl, mama, fiul şi fiicele, suficienţi lor înşişi.
Încă din copilărie eram puternic legată de poporul mamei. Am sosit la Ţarskoe plină de nerăbdare, deşi nici soţul, nici fiul meu nu erau la fel de însufleţiţi.
Nicky era aşa cum îl ţineam minte, ospitalier, înţelegător, plin de şarm reţinut. Era liniştit, blajin, domol, avea o privire blândă, aproape iubitoare. Vocea îi era joasă, aproape şoptită, şi mereu părea că se bucură să te vadă. Nu te simţeai înstrăinat de el, dar nici nu te puteai apropia mult. Părea să trăiască învăluit de un fel de negură imperială.
Alix era altfel. Mereu fusese încordată. Am crezut că poate avea atitudinea aceasta doar faţă de mine, dar mi‑am dat seama, în curând, că nu făcea o excepţie cu mine, ci se purta cam la fel cu majoritatea rudelor ei. Nu ne îndrăgea pe niciunul, iar asta, desigur, se simţea clar din atitudinea ei, niciodată călduroasă. Fără îndoială, era şi din cauză că era timidă, dar felul în care îşi subţia buzele după primul salut cam rece te făcea să simţi că atât putea să‑ţi ofere şi că nu mai avea ce să vorbească cu tine. Din cauza asta era foarte greu să începi o conversaţie cu ea sau să o continui.
A reuşit să pună o distanţă de netrecut între lumea ei şi a ta, între experienţele, gândurile, opiniile, principiile, drepturile şi privilegiile ei şi ale tale. Te făcea, de fapt, să te simţi ca un străin care deranjează, o senzaţie care te făcea să încremeneşti şi să te simţi complet stânjenit.
Zâmbetul silit, fără bunăvoinţă, dispreţuitor, cu care întâmpina orice spuneai, de parcă nu merita să‑ţi răspundă, era una dintre cele mai descurajante reacţii de care am avut parte. Vorbea aproape în şoaptă, abia mişca buzele, ca şi cum trebuia să facă un efort prea mare ca să rostească un cuvânt răspicat. Deşi între noi era o diferenţă mică de vârstă, mă făcea să mă simt ca un copil.
Nimic nu era mai deprimant decât să şezi la masa ei. Nu gusta niciodată din mâncărurile oferite celorlalţi, i se aduceau altele, gătite special pentru ea, cu simplitate monahală.
Dimpotrivă, Nicky şi copiii aveau o poftă de mâncare sănătoasă. Lui îi plăcea să mă vadă bucurându‑mă de toate bunătăţile care mă încântaseră când eram mică, inclusiv de dulciurile excelente, neîntrecute, de la curtea lui.
Cuplul imperial trăia foarte retras, izolat de lumea din afară, aşa că, deşi mama şi sora mea erau amândouă la Sankt Petersburg, niciuna dintre gazdele mele nu s‑a gândit să le invite pe când eram acolo. În trecut, familia imperială se reunea cu orice ocazie. Îmi era greu să mă obişnuiesc cu noua orânduială.
În Rusia se schimbaseră multe şi peste tot domnea un sentiment de insatisfacţie. Ţarskoe Selo părea adormit, dar somnul său ascundea ceva neobişnuit. Am simţit asta, fără să ne putem explica despre ce era vorba.
Ducky, când a venit la mine, mi‑a spus însă multe lucruri, apoi am aflat şi de la mama şi de la alţi membri ai familiei, şi am înţeles încetul cu încetul că Ţarskoe Selo era privit ca o fiinţă bolnavă care refuza orice medic şi orice ajutor. Numele lui Alix era pomenit mereu drept cea mai mare piedică.
Desigur, şi numele lui Rasputin era pe buzele tuturor.
Fetele îmi plăceau, erau naturale, vesele, plăcute şi mi se destăinuiau când mama lor nu era de faţă. Când era şi ea, mereu păreau să‑i urmărească orice expresie a feţei, ca să fie sigure că se purtau cum îşi dorea ea.
Le‑am urmărit atent pe fiecare. Olga nu era frumoasă, avea faţa prea lată, cu pomeţii foarte înalţi, dar îmi plăcea purtarea ei sinceră, cam prea directă. Tatiana era mai înaltă şi mai frumoasă, dar şi mai rezervată. Se spunea că semăna cel mai mult cu mama ei la fire şi că se înţelegeau într‑un fel deosebit.
Marie era mai scundă şi mai durdulie. Avea ochi foarte frumoşi şi o expresie plăcută, dar gura ei prea mare îi strica oarecum chipul altfel agreabil. Nu m‑am simţit prea atrasă de Anastasia, era banală şi, nu ştiu de ce, mi se părea că era cam timidă şi iscoditoare, dar poate a fost doar impresia mea. Nu am stat destul de mult în preajma lor ca să le cunosc bine.
Nici Carol, nici Olga nu au dat niciun semn că şi‑ar fi dorit să se cunoască mai bine şi m‑am simţit oarecum stânjenită în privinţa acestei părţi a misiunii noastre, fiindcă înţelegeam că marele public, care îşi dorea să o vadă pe una dintre marile ducese căsătorită cu un viitor moştenitor al unui tron, aştepta ceva de la noi. În atmosfera închisă de la palat, însă, unde nu s‑a discutat nimic despre asta şi de unde lumea exterioară părea exclusă cu mare grijă, era dificil să începi o conversaţie în care să pomeneşti chestiuni personale.
Totuşi, mi s‑a părut necesar să am o discuţie cu Alix. După ce vorbisem cu soţul meu despre proiectul de căsătorie, am hotărât că ar fi fost nepoliticos să plecăm fără să începem tratativele dorite din punct de vedere politic, fiindcă, în general, se socoteşte că tânărul trebuie să facă propunerea.
Aşadar, într‑o zi, după prânz, am întrebat dacă o pot vedea pe Alix, între patru ochi. Astfel, m‑a dus în salonul ei şi acolo i‑am spus foarte sincer că nu ştiam ce să fac.
Ca să fiu dreaptă faţă de Alix, trebuie să spun că în ocazia aceasta nu a îngreunat conversaţia şi a vorbit foarte liniştit, ca o mamă înţelegătoare.
Am fost de acord că niciuna dintre noi nu putea face promisiuni în numele copiilor noştri, că ei trebuie să hotărască singuri. Puteam doar să le creăm ocazii în care să se întâlnească, iar asta nu avea să fie uşor, fiindcă trăiam atât de departe unii de alţii. Alix a fost cât se poate de amabilă, dar mi‑am dat seama că „ocaziile“ întâlnirilor nu se vor ivi, fiindcă nu exista nici cel mai mic semn că fiul nostru şi fiica lor să aibă vreo atracţie unul către celălalt. Nici nu eram genul de părinţi care să le impună copiilor lor să se căsătorească dacă nu erau înclinaţi să o facă.
Zâmbind, am spus amândouă că nu stătea în puterea noastră să influenţăm soarta, că nici nu ştiam cum am putea face aşa ceva. În acel moment eram pur şi simplu două mame care răsuflau uşurate că lămuriseră lucrurile. Simţeam că îmi făcusem datoria. Soarta avea să răspundă de ceea ce va urma.
Mă simţeam mult mai bine alături de fete decât de mama lor. Mă considerau „de ispravă“ şi ţin minte că încălţam cizme de cauciuc şi tropăiam împreună cu ele prin zăpada topită. Mă luau cu ele în plimbări prin parc, am fost să vedem o biserică frumoasă, construită cu sprijinul părinţilor lor pentru garnizoană. Mi‑a plăcut mult biserica aceasta, Feodorowsi Sobor, o adevărată încântare. Era cât se poate de rusească şi avea ceva mistic, iar sângele mamei mele mă făcea să fiu sensibilă la acest stil, ori poate pur şi simplu iubeam arta? Nu‑mi dau seama, dar nu mă înduram să mă despart de acest lăcaş de rugăciune în culori blânde, cu atmosferă misterioasă. Fetele au fost încântate, văzând că îmi plăcuse, fiindcă erau foarte mândre de biserica frumoasă, plină de odoare sfinte.
