Un joc de vis
Nu sunt o traducătoare profesionistă. Cu toate acestea, am puțină experiență pe care aș vrea să o împărtășesc cu voi. De data aceasta este vorba despre August Strindberg. Ce simți când îl citești? Cum este/ a fost Strindberg și cum este să‑l traduci?
În 1901, Strindberg, care înainta în vârstă, și‑a rezumat în Ett drömspel/ Un joc de vis întreaga sa viziune asupra vieții, poate chiar întreaga sa viață: cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om este de a da peste ceea ce se numește gentagelse/ repetiție. În propria sa viață, Strindberg a făcut totul pentru a evita repetiția. Se despărțea constant, reîncepea, gândea din nou, scria și crea altfel. El este rătăcitorul constant, poetul ca nomad, atât în viața sa interioară, cât și în cea exterioară.
Strindberg este cel mai mare anti‑nostalgic, într‑o literatură care de altfel este adesea obsedată de amintiri. Doar ocazional cedează în fața atracției trecutului, ca atunci când povestește câteva amintiri fericite din Paris în autobiograficele Legende din 1898. Altfel, el se ferește de amintiri, pentru el nu există Marcel Proust‑ienele prăjituri Madeleine, nici gardul viu de păducel sau clopotul turnului din Martinville. Într‑unul din poemele sale, Laokoon, el se gândește cu amărăciune la o căsnicie pierdută și la copiii pe care nu are voie să‑i întâlnească ‑ dar concluzia poemului devine un puternic: „Uită!” Privitul în urmă este doar un entuziasm stins, speranțe năruite, oamenii care dezamăgesc ‑ și oameni dezamăgiți. El înfățișează viața din amintiri ca o viață înghețată din ce în ce mai des în piesele și romanele sale târzii, în scrisorile și în enormul Jurnal Ocult pe care începe să îl scrie în 1896, în perioada cea mai tulbure din viața sa, pe care o numește cu o expresie din mult admiratul Emanuel Swedenborg: ödeläggelsen/ devastarea.
Strindberg este poetul care caută constant materiale noi și proaspete pentru scrisul său, „criza” este inventată, prețuită și hrănită de dragul creației. Cu siguranță, Strindberg se afla într‑o criză de viață, nu se poate nega: căsătoria sa cu austriaca Frida Uhl a eșuat, era singur, îi lipseau banii, se simțea respins, uitat și ratat și era împovărat de vinovăție față de oameni atât în prezent, cât şi în trecut. El mărturisește în Legende: „Și apoi chinurile conștiinței!… Mă minunez că cineva a putut să mă iubească”. El crede că este urmărit de puteri invizibile, pedepsitoare, deși pe bună dreptate, de fapt, ele îi doresc bine. El a fost rău și acum ele vor să‑l facă să fie un om mai bun. Criza face parte din imaginația lui, o invenție pentru „a obține o nouă lumină proaspătă asupra lumii, în același mod în care inventează gelozia în Apărarea unui nebun”, scrie Olof Lagercrantz.
August Strindberg nu a intrat în posteritate pentru poeziile sale, dar este un poet greu de ignorat. În monumentala sa producție literară, cele trei culegeri de poezii ocupă o poziție modestă. După ce și‑a publicat prima carte de Poezii în versuri și proză, un poem de acolo a devenit redundant și l‑a extins într‑o carte în anul următor: Nopți de somnambul în vremuri de veghe, 1884, care conține un poem introductiv și patru astfel de nopți, precum și a cincea, despre trezire. Cum, în numele logicii, te poți trezi când ești deja treaz?
Poezia lui Strindberg nu a primit întotdeauna atenția pe care o merită. Criticii contemporani lui au fost adesea nedumeriți de tratarea neortodoxă a versurilor clasice, de misticismul cu nuanțe religioase și de forma „neîmpodobită” a poemelor lui Strindberg.
Când Lars Liljegren, cercetător de traduceri, a studiat traducerile în engleză ale operelor lui Strindberg, a descoperit că unele dintre ele căpătaseră o formă complet nouă. Lucrările traduse au fost versiuni cenzurate, curățate, fără cuvinte șocante și abordări nepotrivite despre care Strindberg era atât de cunoscut că scria.
Strindberg însuși a tradus din mai multe limbi străine în suedeză în tinerețe, în timp ce, de la sfârșitul anilor 1880, a început să se traducă singur din limba suedeză în franceză. Motivul principal pentru această autotraducere a fost că a vrut să fie jucat și cunoscut în afara Suediei. Soluția a fost să se folosească de „limba universală” de atunci, franceza, și să producă în acest fel versiuni care ar putea sta și la baza traducerilor în alte limbi. În calitate de traducător, și‑a luat libertăți atât cu textele sale, cât și cu cele ale altora. Când a transferat, de exemplu, „Ba‑a, ba‑a, black sheep/ Be‑e, be‑e, oaie neagră” în suedeză, a fost foarte mult o inovație. Și când s‑a tradus singur, a adaptat adesea textul pentru cititorul francez și european. Astfel de adaptări și alte modificări ale originalului erau în general mult mai frecvente atunci decât acum. De aceea suntem frapați astăzi de marea fidelitate a lui Strindberg față de propriile texte în pasaje lungi și de priceperea sa de traducător dintr‑o limbă străină și într‑o limbă străină.
Mulți dintre noi considerăm că am citit o lucrare atunci când am citit o traducere a acesteia. Dar este acesta adevărul? Răspunsul nu este evident.
Un traducător lucrează în cadrul stabilit de autor, dar își pune și propria amprentă asupra operei. Eu, înțeleaptă după experiențele mele anterioare, am decis să‑l las pe August Strindberg să fie tocmai August Strindberg.
Una din întrebările importante pe care mi‑am pus‑o chiar de la început a fost dacă ar trebui să fiu nespus de fidelă literei împotriva textului lui Strindberg şi să îmi asum riscul ca acesta să fie complet zdrobit. Sunetul, în special vocalele lungi suedeze și consoanele „sunătoare” pot crea o stare de spirit care s‑ar fi putut pierde cu ușurință în română, dacă încercam să o păstrez în sensul strict original, literal. Dar, totuşi, cea mai mare dilemă, când vine vorba despre traducerea poeziei lui Strindberg, a fost cum să rezolv problemele de traducere fără a reduce textul original. Când metafora intraductibilă sau cuvântul desăvârșit, din punct de vedere sonor și în forma sa semantică, stă în cale pentru o redare corectă atunci aveam două alegeri, una era emergentă, iar cealaltă era un pas îndrăzneț în propria ficțiune. Aproximativ pe acea linie de despărțire pe care se întâlnesc și se ciocnesc traducătorii academici și traducătorii „necredincioși”, cu un picior în ficțiune și un picior în lingvistică. Eu înclin spre acesta din urmă categorie. Am încercat la traducerea volumului de poezie al lui Strindberg, „Nopți de somnambul în vremuri de veghe”, Editura Ideea Europeană, 2024, să păstrez un echilibru între cele două.
Ce concluzii se pot trage din aceste experiențe?
Traducerea integrală nu există. Platon știa deja asta.
Traducerea aproximativă este tot ce putem spera.
Înțelegerea unui text nu este niciodată mai mult decât aproximativă, chiar și cu texte scrise în limba proprie.
Cu toate acestea, înțelegerea aproximativă a funcționat destul de bine de mai bine de trei mii de ani.
Precizia deplină este visul morților.
Nu‑mi imaginez că aceste concluzii sunt de vreun folos. Dar aș vrea să cred că pot fi oarecum consolatoare.
■ Poet, traducător, publicist
Dorina Brândușa Landén