Trebuie să‑i recunoaștem marxismului excepționala capacitatea de adaptare la epoci și la spații politice și culturale. În teorie, avem marxism ortodox, marxism‑leninism, maoism, troțkysm, feminism marxist, umanism marxist, autonomism marxist, marxism analitic, austro‑marxism, marxismul Școlii de la Frankfurt, euromarxism și, desigur, post‑marxism. În practică, fiecare regim politic ce s‑a legitimat din doctrina marxistă a interpretat teoria în funcție de propria viziune, în funcție de particularitățile locale sau de cele istorice, în funcție de raporturile politice cu marxismul din URSS, în funcție de tradiția politică, culturală sau ideologică locală. Cum falimentul economic al marxismului în țările cu „socialism real” a fost mai mult decât evident, în căutarea rămânerii pe piața ideilor politice, dar și a practicii acestora, în special în căutarea contradicțiilor, neomarxiștii s‑au îndreptat spre latura umanistă a scrierilor lui Marx și, mai ales, spre tezele lui Antonio Gramsci, încercând să conteste teoria lui Francis Fukuyama privind „sfârșitul istoriei” (ca o căutare continuă, dialectică, a sistemului social perfect) prin victoria definitivă a liberalismului. Tipic pentru orice marxist (intelectual sau militant) este dogmatismul, preluarea ca atare, necritică, a ideilor îmbrățișate.
Betrand Russel, care l‑a întâlnit pe Lenin la începutul anilor 1920, relatează că a fost șocat de dogmatismul și de limitarea lui intelectuală; la fiecare frază pe care o emitea, cita din Marx sau chiar deschidea un volum de Marx și citea din el, cu convingerea că tot ceea ce a scris Marx este corect și adevărat. În dogmatismul neomarxist, obsedat și el de ideea esențială că necesarmente cineva exploatează și altcineva este exploatat, emanciparea prin mijloace economice, prin acapararea de către clasa muncitoare a „mijloacelor de producție” este înlocuită de „emanciparea culturală”. Atașamentul față de Marx a trimis neoadepții acestuia spre textele marxiste dinainte de Capital, pe care le‑au catalogat drept umaniste, în care au găsit idei de dezbătut pentru aceeași emancipare, de această dată culturală. Ideologii neomarxiști, constatând că individul din societatea liberală, „subjugat” de aparatul ideologic al statului, se alienează și se dezumanizează, caută modalitățile de a‑l „salva”. Putem recunoaște aici paradigma bolșevică: ideologii și activiștii marxiști știu mai bine decât indivizii ce este mai bun pentru ei și impun acest bine cu forța.
Pentru Antonio Gramsci, obiectivul fundamental din marxismul ortodox, preluarea puterii prin transformarea infrastructurii economice (forțele de producție și relațiile de producție), este înlocuit cu obiectivul demolării suprastructurii culturale a societății liberale, deci prin obținerea hegemoniei culturale înainte de preluarea puterii politice. Spre deosebire de maniera zgomotoasă în care se putea desfășura lupta pentru obiectivul economic, revoluția culturală este un proces silențios, menit să producă modificări culturale radicale, pas cu pas, până la modificarea inclusiv a bunului-simț, a calupului fundamental de valori civilizaționale care, în fond, nu au nici o legătură cu societatea „burgheză”, ele precedând modernitatea. Astfel, valorile morale comune, familia, comunitatea, națiunea, educația de stat, heterosexualitatea, cultura clasică, orice formă de canon sau de normă, relațiile de autoritate etc., sunt elemente „ideologice” ale statului și trebuie demontate pentru că, fiind parte a sistemului ideologic dominant, perpetuează exploatarea. Emanciparea culturală a individului presupune deci pentru Gramsci ieșirea din sistemul cultural și moral „controlat” de statul liberal, transformarea adevărurilor și a valorilor pentru transformarea conștiințelor și crearea unui „om nou”. Gramsci abandonează revoluția violentă pentru cucerirea puterii. Obiectivul, crede marxistul italian, nu mai este schimbarea relațiilor de producție (exploatator/exploatat, în fond angajator/angajat), ca vechea formă a subordonării, ci ieșirea individului din relația de subordonare ideologică la care îl obliga statul liberal prin cultura dominantă. Ideologia eliberatoare implică o reformă morală și culturală care eliberează individul de „opresiunea” statului.
În praxis (un cuvânt drag lui Gramsci) neomarxismul caută să cultive acele elemente care, puse în fața bunului-simț, a moralei comune, a tradiției, par că suferă de o opresiune acută. Sistemul de educație este opresiv, relațiile de autoritate, de orice fel, distrug individul, heterosexualitatea oficială este o încălcare de drepturi fundamentale, creștinismul este o ideologie de stat cu funcție de control, cultura „clasică” sau în paradigma ei „clasică”, „canonică” este limitativă pentru artiști, în general orice normă este limitativă. Gramsci consideră elementul central al ideologiei dominante creștinismul, credința cea mai înrădăcinată în spiritul occidental, ideologie care furnizează datele bunul-simț, și crede că el trebuie dărâmat, fiind un factor esențial în obținerea consensului de către societatea capitalistă. Gramsci nu a fost obsedat de lupta politică pentru cucerirea puterii pe calea revoluției violente, ca Lenin, ci a înțeles că e nevoie în acest proces amplu de intelectuali și de mediile moderne de comunicare; revoluția culturală nu se poate realiza fără sprijinul elitei intelectuale, apoi al celei politice.
La o privire atentă a realităților politice și sociale din Occident vedem cum, încet‑încet, suprastructura de care vorbea Gramsci este demolată și înlocuită: creștinismul este într‑un declin accentuat (Biserica practic nu mai există ca instituție), dispărând odată cu el și bunul-simț, care era în mare parte produsul său, cultura clasică este dezavuată și eliminată din sistemul de educație, istoria este ștearsă din identitățile indivizilor, națiunile sunt negate, cultura a devenit o manifestare a superficialității, artele „contemporane” se impun în fața frumuseții canonice, în fața oricăror norme etc., etc. în general dispar formele cunoscute de repere și de tradiție. Aceste elemente noi ajung încet‑încet să reprezinte, în termeni marxiști, ideologia dominantă.
O reflectare suplimentară ne‑ar putea duce la concluzia că trăim în plin marxism. Singurul lucru salvat, deocamdată, este proprietatea privată.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș
