„Chemării de Sus se poate răspunde numai cu iată‑mă sau cu Da, Doamne.”
N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi
„Între arta profană și cea religioasă este aceeași deosebire ca între o groapă și un monument. (…) Poezia vulgară trăiește din senzații și intelect. Senzația este zguduirea sterilă a conștiinței năpădită de negurile Nimicului. Mistica este însăși definiția poeziei: adică suprimarea necesității și așteptarea miracolului.”
G. Călinescu, De apparitione angelorum
Ne vrem rămași fără duh și fără slovă? Poezia creștină se află la ultimul ei bal de Cenușăreasă? Ni se tot spune că, în țările avansat civilizate, nu se mai scrie poezie, numai în literaturile minore; că poezia poate fi utilizabilă doar pentru blesteme și sudalme, că ar fi pe cale de dispariție, ca și limba română. Oare lingvistul care a afirmat enormitatea că limba de predare în școli ar trebui să fie engleza vorbește o limbă moartă deja? Și de ce ar vrea să intre în Academia Română, unde se vorbește românește? E un neajuns să vrei să fii creștin în faptă și în vorbă? Credința e un scut al speranței în mai bine, pe care îl deține Profesorul Ioan‑Aurel Pop și toți cărturarii îndumnezeiți, care nu vor altă religie, altă limbă, alt alfabet. Pentru care familia creștină e „biserica de acasă” și păstrează curat altarul din suflet. Aici îmi vine‑n minte spusa Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa: „Ne‑am obișnuit cu răul în așa măsură încât nu‑l mai sesizăm”.
Cultivăm nu philokalia, iubirea de frumos, ci misocallia (ura de frumos). Mai urât decât războiul tinerilor cu bătrânii, decât lupta nonvalorilor cu valorile fundamentale, decât războiul între vaxxați și nevaxxați (aud de la presă că în Vama Nădlac, an 2020, nu s‑a cerut „veniți de luați Lumină!”, ci „veniți de luați vaccin!”) e războiul liberilor cugetători contra Bisericii creștine. Afurisismele la Patriarh nu mai contenesc. Distrugi păstorul, se risipește turma. Ca să urmeze brandul câștigător, teologul supranumit „Jacuzzi” instigă la neîncredere totală în BOR. G. Liiceanu, mereu crispat patetic, îi dojenește pe cei care mai cred în Biserică. Intelligentsia, mizând pe diversitatea gândirii (și a ortografiei: Iisus a pierdut un i), ne spune că numai oamenii simpli pupă moaștele, că numai „gurile știrbe” se pleacă să sărute mâna ierarhilor, în totalitate corupți păcătoși. Le‑aș răspunde citând din Sf. Paisie Aghioritul (Trezire duhovnicească, Editura Evanghelismos, 2003): „Dacă vrei să ajuți biserica, cel mai bine este să cauți să te îndrepți pe tine însuți decât să cauți să îndrepți pe alții. Dacă te îndrepți pe tine însuți, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică.”
Cineastul preot Ciprian Mega, cu „rubinii” săi în număr de 21, îl invită pe actorul Dorel Vișan să sape la destabilizarea Bisericii Ortodoxe. Ceea ce vor mulți. Laura Codruța Kövesi se află în arrière pensée a personajului principal, o procuroare mani pulite (cu mâini spălate de gen. Coldea pesemne), ceea ce transformă 21 Rubies în film electoral. Nu‑i comparabil cu găleata (goală), cu care partidele mituiau înainte de alegeri „gurile știrbe”? Goală sau cu un pic de ghiveci călugăresc pe fund. Echipa de „nepomenitori” ai ierarhilor desființează martiri și sfinți ai închisorilor comuniste. Caricat e mereu Arsenie Boca, declarat „înșelător, vrăjitor, filoyoghin”. Zice presbiterul pe care nu‑l mai numesc: „Și a avut multe năbădăi”.
Toți marii teologi, în frunte cu D. Stăniloae, sunt denigrați. Blamat continuu e și Nichifor Crainic. Citez din Nostalgia Paradisului (Ediție îngrijită, cu stabilire de text și note de Magda Ursache și Petru Ursache. Postfață de Petru Ursache, Editura Moldova, Iași, 1994): „Da, omul e în sens larg colaboratorul lui Dumnezeu în toate lucrurile bune ce se creează în această lume spre folosul tuturor, fie în domeniul religiei, fie în domeniul artei, doctrina ortodoxă nu ne îngăduie să admitem că locul de întâlnire al acestei colaborări ar putea fi inconștientul și iraționalul, ce se rânduiesc în zona animalității din noi”.
Biserica susține coeziunea, coapartenența de neam. Să cadă și acest pilon de bază al națiunii? Dacă vrea Dumnezeu, putem fi „puncte cardinale în haos”, dar temele importante sunt ocolite cu grija de a nu fi incorect politic. Și câți nu‑l persiflează pe Dumnezeu, pe urmele lui Léo Taxil și Biblia hazlie, întru veselirea ateilor. Citesc în Cinci poeme de dragoste și ură (Ed. Grinta, Cluj, 2019) de Ioan L. Danciu: „Nimic nu mișcă/ Totu‑i împietrit./ Iar Dumnezeu se uită îngrozit la rosturile/ Ce s‑au veștejit/ La tot ce a rămas din ce ne‑a dat//…nu am primit decât ce‑am căutat”. Eu îl cred pe poet: totu‑i pe dos, de la „nu mai avem nevoie de veșnicie” (născută la sat) la „nu mai avem nevoie de Biserică”, denigrată în toate: etică, instituție, dogmă, lege, reguli, porunci. Progresismul nu o mai vrea. Știind bine că Biserica și Istoria ei dau putere oamenilor, poporului, au căutat să scoată religia din școală, motivând că numai primitivii tradiționaliști înșiră icoane pe pereții sălilor de clasă. Ei, nu! Merg pe portretele Marx‑Engels‑Lenin, toți bezbojnici.
Am spus că se întreține un război cu Biserica? Rectific: războiul se duce direct cu Dumnezeu, „un nimic cu huiet mare”, după niscai autori de versuri. Dacă suntem corecți politic, n‑avem ce căuta pe calea spre dumnezeire. Dumnezeu? Un idol malefic. Trebuie adus la judecată (de apoi), condamnat, declarat vinovat că n‑a separat personal grâul de neghină, ba chiar răstignit ca Fiul. Imediat după ’89, activiștii își căutau un preot în familie, securiștii din vecinătatea blocului meu făceau mătănii la Biserica „40 de Sfinți”. Se hotărâseră să trăiască teandric. Nu peste mult timp, s‑a schimbat șina. Nu mergi pe șina ideologiei corecte dacă nu‑l corectezi pe Dumnezeu misoginul, dacă nu te întrebi de ce are doar chip masculin. Cum o fi ajuns curcubeul, semn ceresc de la Dumnezeu despre încetarea Potopului, simbol LGBTQ?
Inspirată, probabil, de Spiridon Popescu: „Iubitei mele îi miroase gura/ Dac‑o sărut mi‑e rău o săptămână/ De‑aceea poate‑o las mereu să plece (…)”, Marta Petreu află, filosoficalmente, că lui Dumnezeu „îi pute gura”. În antologia Duh și slovă, a poeziei creștine (Ediția primă, Institutul European, Iași, 1996, a doua, Editura Junimea, 2002), am introdus, în secțiunea intitulată Acum ie vremea de apoi, un poem al Martei Petreu, Apocalipsa după Marta. Am discutat îndelung cu Petru despre admiterea acestei „epocalipse” în sumarul unei antologii care cuprindea poezia de inspirație religioasă, de la începuturile scrisului și ale creștinării strămoșilor (Te deum de Niceta Remesiana) până în zilele noastre. Spuneam, în Nota ediției, că îndemnul către cititor era de a constata că națiunea s‑a ivit în lumina istoriei sub raza ochiului divin și că s‑a menținut în dreapta credință. Că suferința mântuitoare a întrupării Logosului pe cruce a unit, secol de secol, întreaga etnie, transsubstanțiind‑o într‑o unică ființă, ce‑și găsește anevoios calea spre înălțare. În antologia pusă sub semnul rugăciunii lui Noica („Tatăl nostru,/ Ființa noastră cea de toate zilele/ Fă astfel încât faptele/ Și iubirile noastre să aibă sens,/ Și ca ziua noastră să țină/ Amin”) nu se prea încadra un poem unde autoarea clujeană de versuri era exploziv dură cu Dumnezeu. Îl prindea de picior, „un picior muritor”, de „laba cu bătături umflate” și depunea mărturie: „Miroase a grajd. Miroase a jeg. Miroase dens etern a murdărie/ Miroase a abator. (…) Miroase a carne vie ce moare miroase acru a latrină”. Concluzia? „El Stăpânul e Măcelarul//e Hingherul”. „Las‑o acolo, mi‑a spus Bătrânu. E‑n faza argheziană de pipăire urlată. Sacrul poate provoca groază, cutremurare, ca apoi să urmeze iluminarea. O va ajuta necredința ei să creadă”. N‑a ajutat‑o. A ajuns de la bătătura purulentă a Domnului la gura Sa… „duhnind”?!
Nu mi se pare de semnat pactul cu diavolul. Rămân conștientă de pericol și ce altceva să fac decât să exclam ca Radu Sergiu Ruba: „Ce carte putea să iasă, Dumnezeule,/ din cerneala risipită de Luther/ când a dat cu călimara după diavol/ ce carte…” CTP l‑a semnat. În 15 ianuarie 2013, de ziua lui Eminescu: „Eminescu a fost ateu. Eminescu nu a fost român”. Gazetarul știe un român mai român decât Eminescu? Ce știe bine e ce spune proletarul: „Religia, o frază de dânșii inventată”. Și tot proletarul de tavernă: „Căci morți sunt cei muriți”. E de… „Râsul dracului”, titlul cărții sale bestseller, Polirom, 2024. Pe CTP nu l‑a clintit din convingerea proletarului (repet: nu a lui Eminescu), nici cele 1595 de comentarii negative de pe YouTube. Și mă mai gândesc dacă Dumnezeu l‑a făcut după asemănarea Lui.
Scriitorul cu adevărat scriitor deține o mistică a cuvântului ales și neadormit. Și decupez un distih al lui Olimpiu Nușfelean: „Trăind, cu inima citită direct/ de Domnul (…)”, poet aflat în aceeași strană cu Leo Butnaru, care crede că Dumnezeu donează zilnic sânge asfințitului. Sânge de asfințit: „Doamne/ cât de greu/ sau ușor să fii/ o știi prea bine;/ când cobori pe pământ/ ca pe o treaptă/ pune‑ți piciorul pe umărul meu/ pășește pe mine”.
Că Dumnezeu i‑a atins adânc sufletul lui Cezar Ivănescu e neîndoielnic: „Nu fac o condiție sine qua non din asta, dar poezia în general, textul ei scris trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiționale”. Iată și rodul poetic, Doina (la margine): „!rogu‑mă, rămâi aici,/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne nu pleca// Moartea‑i toată la hota –/ Doamne, nu pleca…// dacă pleci ne‑om dare foc,/ rogu‑mă, mă rog”.
Cu rare excepții, orice poet român, indiferent de vreme bună/ rea, a ridicat cântare de slavă lui Dumnezeu, făcând să se întâlnească mistic poezia cu rugăciunea. Dacă astăzi există poeți mistici (și vor continua să existe), faptul nu trebuie privit ca un miracol, fiind o continuare firească. Poezia sacră va dăinui fiindcă sacrul nu moare, în ciuda tuturor intențiilor tenace de desacralizare.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