Ţineam încă doliu după mama soţului meu, aşa că nu am putut participa la festivităţi, deşi întregul Sankt Petersburg ne întâmpina călduros. S‑a organizat însă o paradă în cinstea Prinţului Moştenitor al României, în piaţa mare din faţa Palatului de iarnă, iar odată, stând în spatele lui Nicky, în loja lui din apropierea scenei, ca să privesc fără să fiu văzută, am asistat la un spectacol al lăudatului balet rus, la teatrul Curţii.
Ţarul venea acum foarte rar în capitală, iar împărăteasa, aproape infirmă, îl însoţea rareori. El le avea, de obicei, alături pe cele două fiice mai mari. Publicul îi era încă foarte loial şi am fost profund impresionată când întreaga sală s‑a ridicat ca un singur om, când a intrat suveranul, şi tot publicul a cântat în cor imnul naţional, cel mai solemn şi mai emoţionant dintre toate. Intonat de câteva sute de voci, te făcea să vibrezi şi îţi înteţea bătăile inimii.
În antracte au venit mulţi membri ai familiei imperiale să‑l salute pe împărat şi pe oaspeţii săi. M‑am bucurat să‑mi revăd rudele şi să‑i cunosc pe câţiva veri mai tineri, care crescuseră de la ultima mea vizită în Rusia. Erau o mulţime.
Desigur, am făcut cuvenitele vizite în familie, mai întâi la mătuşa Minnie, împărăteasa‑mamă, la care stătea mama, şi la mătuşa Miechen cea inteligentă şi prietenoasă, acum văduvă, fiindcă unchiul Vladimir murise cu câţiva ani în urmă. Aceasta primea însă vizite, fiind căutată de mulţi oameni interesanţi. Cel mai mult m‑am bucurat să merg acasă la Ducky, care îşi amenajase superb locuinţa plină de nenumărate comori, printre care şi o colecţie minunată de jad.
Ducky avea gusturi perfecte şi îmi împărtăşea pasiunea pentru decorarea camerelor într‑un stil original, neconvenţional. Se plângea însă de lipsa de lumină şi de iernile nesfârşite de la Sankt Petersburg, unde zilele sunt atât de scurte.
Fetiţele ei, Marie (căreia i se spunea Maşka) şi Kira, erau două copile superbe, înalte, voinice, cu păr frumos şi piele perfectă, minunat îngrijite şi gătite, ca doi ponei englezeşti. Aveau tot ce‑şi putea dori un copil. Se bucurau să mă aibă alături, iar eu mă simţeam măgulită.
În cele din urmă am plecat de la Ţarskoe Selo. Eram tristă că îmi luam rămas‑bun de la Nicky. Acest om scund, tăcut, care nu ieşea în evidenţă, avea un şarm unic, greu de definit. A fost ultimul ţar al Rusiei. Amintirea lui mă emoţionează mereu, căci merita o soartă mai bună.
De Alix nu mi‑a fost greu să mă despart, ei îţi era uşor să‑i spui rămas‑bun. Viaţa ei era ca o încăpere închisă, populată cu închipuiri ciudate şi oameni şi mai ciudaţi, în care niciun străin nu avea acces. Nici săbiile înfricoşătoare de la porţile raiului nu te puteau opri mai mult ca zâmbetul ei cu buzele strânse, care îi făcea în obraji două gropiţe cu totul nelalocul lor pe chipul ei atât de auster. Nu, nu mă despărţeam cu părere de rău de Alix…
Am mai petrecut câteva zile plăcute la Sankt Petersburg, în casa primitoare a mătuşii Miechen, unde ne‑am întâlnit cu toţii cei care nu îndrăzniseră să se apropie de Ţarskoe Selo cel izolat, nu cutezaseră să pătrundă în acel centru misterios unde, din penumbră, Rasputin îşi răspândea influenţa fatală. Nu l‑am văzut niciodată pe Rasputin.
Apoi am plecat, ne‑am întors acasă.
Nu am vorbit încă despre scrierile mele. Iată cum a început:
De mică aveam o imaginaţie bogată şi îmi plăcea să le spun poveşti surorilor mele, când stăteam toate trei în pătucurile noastre alăturate. Mai târziu le‑am spus poveşti copiilor mei. Pe măsură ce înaintam în vârstă, se maturizau şi poveştile mele, şi copiilor mai mărişori le plăcea să le asculte. Din bogăţia viziunilor închipuirii mele, mi‑am alcătuit poveştile. Erau mereu aproape fantastice şi aveam o imaginaţie atât de amplă, încât puteam descrie locuri splendide, făpturi minunate, unele eroice, altele groteşti sau comice, a căror viaţă era un amestec de tragedie şi nostimadă, însă toate fiind foarte idealiste şi puţin romantice.
Frumuseţea avea un rol important. Mă atrăgea frumuseţea sub orice formă, vedeam foarte limpede ceea ce povesteam, aşa că îmi luam cu mine ascultătorii prin castele şi grădini minunate, prin pustietăţi şi munţi înalţi, pe ţărmuri de mare şi în locuri cumplite, unde se întâlneau cele patru vânturi. Într‑o bună zi, unul dintre copiii mei mi‑a spus:
— Mamă, ar trebui să le scrii, e păcat să se piardă atâtea imagini frumoase. Păstrează‑le, puţini îi pot face pe alţii să‑i urmeze în lumi atât de ciudate şi de impresionante. Eşti făcută să scrii basme.
Basme! Iată un cuvânt magic. Mereu mi‑au plăcut basmele, legendele, vechile balade, cu cât mai ciudate, cu atât mai bine. Îndrăgeam acele saga scoţiene şi scandinave şi toate poveştile eroice, romantice, din trecut. Basme, legende…
Închideam ochii şi vedeam numeroasele fiinţe zămislite de imaginaţie mişcându‑se dinaintea mea, toate culorile, toate florile, toată frumuseţea; erau nesfârşite, era o bogăţie extraordinară, inepuizabilă.
Aşa că am început să scriu basme. Nu erau opere literare valoroase, nu ştiam nimic despre meşteşugul scrisului, despre stilul compoziţiei sau despre „regulile jocului“, dar ştiam să invoc frumuseţea, iar uneori şi emoţia. Aveam şi un vocabular bogat.
Carmen Sylva, când a aflat că scriam, în loc să râdă de mine şi să‑mi ironizeze modestele încercări literare, m‑a încurajat de la bun început în toate modurile posibile. Îmbătrânea, imaginaţia îi sărăcea, a spus că a mea venea chiar la timp, ca să o înlocuiască pe a ei. Dădea dovadă de generozitate. A mai spus că faptul că ştiam să mânuiesc condeiul era o descoperire fericită şi binecuvântată, precum şi alte afirmaţii pline de bunătate şi entuziasm. Mă îndemna să scriu şi, de fiecare dată când terminam o poveste, voia să i‑o dau îndată, ca să o traducă în germană.
Mi‑a spus că, deşi ea avea un vocabular bogat, al meu era şi mai vast, că percepeam frumuseţea într‑un mod special, deosebit de intens, şi multe alte laude care mă făceau fericită şi mândră, deşi ştiam că Mătuşa se entuziasma prea lesne şi nu aprecia mereu în mod just valoarea lucrurilor.
— Copilă! exclama ea, nici prin gând nu‑mi trecea că ştii atâtea!
Nici mie nu‑mi trecuse prin gând că ştiam atâtea. Probabil că subconştientul meu absorbise mereu multe lucruri pe care părea că nu le observ: imagini, sentimente, emoţii, tablouri, pasiuni umane, bucurii, suferinţe, precum şi filosofia care vine odată cu experienţa. Toate acestea se adunau în mine şi prindeau viaţă când puneam condeiul pe hârtie. Mai presus de tot, era foarte multă frumuseţe pretutindeni, în toate formele. Era a mea, dacă mi‑o puteam însuşi.
La început credeam că nu pot scrie decât basme, că trebuie să descriu mereu fantasticul, supraomenescul, în lumi ireale, imaginare, să construiesc doar imagini ale frumuseţii. Mă însufleţea setea continuă de frumuseţe. Totuşi, aveam şi sentimentul ciudat că nu mă pot lua în serios, sentiment care m‑a însoţit de‑a lungul tinereţii şi pe care îl încerc şi acum când scriu: „Nu vreau să mă prefac că ştiu mai multe decât ştiu, că sunt altceva decât sunt“, erau gânduri care mă împiedicau să mă dezvolt. „Nu vreau să mă mândresc sau să‑mi însuşesc ceva la care nu am dreptul, prin mijloace ipocrite… Mai bine să fiu preţuită mai puţin decât valoarea mea reală, decât mai mult; fără prefăcătorii, fără nimic fals.“
Într‑o bună zi mi‑am dat seama însă că puteam descrie un peisaj, un sat, un asfinţit, un drum prăfos, că puteam evoca lesne imaginile unor locuri obişnuite, ale unor oameni obişnuiţi; mă atrăgea tot ce era pitoresc. Simţeam atmosfera, patosul, acel ceva aflat dincolo de ceea ce se vede. Simţeam toate acestea, dar, când scriam, înţelegeam că toate acestea veniseră încetul cu încetul, odată cu dragostea mea tot mai mare pentru ţara mea adoptivă. Mi‑am dat seama cât de profund îmi însuşisem frumuseţile, trăsăturile, stranietatea României, şi ştiam că le voi putea descrie cândva. Siguranţa aceasta mă făcea să mă simt puternică şi bogată.
Ezitam încă mult în privinţa formei şi a stilului pe care le voi adopta, tot ce era straniu mă atrăgea foarte mult şi nu aveam deloc experienţă. Însă imaginile, emoţiile, senzaţiile erau toate în mine, aşteptând să iasă la iveală.
M‑am pus pe scris, umil, fără pretenţii, fiindcă odată ce am început nu am putut lăsa condeiul din mână. Aşa a fost, pur şi simplu; un imbold pe care nu‑l puteam nesocoti, dar, ciudat, mă simţeam aproape ruşinată, ca o impostoare… ca o fetiţă care se dădea mare. Aveam încă teama aceea neghioabă că mă luam prea în serios.
Mă temeam că mă luam prea în serios! Brusc, viaţa a devenit foarte serioasă, exista, nu putea fi tăgăduită, nu putea fi nesocotită. Realitate, nu vise, evenimente sumbre care aveau să distrugă pacea lumii.
Dar mai trebuie să descriu o zi însorită, plină de satisfacţie, o zi de sărbătoare:
Eram la Constanţa, portul nostru de la mare. Veniserăm cu toţii să‑l primim pe ţar, cu soţia şi copiii lui, care sosea din Crimeea, în vizită la bătrânul Rege Carol. Sosea ca să şteargă vechea jignire care nu încetase să mocnească din 1877‑1878. Sosea ca să întărească buna înţelegere dintre Rusia şi România.
Era iunie, toţi trandafirii erau înfloriţi, Marea Neagră era albastră, orăşelul alb se umpluse de steaguri, iar pe străzile de obicei tăcute era agitaţie entuziasmată. Peste tot erau steaguri, fluturau pe case, pe toate felinarele şi vasele, steaguri noi, vesele, colorate, care se unduiau în bătaia brizei, pe cerul atât de albastru, de parcă fusese pictat anume pentru această zi, cerul unor zile fericite.
Eram adunaţi cu toţii pe terasa casei Mătuşii, iar dedesubt, pe chei, se aflau persoane oficiale, nerăbdătoare, agitate, gărzi de onoare, mulţi oameni în uniforme, fanfara militară, mulţime de steaguri, iar rochia prea lungă a Mătuşii era mai albă ca spuma mării.
Toţi copiii mei erau acolo, chiar şi micul Mircea, iar Ileana, mereu conştientă de datoria sa faţă de omenire, purtând rochia ei cea mai bună, se pregătea solemnă să aibă grijă de Alexis, micul ţarevici, care era doar cu un an mai mare ca ea.
Unchiul era emoţionat, era o zi mare pentru el. Nu mai primise vizita niciunui suveran, de la venirea lui Franz Iosif, cu mulţi ani în urmă.
Oare la ce se gândea, privind în urmă, la drumul lung pe care îl străbătuse? Lăsase în urmă multe greutăţi, dar făcuse ceva temeinic. Îşi ajutase ţara să prospere. Acum avea o poziţie importantă, era liberă, nu mai putea fi ignorată. Fusese răbdător, constant, nu dăduse dovadă de slăbiciuni. Chiar dacă poporul său nu îl iubea prea călduros, îl respecta şi ştia că fusese un cârmuitor bun, chibzuit şi altruist.
Astăzi se vedea că era mulţumit de sine şi era mai afectuos cu mine ca de obicei, fiindcă musafirii care veneau pe mare erau rudele mele, eu trebuia să fiu legătura dintre ei, să fac să fie totul confortabil, plăcut. Înţelegeam la ce se gândea şi eram nerăbdătoare să‑i îndeplinesc voia.
Iată‑le, siluetele câtorva vase care abia se întrevedeau la orizont. Ne‑am pus mâinile streaşină la ochi. Da, erau vasele ruseşti! Mulţimea de dedesubt, de pe chei, a început să se agite, trupele aliniate au luat poziţie de drepţi, bătrânii generali şi‑au potrivit tunicile, şi‑au netezit panglicile decoraţiilor, iar cei în fracuri negre îşi scuturau de pe mâneci fire de praf închipuite. Peste tot, emoţie, agitaţie, şi steagurile păreau că se înfioară.
Vasele au devenit tot mai mari, puteam deosebi iahtul imperial. Se apropiau tot mai mult, acum intrau în port, iar fanfarele au început să cânte imnul naţional al Rusiei, care în mintea mea e strâns legat de mama, aşa că mă emoţionează profund. Vasul Standard a tras la chei, un vas nobil, într‑adevăr, vrednic să poarte un împărat peste întinsul mărilor.
S‑au lăsat podurile şi Unchiul şi Mătuşa au înaintat să‑şi întâmpine musafirii, Unchiul oarecum rigid, cu demnitatea lui domoală, dar aproape tremurând de emoţie, Mătuşa, cu însufleţire, rostind cu uşurinţă urări frumoase de bun‑venit.
L‑au salutat întâi pe împărat, apoi pe împărăteasă, care se străduia vitejeşte să fie cât mai agreabilă, dar nu îi era uşor, se cam aprinsese la faţă. Cele patru fiice ale ei o urmau îndeaproape, vesele şi foarte bronzate, după cât stătuseră în Crimeea. Ne‑am bucurat să ne revedem, ne împrietenisem destul de bine în timpul vizitei mele la Ţarskoe. Erau fete foarte simple, gata să se bucure de orice, spontane, naturale, dar nu erau îmbrăcate aşa încât să le şadă bine, iar românii, foarte critici în privinţa înfăţişării şi hainelor, nu le‑au prea admirat.
