Această mărturisire nu este neapărat despre o poveste dispărută, chiar dacă lecturăm alte lucrări precum cele semnate de Isaac Peltz despre Calea Văcăreşti sau Ştefanopol despre cartierul Giuleşti. Cristian Popescu vine cu o generaţie mai aproape de noi, faţă de cei doi autori menţionaţi, şi a prins în timpul vieţii sale demolările anilor 1980, care au sistematizat cea mai mare parte a Căii Văcăreşti, artera comercială foarte veche. Calea Văcăreşti pornea din inima vechiului oraş, a hrănit demografii variate, profesionale şi confesionale, străbătând şerpuitor vechiul cartier evreiesc al oraşului şi trecând apoi, dincolo de Dâmboviţa, în cartiere de mici negustori, lucrători manuali şi agricultori, cu traiul lor patriarhal, oprindu‑se, încă din veacul al XVIII‑lea, la marginea oraşului, într‑o barieră care avea la stânga ansamblul mănăstiresc al Văcăreştilor, iniţial mare centru de cultură şi spiritualitate, iar în vremuri moderne devenind închisoare publică. Şi ce se mai putea dezvolta la barieră decât micul comerţ hrănit de hanuri şi cârciumi, aşa cum a fost în acest loc cel numit „La Mandravela”. Către 1900, pornind de la această barieră, plecai mai departe, spre stânga, plătind suplimentar o birjă, să mergi la noul spital de alienaţi înfiinţat de Alexandru Obregia şi aflat atunci mult în afara oraşului.
Revenind la istorie, această străveche arteră comercială s‑a numit Drumul Dâmboviţei, încă din secolele XV‑XVI, şi pornea din mahalaua Târgului, nu departe de Biserica Sfântul Gheorghe Vechi, pe care o putem admira şi azi într‑o versiune mai nouă, a secolului XIX. De aici, acest drum cobora de‑a lungul Dâmboviţei, în aval de ostrovul aflat cândva în locul Pieţei Unirii de azi şi continua să meargă pe malul stâng al râului, de‑a lungul Ciutăriei Domneşti, un alt uriaş ostrov al Dâmboviţei din zona Timpuri Noi de mai târziu. Mai departe traversa Dâmboviţa şi îşi continua drumul către Dunăre, bifurcându‑se în zona cartierului Berceni de azi în drumul către Giurgiu şi acela către Olteniţa. Drumul Dâmboviţei traversa mahalale cosmopolite din interiorul oraşului precum Udricani, Sfânta Vineri, Popescului sau Jitniţa Domnească, apărute din secolul al XVI‑lea sau al XVII‑lea. A fost folosit de caravanele negustorilor de toată mâna pentru a intra discret în târgul Bucureştilor şi a ajunge lesne în zona de desfacere a mărfurilor. Negustorii foloseau drumul Dâmboviţei pentru că celălalt drum care venea dinspre Dunăre, Podul Beilicului, nu era destinat oamenilor simpli în Evul Mediu, ci dregătorilor, oficialităţilor domneşti şi emisarilor otomani. Astăzi, acest Pod al Beilicului corespunde cu modernul traseu al Căii Şerban Vodă. Drumul Dâmboviţei a determinat extinderea treptată a oraşului către sud. Acolo s‑au ivit mahalale negustoreşti noi precum Dobroteasa, Bradului, Olteni, Sârbi, dezvoltate şi numite după bisericile omonime. Traseul şerpuia printre maidane întinse, terenuri cultivate cu zarzavaturi şi viţă-de-vie, şi populate abia către secolul al XVIII‑lea, precum mahalalele Apostol şi Foişor. Dincolo de Dâmboviţa, drumul ce‑i purta numele înconjura Dealul Piscului (astăzi inclus în Parcul Tineretului), trecând prin rarefiata mahala a Cărămidarilor de Jos din Valea Plângerii, unde avea să se ridice mai târziu Abatorul Comunal, între timp dispărut.
În secolul al XVIII‑lea, Drumul Dâmboviţei îşi schimbă numele în cel al Văcăreştilor, după numele familiei boiereşti care deţinea întinse moşii, mult în afara oraşului, pe locurile unde familia Mavrocordaţilor avea să înalţe vestita Mănăstire Văcăreşti. Transformată cu timpul într‑o arteră a micului comerţ şi a meşteşugurilor tradiţionale, Calea Văcăreştilor oferea o vastă panoramă de ocupaţii, culturi şi confesiuni: evreiască pe întinse segmente, nu numai centrale, apoi românească spre centru şi la periferie. Ea adăpostea, de asemenea, numeroşi nemţi, italieni şi armeni, către 1900. Până în vremuri apropiate nouă, această interesantă arie bucureşteană a conservat imaginea unei lumi liniştite şi pitoreşti. Această lume este evocată şi descrisă de Cristian Popescu în volumul de faţă, fiind lumea din care a făcut parte, copil şi adolescent fiind. La maturitate a fost martorul dispariţiei brutale a unei bune părţi din oraş şi a imortalizat agonia unei lumi echilibrate, armonios împăcate cu trecuturile acestui oraş, secol după secol. Această agonie avea însă şi combativitatea ei, după cum putem vedea din revolta unei adolescente, din clasa a VIII‑a A, Liceul economic Carol I, Flori Fieraru pe numele ei, şi care a scris pe tabla clasei: „Ucigaşilor! Ce a ajuns dintr‑o clasă! Ce aţi făcut cu şcoala noastră?”
Acest oraş are nevoie de mărturisiri venite mai ales din partea celor care l‑au cunoscut locuind aici zeci de ani. Iar cartografierea de faţă nu a fost ocolită de riscuri, deoarece să fotografiezi în timpul demolărilor optzeciste era interzis. Au fost situaţii când autorul a fost surprins de miliţie sau muncitorii şantierelor, iar unele filme au fost pierdute cu acest prilej. Din cele rămase a devenit posibilă această mărturisire. Au fost ani de lucru şi aşteptare, şi nu puţini. L‑am întâlnit pe Cristian Popescu în urmă cu aproape 20 de ani. A venit la Muzeul dr. Nicolae Minovici să‑mi povestească despre mica lui comoară de fotografii şi poveşti trăite. Era prin anii 2005‑2006. Şi prima recuperare a avut loc în 2007 prin publicarea volumului Bucureşti‑Arhipelag. Demolările anilor ’80: ştergeri, urme, reveniri, Editura Compania. O carte foarte bine primită de public. Volumul de astăzi, Calea Văcăreşti, cartierul evreiesc şi alte locuri uitate (1985‑1987), recuperează cea mai valoroasă parte a acestei comori, deoarece imaginile sunt însoţite de biografia trăită a Căii Văcăreşti de autor.
Cititorul va putea explora Calea Văcăreştilor în ultimii săi ani de viaţă, înaintea şi în timpul sistematizării dintre anii 1980‑1989. Segment cu segment, intersecţii, artere secundare, biserici, case şi locuri unde istoria pare să se fi pierdut. Şi oamenii pe care i‑a cunoscut, prietenii evrei şi armeni din copilărie şi tovarăşi de viaţă în adolescenţă, care au plecat aproape pe negândite din ţară. Avem aici una dintre cele mai cuprinzătoare poveşti scrise vreodată despre Calea Văcăreşti.
„Povara” bunului trecut
Pentru istorie, dispariţia unui decupaj urban de mari dimensiuni într‑un timp foarte scurt sau, mai bine spus, în decursul unei singure generaţii (sau mai puţin) are o reverberaţie mult mai consistentă decât o poate oferi simplele datele statistice.
Bucureştiul deceniului şase al secolului XX oferă o realitate cotidiană asupra căreia se putea interveni altfel, atât în ceea ce priveşte metodele, cât şi în ceea ce priveşte proiectele edilitar‑urbanistice, cu condiţia să existe posibilitatea deciziilor luate de echipe de specialişti şi nu de o singură dispunere unilaterală a partidului unic.
Concluziile cu privire la situaţia şi catalogarea tipurilor de locuinţe din Bucureştii perioadei anterioare anului 1977, deşi nu defineau conceptul de „unitate” urbană, arătau că „54% din clădiri erau în bune condiţii tehnice, iar 10% într‑o stare de ruină; 36% erau considerate a se afla în condiţii intermediare”. De reţinut faptul că la nivelul anului 1975 se conturaseră două opţiuni directoare privind modificarea habituală a Bucureştiului printre specialiştii în domeniu: „Demolarea radicală, aproape integrală a ariilor urbane actuale şi înlocuirea lor prin componente de o concepţie, dimensiune şi stil total diferite, păstrându‑se monumente izolate şi alte clădiri; b. Păstrarea arhitecturii tradiţionale, renovată şi completată în mod raţional”.
Cutremurul în 4 martie 1977 a oferit neaşteptatul pretext pentru aplicarea primei opţiuni. Procesul de sistematizare a fost făcut în etape, într‑o manieră radicală între anii 1984‑1987. Privind harta zonei demolate pentru realizarea noului centru civic prezentă în lucrarea Bucureştiul dispărut a domnului Ghe. Leahu, perimetrul sistematizat este calculat la cca 4,5 km lungime (între Curtea Arsă şi Piaţa Municii) şi cca 2 km lăţime. Am putea considera că aproximativ o cincime din vechiul Bucureşti a fost distrus (ceea ce ar corespunde cu cca 900 de hectare sau 9 km pătraţi). A fost distrus arealul care omogeniza foarte bine oraşul, de la partea veche la cea modernă, cu vechi periferii modernizate compuse din cartiere de case şi vile, care putea oferi noilor generaţii un exemplu contrariu de locuire ideală faţă de acela promovat de regimul popular: blocuri şi cvartale de locuinţe pe verticală.
Pe de altă parte, populaţia acestor zone era şi omogenizată urban, profesional şi cultural. Nu era fragmentată de colonişti. Această armonie habituală şi umană a fost distrusă deliberat şi înlocuită cu proiecţiile propagandistice şi ideologice ale regimului popular. Această rupere de ritm se simte şi astăzi în pulsul oraşului, creând senzaţia reală a unei adunături umane lipsite de coerenţă comportamentală, unitate urbană, aspiraţii comune. Este triumful cartierului muncitoresc faţă de vechiul oraş şi umanitatea care l‑a hrănit.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
