A fost nu numai o femeie foarte frumoasă, multiplu talentată, rafinată şi inteligentă, aclamată pe străzile unei metropole ca Parisul, „the last Romantic” şi „simbol al succesului”, cum a denumit‑o în biografia pe care i‑a închinat‑o acum câteva decenii, la New York, Hannah Pakula.
A fost nu doar o regină care s‑a implicat hotărâtor şi benefic în decizii politice majore privind patria sa de adopţiune devenită „România ei”, negociind în vremea Tratatului de la Versailles cu neîmblânzitul Clemenceau, „părintele Victoriei”, după ce împiedicase ratificarea de către augustul său soţ a tristei „păci de la Bucureşti”.
A fost nu doar vedeta demnă de Hollywood care a cucerit publicul american în celebra‑i vizită peste Atlantic din 1926, nemurită până azi prin existenţa unui muzeu care i‑a fost închinat în statul Washington.
Maria Alexandra Victoria de Saxa‑Coburg, devenită prin căsătorie de Hohenzollern‑Sigmaringen, principesă a Marii Britanii şi Irlandei, principesă moştenitoare şi apoi regină a ţării noastre timp de 13 ani, a dus România aulică în cele mai înalte înrudiri europene, niciodată contractate înainte sau după ea. Nepoată de fiu a Reginei Victoria, creatoare de epocă, „atotputernica bunică‑regină”, cum o denumea chiar ea, cu tandreţe, pe suverana Albionului şi împărăteasa Indiilor; nepoată de fiică a „bunicului împărat”, nimeni altul decât ţarul rus Alexandru al II‑lea cel ucis într‑un atentat şi vară cu „Nicky”, Nicolae al II‑lea, celălalt autocrat asasinat şi el de bolşevici, dar şi cu „Willy”, kaiserul german Wilhelm al II‑lea, nepoată a „unchiului Saşa”, ţarul Alexandru al III‑lea, şi a „unchiului Bertie”, regele britanic Eduard al VII‑lea – Maria a României a fost aristocrata prin definiţie a neamului de la Dunăre şi Carpaţi, lăsând în urma sa, exact acum optzeci de ani, când murea în Peleşul Sinaiei, amintirea unei vieţi trăite din plin. Trăite în castelele Angliei, în Malta – „raiul copilăriei noastre”, scria ea la maturitate, în Coburgul german, cu opriri în Rusia Romanovilor, care o fascinase prin somptuozitate şi unde participase la o încoronare imperială în Moscova, „azi oraşul lui Lenin şi Troţki”, nota suverana, ce nu‑şi putea uita rudele apropiate masacrate la Ekaterinburg în vara lui 1918.
Mamă ambiţioasă, îşi dorea copiii în situaţii supreme, devenind chiar „soacra Balcanilor”, cu un fiu, Carol al II‑lea, rege la Bucureşti, cu o fiică, Elisabeta, regină la Atena şi cu o alta, Mărioara,
regină la Belgrad, dar şi mamă îndurerată pentru tot restul zilelor, când îi murea nevârstnicul fiu Mircea, curajoasă fără limite în vâltoarea războiului, când ajungea pe front, în tranşee, în spitale, înfruntând holera şi febra tifoidă – „ea a trăit atunci cea mai frumoasă pagină a vieţii ei”, scria I.G. Duca, „o pagină pentru care România îi datoreşte o admirativă recunoştinţă” –, Maria a ştiut să‑şi impună voinţa şi gusturile de la începuturile biografiei sale româneşti. L‑a înfruntat cu respect şi deferenţă pe inflexibilul „der Onkel”, Carol I, începătorul dinastiei, cel iubitor de disciplină, de uniforme şi de detestabilul – pentru ea – „stil Altdeutsch”; a înconjurat‑o cu înţelegere pe fantasta „Aunty”, Carmen Sylva; l‑a asistat cu fermitate şi cu graţie pe lealul „Nando”, Regele Ferdinand, şi nu i‑a uitat niciodată pe sfătuitorii fideli în frunte cu Barbu Ştirbey, înţelegând până la urmă că „în România politica e mereu în stare acută”.
Cu un gust perfect – nu întâmplător devenea în 1918 şi membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Franţa –, a făcut din „casele mele de vis” autentice reşedinţe la ceasul Europei, cu ecouri din atât de englezeştile „Arts and Crafts”, venite direct, prin amintirile sale de prinţesă născută în Kent, dar şi, indirect, prin centrul german de la Darmstadt unde rezida iubita sa soră Victoria Melita, „Ducky”, căsătorită cu marele duce de Hessa.
Erau, aceste „case”, fie palatul de la Cotroceni, unde, descoperind tot mai adânc patrimoniul românesc tradiţional, i‑a cerut în 1915 lui Grigore Cerkez să‑i construiască o aripă, amintind de Hurezii lui Brâncoveanu – în interior însă mobilierul prelua motive celtice, vikinge şi bizantine, demne de o comanditară care cobora din dinastiile Windsor şi Romanov –, fie Pelişorul, unde Lecomte du Nouy îi făcea o colibă, „cuibul prinţesei”, fie la Bran, fie pe „coasta de argint” din Balcic, unde un minaret islamic se învecina cu o „Stella Maris” în stilul ortodoxiei elene, toate aceste ctitorii mărturisind o pagină de mecenat regal niciodată egalat la noi ca eleganţă, distincţie şi rafinament.
Ele toate, ca şi faptele sale de bravură, ca şi clipele sale de deznădejde – în refugiul din Moldova – ca şi cele de triumf – de la intrarea în Bucureşti la 1 decembrie 1918, după doi ani de exil, până la încoronarea regală din 15 octombrie 1922 de la Alba Iulia – alcătuiesc profilul de neuitat al unei mari Doamne. O Doamnă care, venită din ceţurile Angliei şi din insulele Mediteranei în munţii şi la Dunărea „latinilor Orientului”, i‑a înţeles şi i‑a iubit pe aceştia, putând să scrie în testamentul său din 1933 aceste cuvinte de neşters: „Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le‑am cunoscut toate”.
Răzvan Theodorescu