Ileana, prea mică pentru a fi băgată în seamă, întindea degeaba mânuţele spre fiecare nou‑sosit, dar nu a putut atrage atenţia asupra ei până ce nu a apărut Alexis, pe care l‑a luat îndată în primire şi apoi i s‑a dedicat complet, ceea ce copilul foarte frumos, dar cam răsfăţat, a acceptat foarte bucuros. S‑au înţeles din prima clipă, aproape fără timiditate. Ileana era mereu dornică să‑i facă pe alţii fericiţi, încă de mică.
Era o zi fără nicio clipă de tihnă, cu program stabilit dinainte, ceas de ceas. Vremea era superbă, iar locuitorii oraşului i‑au primit cu entuziasm pe oaspeţii imperiali.
La început s‑a ţinut un Te Deum solemn în catedrală, cu mare pompă şi îngrijire, fiindcă Unchiul ştia ce rol important are biserica în viaţa suveranilor ruşi. Slujba s‑a ţinut şi în română, şi în rusă. A urmat o plimbare cu trăsura prin oraş, pentru a‑i mulţumi pe locuitori, apoi o paradă militară la care însuşi Regele Carol a păşit în fruntea trupelor sale, prin faţa ţarului. Acesta a fost numit comandantul onorific al unui regiment de roşiori. După aceea, am luat prânzul în familie, în pavilionul Mătuşii, şi au fost prezentate persoanele oficiale.
A urmat un răgaz pentru odihnă. Şi Unchiul, şi Mătuşa aveau o sănătate foarte precară, dar ne‑am întâlnit apoi din nou ca să luăm ceaiul pe iahtul imperial, unde copiii s‑au simţit bine împreună şi a cântat o orchestră minunată.
Ziua s‑a încheiat cu un banchet imens, într‑o sală construită special pentru această ocazie, albă ca zăpada, în stil românesc. Arhitectul se sfătuise cu mine şi avusese grijă să nu strice liniile şi proporţiile frumoase cu ornamente aurite, ţipătoare, aşa că marea sală festivă era amenajată cu mult bun-gust, iar pe mese erau doar trandafiri.
Alix avea o înfăţişare foarte regală. Era încă foarte frumoasă, iar Unchiul şi Mătuşa îmi dăduseră misiunea specială să am grijă de ea în toate privinţele. Ştiind cât era de timidă, nu m‑am dezlipit de lângă ea pe când îi erau prezentaţi mulţi oameni şi îi dădeam lămuriri utile despre fiecare, ca să poată purta mai uşor o conversaţie. Întotdeauna este chinuitor să te învârţi printre necunoscuţi, iar pentru Alix îndatorirea aceasta era deosebit de dureroasă. Veselia mea a ajutat‑o însă să depăşească seara aceea şi a risipit atmosfera de răceală. Simţeam din plin bucuria de a trăi, care adesea este contagioasă. E mare lucru să vrei să‑i faci pe alţii fericiţi – se ivesc nenumărate prilejuri.
Sasonov se număra printre însoţitorii suveranului şi cred că au avut loc discuţii politice importante. Cu siguranţă trebuie să fi profitat de ocazie ca să‑şi prezinte planurile. El şi Brătianu păreau să se înţeleagă foarte bine.
Nicky era încântător ca întotdeauna şi m‑am surprins privindu‑l adesea. Era foarte atrăgător, cu vocea lui blândă şi ochii duioşi. Pe atunci nu îmi imaginam că nu ne vom mai vedea niciodată.
Am fost tristă când ne‑am despărţit, iar oaspeţii noştri au urcat iar pe locuinţa lor plutitoare, care avea să‑i îndepărteze pentru totdeauna de viaţa noastră.
Imnul solemn a răsunat iar, s‑au auzit urale, acum amestecate cu urări de drum bun, şi umbra cea măreaţă, luminată, iahtul Standard, a ridicat ancora şi a dispărut în noapte.
Am fugit de‑a lungul cheiului, ca să mai văd o dată vasele care plecau. Standard se alăturase escortei de cuirasate care ancoraseră dincolo de intrarea în port, iar acum se îndepărtau toate cu repeziciune de ţărmul nostru.
A fost o noapte minunată, cerul era o uriaşă hartă înstelată. Am rămas mult timp la capătul cheiului. Vasele se vedeau acum ca nişte punctuleţe luminoase. Mi s‑a pus un nod în gât. Marea zi se sfârşise, alunecase în eternitate, ca atâtea altele. Se lăsase liniştea, se mai auzea doar zgomotul potolit al valurilor şi, din când în când, sunetul unei goarne. Soldaţii se întorceau la cazarmă. Noaptea era uriaşă, calmă, tăcută. Vasele nu se mai zăreau; ca nişte năluci, locuite de năluci, pieriseră în întuneric…
Sarajevo şi ceea ce a urmat
Asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand şi a soţiei sale la Sarajevo, la 28 iunie, s‑a abătut asupra noastră şi a restului lumii ca o lovitură de trăsnet.
A urmat o lună foarte tensionată. Eram cu toţii la Sinaia, plănuisem ca de obicei vizita noastră anuală la mama, la Tegernsee. Carol era încă la Potsdam. Acum, desigur, toate planurile au căzut.
Sentimentul de îngrijorare al tuturor ne făcea să ne adunăm la un loc, ca animalele când văd că vine furtuna. Mai ales Unchiul părea să aibă nevoie de compania noastră, aşa că ne întâlneam de câteva ori pe zi, în afară de faptul că luam mesele împreună.
Era vreme frumoasă, Unchiului îi plăcea să se plimbe cu noi pe terase sau pe potecile de lângă castel. Era foarte slăbit, nu mai putea face drumeţii lungi prin pădurea lui îndrăgită, care erau marea lui plăcere. Acum avea umerii gârboviţi şi mergea cu grijă, se vedea că avea adesea dureri.
Îmi amintesc bine expresia îngrijorată de pe chipul lui slab, care căpătase o paloare de ceară. Urmărea oră de oră desfăşurarea evenimentelor şi părea chinuit de griji, când şi‑a dat seama că speranţa unei soluţii paşnice pentru conflictul dintre Austria şi Serbia era tot mai slabă.
Apoi, chiar la o lună de la ziua asasinatului de la Sarajevo, după multe ezitări, zarurile au fost aruncate. Era război! Austria a declarat război Serbiei la 28 iulie.
Ne priveam îngroziţi, conştienţi de semnificaţia cumplită a acelei clipe, când pacea lumii era distrusă. Fitilul fusese aprins. Cât de departe avea să se întindă focul?
S‑a întâmplat atunci un lucru dureros. Unchiul şi cu mine, după ce ne luase atâţia ani să devenim prieteni, eram acum, de la bun început, instinctiv, de neclintit, în tabere diferite.
Pe timp de război, mentalitatea omului e deosebită: sentimentul naţionalităţii se deşteaptă în fiecare bărbat sau femeie, este aproape imposibil să rămâi câtuşi de puţin neutru. Doar cei foarte filosofi sau al căror interes este să joace un joc dublu pot rămâne calmi sau neimplicaţi, dar majoritatea oamenilor se identifică imediat, solidar, cu o tabără sau alta. Patriotismul se revarsă nestăvilit.
Mătuşa, care de ani de zile aproape îşi uitase naţionalitatea şi care uneori nu făcuse decât să laude tot ce era englezesc sau franţuzesc, aproape în detrimentul a tot ce era nemţesc, s‑a simţit deodată die Rheintochter (fiica Rinului), cu mare avânt: răsuna doar Deutsche über Alles, Gott mit uns şi altele.
Mi s‑a spus că trebuia să mă aştept cu certitudine la năruirea Angliei, că venise rândul Germaniei, era începutul erei teutone, aceştia trebuiau să devină stăpânii lumii, pentru binele omenirii. Mi‑a spus chiar un lucru care mi‑a picat foarte prost: a declarat că Anglia era sortită să fie învinsă, fiindcă femeile ei deveniseră imorale!
Nu ştiu de unde îi venise ideea aceasta, dar am auzit‑o iar şi iar, fiindcă Mătuşa era foarte insistentă când îi intra ceva în minte. Am evitat discuţiile în contradictoriu, deşi îmi era foarte greu să nu îi dau replica şi eram hotărâtă să nu mă cert, dacă mă puteam stăpâni.
Între mine şi Unchiul situaţia era şi mai tristă. Prietenia noastră, recunoaşterea reciprocă la care ajunsesem încetul cu încetul, de‑a lungul unor ani lungi de conflict, ne erau dragi şi amândoi regretam mult – deşi niciunul nu a spus‑o cu glas tare – că acum, la ceasul acesta târziu (nu ştiam că era cel din urmă), simpatiile noastre ne despărţeau din nou.
Evitam înflăcărarea sau cuvintele duşmănoase, eram amândoi foarte atenţi să nu îl jignim pe celălalt, dar când vorbea şi îşi susţinea opiniile simţea că nu mai eram alături de el. Totuşi, voia să vorbească, îşi luase obiceiul să‑mi împărtăşească multe şi încă mai simţea nevoia aceasta de a mă învăţa, de a mă sfătui.
Mai era ceva: darul meu special, aproape nesănătos, de a‑mi păsa de ceilalţi şi de a le înţelege punctul de vedere la fel de bine ca pe al meu, chiar dacă avem interese opuse, m‑a făcut să înţeleg cât de greu îi era bătrânului rege să‑şi dea seama că, pe când el pierdea pe zi ce trece simpatia poporului meu, eu deveneam speranţa lor: eu, mica prinţesă nesupusă pe care o educase cu atâta greutate, eram acum speranţa ţării!
Astăzi, aproape toată România privea încordat spre Antanta, îndepărtându‑se de Tripla Alianţă, dar Unchiul continua să creadă că binele ţării sale era alături de vechea alianţă.
Soţul meu, mereu cel mai loial susţinător al regelui, cel mai răbdător şi supus moştenitor, era ca o carte închisă pentru poporul lui; nimeni nu ştia ce simţea, nu ridica glasul niciodată, nu spunea ce simţea, dar sângele care‑mi curgea în vene era o garanţie că simţirile mele erau simţirile României.
Văd acest lucru drept o favoare supremă a sorţii. Şi acum îmi vine să cad în genunchi şi să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acel noroc extraordinar. În ceasul de cumpănă, eu şi ţara mea eram una.
Putea să fie lesne altfel; cum aş fi făcut faţă, pătimaşă din fire, unui conflict care m‑ar fi sfâşiat, cu care Regele Ferdinand a trebuit să se confrunte mai târziu? Această întrebare rămâne fără răspuns; din fericire, nu a avut nevoie de un răspuns!
Toată viaţa am crezut instinctiv în steaua mea norocoasă, iar acum, în acest ceas hotărâtor, Providenţa, în milostivirea ei, hotărâse ca România şi cu mine să fim o singură simţire.
Îmi aduc aminte de cuvintele lui Nietzsche, când îmi amintesc toate acestea, şi nu pot să nu le citez aici. Poate că unii mă vor înţelege.
Iubesc pe cel căruia îi e ruşine când zarul cade în favoarea lui şi care‑atunci se‑ntreabă: sunt oare un trişor? – căci el îşi vrea pieirea.
Nu, nu eram o trişoare, dar norocul mă favorizase mai mult cât meritam.
Austria declarase război Serbiei la 28 iulie, iar Germania şi Franţa au început ostilităţile la 1‑2 august, deşi nu fusese făcută nicio declaraţie de război. La 2 august, Italia şi‑a declarat neutralitatea şi se impunea ca România să ia urgent o atitudine, fiindcă aliaţii ei deveneau nerăbdători şi făceau presiuni neplăcute. Curgeau telegramele între Berlin, Viena şi Bucureşti, aşa că la 3 august Regele Carol a convocat un Consiliu de Coroană la Sinaia, cu toţi reprezentaţii responsabili ai ambelor partide: liberali (aflaţi la putere) şi conservatori, ca să se consulte cu ei în privinţa poziţiei pe care ar trebui să o ia ţara noastră. Prinţul Moştenitor era şi el prezent, desigur.
A fost o şedinţă tragică, memorabilă. Unchiul, credincios aliaţilor săi, cu toate jignirile primite de la ei, era gata să vadă România intrând în război de partea Austriei şi Germaniei, deşi nu avea faţă de ei vreo obligaţie, tratatul său fiind doar defensiv. Unchiul era convins că şansa României era alături de Puterile Centrale şi îşi menţinea părerea asta, deşi Italia ieşise deja din alianţă, sub pretextul că nu fusese consultată, aşa că se considera eliberată de obligaţii. Lucrurile stăteau la fel şi în cazul României.
Pentru a clarifica această atitudine, trebuie să înţelegem că Unchiul avea o încredere oarbă în superioritatea armatei germane asupra oricărei alta. Nu crezuse niciodată prea mult în francezi şi îşi imagina că germanii vor continua să înainteze fulgerător, măturând totul în cale. Că urma să fie o repetiţie a ceea ce se întâmplase la 1870. Aşadar, avea o viziune în care România se bucura şi ea de victoria copleşitoare a Germaniei, astfel se explică de ce voia ca România să se alăture de la bun început Puterilor Centrale. Cred că soţul meu era de aceeaşi părere, dar nu mi‑a spus nimic. Nando putea fi foarte tăcut, iar eu nu încercam niciodată să aflu lucrurile pe care bărbaţii nu vor să le împărtăşească soţiilor lor.
Unchiul, bietul, cu toată autoritatea lui binecunoscută, rămăsese loial politicii pe care o urmase întotdeauna, dorind din tot sufletul binele ţării sale. Acum era un om în vârstă, suferind, însă tot soldat, obişnuit să fie conducător, să fie ascultat. Acum nu reuşea însă să‑i convingă pe cei aşezaţi alături de el, în jurul mesei. Era singur, cu convingerile lui. Îl ascultau, dar nu erau de acord cu îndemnurile lui şi nu îi aprobau dorinţele. Doar Petre Carp, dintre toţi oamenii politici, cel cu care se înţelesese mereu cel mai puţin, era trup şi suflet alături de el, vrând să intre imediat în război de partea germanilor. Brătianu şi partidul său se opuneau, iar cei mai înverşunaţi potrivnici erau Take Ionescu şi adepţii lui.
Biata Mătuşă a fost foarte îngrijorată cât timp soţul ei bolnav prezida acel consiliu cumplit. Deşi ura războiul, era de aceeaşi părere cu el, crezând în atotputernicia Germaniei.
Am văzut‑o umblând de colo‑colo pe coridoarele Peleşului, pe covoarele moi, roşii, ca un animal mare, în cuşcă. M‑a luat alături de ea şi mi‑a tot vorbit. Tăceam, dar inima mea bătea la fel de tare ca a ei, cuprinsă de chinul neliniştii. Ştiam ce simţea ţara, dar situaţia era încă incertă şi era foarte dureros să merg astfel la braţ cu Mătuşa, fiecare având în suflet temeri şi speranţe diferite.
România urma să rămână neutră! Acesta a fost rezultatul conferinţei. Când s‑a aflat concluzia şi Unchiul a ieşit din încăpere, nenorocit şi îndurerat, Mătuşa, desigur, a reacţionat dramatic, cum îi stătea în fire, aproape exultând de tragismul situaţiei. Bătrânul rege fusese tăgăduit de propriul său popor, după o viaţă îndelungată de mari strădanii pentru ţara lui.
Se spune că Unchiul a murit din cauză că i s‑a frânt inima de durere. Nu ştiu dacă inimile chiar se frâng, dar cu siguranţă era tragic că regele şi poporul erau dezbinaţi la sfârşit şi sunt convinsă că durerea aceasta i‑a grăbit moartea.
Lunile următoare au fost triste pentru noi toţi şi apăsătoare din cauza sentimentelor ascunse care ne copleşeau, dincolo de calmul vieţii de la Sinaia.
Evenimentele extraordinare care aveau loc în Serbia, Franţa, Belgia, Rusia şi Germania erau urmărite de toată lumea cu mare îngrijorare, iar tensiunea cruntă a tendinţelor contrare se simţeau în toate lucrurile, dincolo de aparenta armonie a existenţei noastre oficiale. Fiecare îşi ţinea pentru sine speranţele şi temerile, acceptând drept adevărate toate veştile care se potriveau mai bine cu părerile lui. Ceea ce pentru unul era triumf, pentru altul era suferinţă, dar reuşeam să discutăm situaţia cu calm, ca să nu ne ofensăm unul pe altul prea tare.
Doar Mătuşa, obişnuită să se certe pe toate subiectele, nu se putea abţine şi ne punea nervii la încercare, vorbind despre lucruri care mai bine ar fi fost trecute sub tăcere. Proclama sus şi tare că Unchiul ar trebui să‑şi scuture de pe picioare praful acestei ţări nerecunoscătoare şi să se odihnească în linişte, departe de orice conflict. Unchiul se întrista auzind tot ce spunea ea la mese, fiindcă toţi erau foarte atenţi. Simpatiile ascunse nu puteau rămâne sub tăcere decât dacă toţi dădeau dovadă de un tact extrem şi dacă îşi doreau să fie blânzi şi îngăduitori cu ceilalţi, deşi preferinţele noastre aveau orientări diferite.
Ideea că poate Unchiul ar trebui să abdice prinsese însă rădăcini, unchiul şi nepotul vorbeau despre ea, iar eu eram extrem de neliniştită.
Tocmai am spus că nu eram lipsită de curiozitate feminină şi că nu am încercat niciodată să‑l fac pe soţul meu să mi se destăinuie, când voia să păstreze tăcerea, însă aceasta nu era doar o chestiune politică. Era vorba de vieţile noastre. Ce înţelegere aveau Regele şi Prinţul Moştenitor, despre care eu nu trebuia să aflu?
Dacă unchiul abdica, urma să‑l convingă pe soţul meu să‑i urmeze exemplul? Asta ar fi însemnat că, după ani lungi, grei, uneori chiar amari, de strădanii şi educaţie, acum, când viaţa, interesele şi loialitatea mea prinseseră rădăcini adânci în pământul românesc, urma să fiu smulsă de aici chiar în ceasul în care poporul nostru ar putea avea nevoie de mine? Cum să înfrunt frica aceasta îngrozitoare, fără să încerc să‑l fac pe soţul meu să‑mi spună dacă făcuse vreo promisiune fatală?
El tăcea însă, cu cruzime. Nimic nu îl putea convinge să‑mi dea măcar de înţeles ceva despre înţelegerea secretă pe care o avea cu unchiul lui, despre ceea ce pregăteau pentru noi, neţinând cont de noi, fără să ne întrebe ce simţeam, fără să ne putem împotrivi.
În jurul nostru, neliniştile se înteţeau. Oamenii au început să vină la mine, încercând să afle ce se întâmpla. În cele din urmă, nemaisuportând încordarea, am trimis după Prinţul Ştirbey, care luase locul bătrânului Kalinderu, şi l‑am întrebat dacă ştia ceva clar.
Nu, nu i se spusese nimic, nu fusese consultat. Şi el era îngrijorat, dar nu putea nici să‑mi confirme temerile, nici să le risipească.
Ca să înţelegeţi mai bine, dincolo de orice aş putea scrie astăzi despre sentimentele care mă torturau atunci, transcriu aici o pagină din cartea mea „De la inima mea, la inima lor“, scrisă atunci, dar nepublicată:
Dragostea mea pentru ţara aceasta pe care am făcut‑o a mea prin suspine şi lacrimi mi‑a devenit ca o religie.
Mă simt legată de ea cu lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi sânge. Simt că fiecare dintre cei şase copii pe care i i‑am dat e câte una dintre verigile acestui lanţ pe care doar moartea sau catastrofa le pot frânge.
Îmi aduc aminte că într‑o zi călăream împreună cu cel de‑al doilea fiu al meu, un băieţel blond, cu ochi vioi, veseli, de culoarea cerului. El era pe un ponei alb ca zăpada, focos, neastâmpărat, care gonea înaintea mea în salturi, ca un cerb.
Treceam în galop peste fâneţe întinse, pline de flori, ţăranii coseau fânul şi mireasma lui se înălţa ca tămâia în aerul călduţ; în fundal, munţii măreţi, tăcuţi, eterni în frumuseţea lor.
Mi‑am oprit calul ca să mă uit la băiatul meu, care se învârtea de colo‑colo pe poneiul lui, a cărui coadă lungă plutea ca un vălătuc de fum pe deasupra ierbii.
Era la începutul marelui război european şi se vorbise despre abdicarea bătrânului rege, din cauza unor divergenţe majore de opinie între el şi poporul său, şi se şoptea că noi, generaţia mai tânără, ar trebui să‑l urmăm în exil, dacă s‑ar hotărî să plece. Întreaga mea făptură se împotrivea unui astfel de gând, luptătoarea din mine fiind pregătită să zădărnicească acest plan.
Cum? Să fim obligaţi să părăsim ţara aceasta care devenise în sfârşit a mea, în inima căreia mă strecurasem atât de încet, dar sigur? Cum? Să părăsim acest popor care începea să se încreadă în mine şi să mă vadă drept o nouă speranţă. Să‑mi părăsesc munca, viitorul, dreptul sfânt de a fi îngropată în pământul românesc? Niciodată! Aşa ceva nu trebuie să se întâmple!
M‑am uitat la micul călăreţ viteaz, pe poneiul lui alb ca laptele, şi mi‑am dat seama că îl purtasem în pântece gândindu‑mă că aparţinea acestei ţări, iar ţara aceasta era a lui.
Bucuria vieţii, care l‑a făcut să‑şi dea capul pe spate şi să râdă spre cer, era strâns legată de câmpiile şi munţii, de pădurile, pajiştile şi râurile acestei ţări care era a lui. Fiecare picătură de sânge din vene îl lega de pământul pe care galopa. Nu putea fi la el acasă în orice altă ţară. Aceasta era moştenirea lui, dreptul lui…
Am ştiut în clipa aceea, cu siguranţă neclintită, că, deşi alţii ar putea fi convinşi să plece, eu aveam să rămân lipită de acest pământ, cu copiii mei, şi a ne smulge de lângă el ar fi însemnat să ne fie smulsă inima din trup.
Lumea simţea că eu gândeam aşa. Într‑o bună zi, bătrânul domn Constantinescu, unul dintre liderii liberali importanţi, a venit să mă implore să nu las pe nimeni şi nimic să mă despartă de ţara asta, orice ar hotărî alţii:
— Chiar dacă Prinţul, soţul dumneavoastră, se simte constrâns să‑l urmeze pe unchiul său într‑un exil autoimpus, promiteţi‑ne că veţi rămâne alături de noi, cu fiul dumneavoastră, Carol, cu toţi copiii, dacă va fi posibil, ca să duceţi mai departe munca bătrânului rege; nu se poate şi nu e drept să ne părăsiţi în această criză, când ştim că sunteţi alături de noi cu tot sufletul…
Şi, desigur, i‑am promis. Cu o fervoare aproape dureroasă, am promis că nimic nu mă va face să‑mi abandonez poporul, cât timp avea nevoie de mine, nu, nici dacă ar fi însemnat ruperea legăturilor de familie.
Pe atunci, totul mă apăsa cu o intensitate copleşitoare. Eram chinuitor de conştientă de vremurile acelea. Mii de forţe clocoteau în mine, de parcă mă trezeam din nou la viaţă. Îmi doream foarte mult să mă ridic la înălţimea posibilităţilor mele, deşi nu fusesem încă pusă la încercare.
În aceeaşi carte nepublicată am găsit acest fragment care îmi dezvăluie emoţiile de atunci, când simţeam că puterile îmi sporesc, aşa că îmi voi copia propriile cuvinte, fiindcă astăzi cu greu aş putea găsi acelaşi entuziasm sau năzuinţă impetuoasă care să mă împingă spre viaţă, spre îndeplinirea propriilor posibilităţi, care urca în mine ca un flux puternic, făcându‑mă să pot înfrunta orice soartă. Iată ce scriam:
Este ciudat cum sufletul uman acceptă treptat schimbările şi transformările pe care ni le impune viaţa.
Cei puternici merg înainte, nu îngăduie ca regretele, învinuirile, remuşcarea să le zădărnicească înaintarea.
Fiecare an care vine smulge din mine o dorinţă, o convingere, o iluzie plină de speranţă, dar, renunţând la ce îmi este mai drag, îmi sporeşte forţa interioară, care devine un scut ce mă apără de întâmplări neaşteptate.
În sinea mea sunt singură. Nu îmi petrec viaţa şi zilele în singurătate, ci în sufletul meu, care mă face să fiu o identitate separată. Cred că majoritatea fiinţelor umane sunt singure, dar cele a căror voinţă nu se pleacă cu uşurinţă în faţa legilor celorlalţi sunt şi mai singure.
Simt că aparţin celor puternici din lumea asta şi că sunt gata să mă înfrunt şi pe mine însămi, şi soarta.
Când am venit în ţara aceasta eram un copil, netoată, uşor de influenţat, iubitoare, credulă, inocentă, credeam doar în dreptul meu la fericire, dar viaţa m‑a înşfăcat şi m‑a pus să stau pe picioare. M‑a izbit, şi‑a bătut joc de mine, m‑a obligat să‑mi duc propriile bătălii, să stau dreaptă şi să‑mi fac propriile legi, potrivit conştiinţei mele, iar uneori aceste legi au fost diferite de cele ale celor care aveau putere asupra mea.
Ca toţi pribegii acestei lumi, trebuie să mă supun tiraniei fiecărei zile, dar în adâncul meu am devenit ceea ce îmi doresc să fiu. Nimeni şi nimic nu mă poate abate de la idealul care îmi dă putere, nici de la încrederea care mă face să uit viaţa şi lipsa de milă a aproapelui meu.
Dragostea sălăşluieşte în viaţa mea, invincibilă, e o lumină pe care nimic nu o poate stinge, nici dezamăgirea, nici deziluzia, nici măcar neîncrederea şi lipsa de înţelegere a omenirii. Credinţa mea interioară care mă face să merg înainte e mai puternică decât orice altceva, e invincibilă, invulnerabilă, nu poate fi învinsă, a devenit armura care mă apără de capcanele vieţii.
Datorită acestui crez, acestei convingeri, toţi cei care contează cu adevărat în viaţa mea îmi dau tot ce au mai bun.
Lumina destinului meu îi călăuzeşte, se bucură să mă urmeze, se bucură că sunt ai mei.
Nicio experienţă sfâşietoare, niciun conflict, nicio înfrângere, nicio capitulare nu îmi aduce amărăciune în suflet. Tot ce am îndurat, toate la care am fost supusă, tot ce mi‑a bucurat sau mi‑a întristat zilele nu au făcut decât să întărească acea lumină, nici nu îmi doresc să mă răzbun pe cei care mi‑au făcut rău. Singura mea dorinţă e ca ei să înţeleagă că ura este tristă şi nu duce la nimic.
Nu privesc dispreţuitor către fata care eram cândva, dar mă bucur că slăbiciunea ei a dobândit o armură. Nici nu regret nicio greutate care i‑a apărut în cale. Toate visurile ei moarte, toate greşelile ei, toate dorurile şi lacrimile au ajutat‑o să devină femeia care este azi.
Da, sunt singură, dar este singurătatea şi mândria celor puternici, care mai degrabă vor să conducă decât să se supună!
Câtă aroganţă tinerească e în această mărturisire! În prezent nu aş îndrăzni să scriu astfel de cuvinte, dar puterea mi‑a fost dată de încrederea crescândă a poporului meu. Am simţit această putere şi m‑am bucurat de ea, cum se bucură tânărul războinic de sabia sa. Mă simţeam pregătită de tot ce mi se va cere, echipată de bătălia care mă aştepta. Nu mă temeam – dimpotrivă, simţeam o exaltare ciudată, însoţită de siguranţa că eram pregătită pentru marea chemare care urma, fiindcă într‑adevăr venea. Simţeam asta în fiecare picătură de sânge, doar că nu ştiam că va veni atât de curând!
Bătălia de la Marna a fost o lovitură cumplită pentru Unchiul, zdruncinându‑i convingerile cele mai preţioase. Rămăsese încremenit în faţa acestei întorsături neaşteptate de situaţie. Ca german, era copleşit, dar ca soldat era foarte interesat de marele joc al războiului, atât de diferit de tot ce cunoscuse până atunci. În pofida simpatiilor personale, se putea detaşa suficient ca să discute despre evenimente cu obiectivitate potolită, iar convorbirile de la mese erau şi însufleţite, şi interesante, deloc părtinitoare.
Ţin minte că într‑o zi, la prânz, Mătuşa începuse să vorbească poetic despre ororile lumii, în general, şi, în avântul ei liric stânjenitor, susţinea sus şi tare că ar trebui cu toţii să ne luăm de mâini şi, într‑un cerc atotputernic, să ne ridicăm la ceruri, departe de suferinţele de pe această sferă întunecată.
Unchiul a mormăit dezaprobator: „Das ist Unsinn, Elisabeth“ („Asta e o prostie, Elisabeta“), cuvintele pe care le auzeam atât de des când voia să potolească efuziunile bătrânei regine. „Prostii. Nu îmi doresc deloc să părăsesc acest pământ, acum sunt prea interesat de deznodământul războiului, vreau să văd cum se termină“. S‑a întors spre mine şi a adăugat. „După noua întorsătură a evenimentelor, mă tem că nu putem spera să fie pace înainte de Crăciun.“
Înainte de Crăciun… urmau să mai treacă patru Crăciunuri înainte să vedem pacea… dar Unchiul nu mai avea să apuce vreunul.
Nici nu avea să vadă cum s‑a terminat războiul, deşi îl interesa atât de mult! Unchiul a murit în noaptea dintre 9 şi 10 octombrie, destul de brusc, în patul său.
S‑a întâmplat ca soţul meu şi cu mine să nu fim la Sinaia chiar în acea noapte, o întâmplare rară, fiindcă rareori mergeam în oraş în anotimpul acela. Fusese însă considerată o strategie bună ca Prinţul şi cu mine să fim văzuţi la Bucureşti, pentru ca, odată cu apariţia noastră în capitală, zvonurile că am fi plecat cu toţii să fie tăgăduite.
S‑a crezut că e bine să fim de faţă la cursele din toamnă, unde publicul, cu miile sale de ochi, să vadă că eram acolo amândoi, în carne şi oase.
Nando urma să‑şi petreacă noaptea la Cotroceni, dar eu promisesem că voi merge să iau cina cu Marta Bibescu la Mogoşoaia şi că voi dormi la ea, urmând să mă întorc a doua zi dimineaţa cu soţul meu la Sinaia.
Dis‑de‑dimineaţă, pe data de 10, Prinţul Ştirbey m‑a chemat la telefon. Regina voia să vorbească cu mine…
Am fost întrebată adesea ce am simţit când a avut loc acel eveniment şi de fiecare dată am răspuns cu absolută sinceritate că am simţit o emoţie dintre cele mai copleşitoare şi mai extraordinare din viaţa mea.
Ştiusem dintotdeauna că, mai devreme sau mai târziu, urma să se întâmple asta, inevitabil. Mă pregătisem mental, dar când a sosit ceasul a fost un şoc colosal.
Eram destul de conştientă de responsabilitatea uriaşă care îmi revenea, mai ales din cauza vremurilor în care trăiam şi a gravităţii extreme a situaţiei generale din Europa şi din ţara noastră, în particular. Ne confruntam cu o nouă epocă politică şi fiecare acţiune, fiecare decizie urmau să aibă o importanţă foarte mare.
Era un moment solemn, dar nu mi‑a fost teamă, deşi era ca şi cum se deschisese brusc o nouă uşă către viaţă. Stăteam în pragul ei. Ce urma să găsim dincolo de ea?
Eram tot eu, aceeaşi femeie ca ieri, dar ziua de mâine era despărţită de ziua de azi cu o lovitură de sabie. Nu mai exista cale de întoarcere, nu mai puteam găsi adăpost, eram în lumina lucitoare. Ceva murise, dar, în acea moarte, altceva venise la viaţă. O responsabilitate colosală, dar şi posibilităţi colosale, dacă ne ridicam la înălţimea misiunii noastre, dacă eram destul de puternici să profităm de ziua care urma. I‑am dăruit atunci soţului meu un vas de aur pe care erau gravate aceste cuvinte: „Ziua de mâine poate fi a ta, dacă ai mâna destul de puternică să o prinzi“.
Da, asta simţeam atunci, iar când am îngenuncheat lângă patul bătrânului rege şi i‑am privit chipul pentru ultima oară, puţin mai palid decât în ultimele săptămâni de viaţă, atât de neschimbat, dar foarte calm, îndepărtat cu nobleţe în noua lui odihnă binemeritată, am simţit că trebuia să depun un jurământ cu buzele mute, în faţa tăcerii lui măreţe.
„Să nu te temi, Unchiule, vom merge înainte cu curaj. Mâna ta a fost grea, mi‑ai chinuit adesea tinereţea, dar ai crezut că erai drept şi just. Nu voi uita lecţiile tale, deşi învăţam şi mă maturizam lent. Astăzi îngenunchez lângă tine. Deşi azi eşti tăcut şi nu îmi mai dai nicio poruncă, simt că mai ai un mesaj pentru mine, nepoata care ţi‑a dat cândva atâtea bătăi de cap. Da, Unchiule, voi încerca să fiu loială până la moarte, ca tine, îmi voi iubi ţara la fel ca tine, mulţi ani. Cu voia lui Dumnezeu, curajoşi, fără teamă, îţi vom duce munca mai departe. Amin“.
Mătuşa, stând pe un scaun alături de soţul ei, înveşmântată toată în negru, înconjurată de multe doamne care plângeau, era mai vorbăreaţă ca niciodată. Povestea iar şi iar cum murise brusc, în braţele ei, iar ea, bâjbâind în întuneric, nu găsea întrerupătorul ca să aprindă lumina. Fusese o moarte minunată pentru el, dar pentru ea, un şoc îngrozitor.
Copiii mei erau strânşi în jurul ei, Nando o ţinea de mână, dar Unchiul era tăcut; pentru el, se încheiase.
Toate amănuntele care ţin de acea perioadă, deşi îmi sunt gravate adânc în memorie, sunt prea neînsemnate ca să le povestesc pe îndelete. Mai bine citez un fragment din cartea pe care am scris‑o atunci. Adună totul într‑o singură imagine şi surprinde mai bine spiritul zilei decât orice alte cuvinte. Iată ce scriam:
Când întorc aceste din urmă pagini, închei cu ele zilele tinereţii mele.
Zile de luptă, zile de iluzii, de dezamăgiri, zile de compensaţii, de îndoieli, de reînnoiri, zile de iubire, zile de revoltă… zilele tinereţii mele.
Zile de furtună sau de soare, zile de împliniri venite uneori prea târziu. Zile pline de posibilităţi, zile îngreunate de temeri şi îndoieli, zile pline de soare, flori şi speranţă, zile vibrând de bucurie sau de durere, zile pline, calde, minunate, însufleţite de viaţă şi energie… zilele tinereţii mele.
Zile în care am tremurat şi zile în care am râs, zile în care totul părea posibil, zile în care fiecare pas părea un efort, dar şi zile în care păşeam de parcă aveam aripi… Zilele tinereţii mele…
Iată şi o imagine care mi‑a rămas pe veci întipărită în suflet.
În dimineaţa aceea devenisem regină, regina unui popor care învăţase să mă înţeleagă încetul cu încetul, regină, într‑un moment în care toată Europa ardea, iar flăcările ne ameninţau toate frontierele. Eram regină, în faţa mea se deschidea o pagină nouă, înfricoşătoare, solemnă, cu noi posibilităţi, apăsătoare, cu temeri necunoscute.
Eram la Parlament, noul rege depunea jurământul în faţa poporului său. Conducătorul cel bătrân murise, iar cel nou, cu toate speranţele lui şi ale noastre, stătea în faţa poporului, la începutul unei vieţi noi. Nu era nici iubit, nici neiubit, era ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce gândea, dar ar fi putut fi zorii unei epoci mai măreţe, cel care avea să împlinească un vis de mult visat.
Stăteam mai într‑o parte, cu copiii în jurul meu, cu faţa acoperită de un voal de doliu. Bătăile inimii mele erau precum paşii destinului.
Abia auzeam vocea regelui, nu‑i desluşeam cuvintele, dar am auzit cum îl aclamau, era regele lor de mâine. A izbucnit un ropot îndelung de aplauze.
Apoi, brusc, s‑a auzit numele meu:
— Regina Maria…
— Regina Maria…
În felul în care îmi rosteau numele se ghicea o undă de speranţă.
— Regina Maria!
Dintr‑odată, am simţit că trebuia să‑mi arăt chipul în faţa întregii adunări, că trebuia să mă întorc să‑i privesc, fără niciun voal de doliu între mine şi ei.
Un vuiet mare s‑a înălţat spre boltă, o voce prelungă, copleşitoare, care venea nestăvilit din multe inimi!
— Regina Maria!
Eram faţă în faţă, poporul meu şi cu mine.
Acela a fost ceasul meu – al meu – un ceas cum nu le e dat multora; fiindcă atunci nu aclamau doar o idee, nu doar o tradiţie sau un simbol, ci o femeie pe care o iubeau.
În ceasul acela am ştiut că biruisem, că străina, fata venită din altă ţară, nu mai era o străină. Eram a lor, cu fiecare picătură de sânge!
Puteau urma dezamăgiri, tristeţi, nefericiri, căci nu suntem oare cu toţii în mâinile lui Dumnezeu? Dar ceasul acela în care ne‑am privit în ochi, cu toate chipurile lor întoarse spre chipul meu, a fost ceasul meu, şi cu imaginea aceasta vreau să închei cartea, cu imaginea poporului meu întorcându‑se spre mine, de parcă eram speranţa lor supremă…
Maria
Cotroceni
noiembrie 1933
Fragmente din vol. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele (I‑IV),
Traducere din limba engleză de Miruna Andriescu
Editura Librex, 2022
Regina Maria
