Povestea subteranei
Ce sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept? Cele trei întrebări ce alcătuiesc titlul uneia dintre capodoperele prietenului lui Van Gogh dau nu puţin de furcă şi, în ciuda căutărilor şi a zbuciumului, se înscriu parcă definitiv printre problemele ultimative de importanţă universală (ar spune Ivan Karamazov), cărora nu le dai de capăt aşa cum nu vezi capătul mării ce se uneşte cu cerul sau cu luna rece şi nepăsătoare, aşa cum nu vezi unde se sfârşeşte livada înghiţită de mama noapte.
Mă surprind urmărind-o aproape zi de zi cum creşte; nu e o meserie uşoară aceasta. O ador nu numai pentru că nu seamănă cu salcia clasică, văzută mai peste tot în ţara mea şi mai ales pe malul lacurilor şi al râurilor. Salcia e unul dintre arborii care simbolizează întoarcerea la tine însuţi. Ceea ce am scris adineaori sună întrucâtva pretenţios. Oricum, cineva din mine ştie că salcia mea e la kilometri distanţă de superstiţia conform căreia plantarea ei în preajma casei sau în grădină ar purta ghinion. Reîntoarcerea la eul tău nu are cum să te ducă cu gândul – decât în anumite cazuri – la plâns şi la metaforele legate de acest substantiv.
Ador salcia creaţă de lângă cişmeaua din curtea noastră. Am plantat acum trei ani acest arbore decorativ originar din nord-vestul Chinei, fiindcă Mama îşi dorea o asemenea salcie. După ce i-am cerut vecinului o crenguţă şi el ne-o oferit un copac matur de toată frumuseţea, ales din cei câţiva plantaţi pe proprietatea sa, unul dintre autorii vieţii mele i-a găsit locul prielnic, mai tot timpul umed, lângă cişmeaua din curte. Am remarcat bucuroasă că în scurt timp în mai tot cartierul au apărut sălcii asemănătoare, cu braţele spiralate, curgând spre cer. Dorinţa Mamei a făcut pui.
Mă tot uit la salcia noastră creaţă şi urmăresc felul în care ramurile ce ţâşnesc din trunchiul gros într-o aparentă dezordine se încheagă într-o coroană îmbelşugată. Salcia noastră nu seamănă cu nici una, le-am comunicat solemn celor dragi inimii mele, făcându-i să râdă. Nici sălciile vecinului nostru generos nu seamănă între ele, deşi fac parte din aceeaşi familie, Salicaceae, şi poartă acelaşi nume: Salix matsudana. Cu toate că facem parte din aceeaşi specie, ne deosebim în esenţă. Încercăm să fim atenţi, să studiem în celălalt străinul, conştienţi de faptul că distanţa dintre noi şi ceilalţi rareori are şansa să facă corp comun cu porunca iisusiacă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Osia credinţei lui Christos închide în materia ei o chemare imposibilă, rămasă criptică, oricâte tentative de a o citi cu ochiul inimii am fi făcut şi mai ales am face. Poate mai familiară rămâne stupoarea evreilor care au auzit-o pentru prima dată spusă de neîntrecutul Învăţător: cum să-l consideri pe roman aproapele tău şi, apoi, făcând un alt uriaş efort de a-l trata ca pe aproapele tău, să-l iubeşti?! În ce fel să-ţi iubeşti aproapele, nuanţează Ivan Karamazov, dacă tu pe ai tăi nu întotdeauna eşti în stare să-i iubeşti, iar pentru a conserva un rest din ceea ce numim iubire e nevoie să pleci, adică să păstrezi distanţa, ca să-i poţi suporta? Levinas susţine undeva că în ceilalţi iubim străinul. Dar cum să iubeşti străinul din ceilalţi, dacă abia de izbuteşti să te apropii de străinul care eşti tu însuţi pentru tine, străinul din subterana ta?
„Ce ciudat: să te închege altcineva într-o fiinţă unică” citesc undeva, fixând salcia noastră ce prosperă, umbrind cadavrele florilor de piatră de la poalele ei şi scheletul câtorva roze, pregătite pentru iarna care, deşi e mijloc de ianuarie, întârzie să vină. Iar după ce acel altcineva te-a strâns într-o fiinţă care nu seamănă cu nimeni şi cu nimic, să treci prin viaţă, urmărind cum deosebirile dintre tine şi ceilalţi se accentuează, prind relief şi, odată exprimate, te fac să te simţi venit din altă lume şi să repeţi în gând, fără să mărturiseşti cuiva secretul tău: eu nu sunt de aici, lumea mea îşi are rădăcinile altundeva şi nu am de unde să ştiu dacă e vorba de o altă planetă. Ce sunt eu? De unde vin? Încotro mă îndrept?
Cele trei întrebări ce alcătuiesc titlul uneia dintre capodoperele prietenului lui Van Gogh dau nu puţin de furcă şi, în ciuda căutărilor şi a zbuciumului, se înscriu parcă definitiv printre problemele ultimative de importanţă universală (ar spune Ivan Karamazov), cărora nu le dai de capăt aşa cum nu vezi capătul mării ce se uneşte cu cerul sau cu luna rece şi nepăsătoare, aşa cum nu vezi unde se sfârşeşte livada înghiţită de mama noapte.
Există lucruri al căror sfârşit nu se cade să fie văzut. E un adevăr care nu te împiedică să le descrii; căci, descriind, nu faci altceva decât să dai viaţă lucrurilor. Înveşmântându-le în cascade, văi şi livezi de cuvinte, le schimbi şi le dai viaţă vie poate, le împrumuţi din viul tău. Şi simţi cum aburul acestuia se învolbură în albia lor şi le urneşte din interţie, dându-le personalitate din personalitatea eurilor tale, printre care alergi, ca să ajungi la unul singur, prin care te defineşti exclusiv tu. Să-i spunem eul adevărat? Dar cum să-l deosebeşti de celelalte euri, la care recurgi printre cei dragi inimii, în societate ori printre copii? Eşti într-un fel acasă, cu cei apropiaţi, eşti altfel în lume, printre adulţi, printre copii şi animale, şi cu totul diferit când te pomeneşti singur. Te trezeşti locuit de o puzderie de euri. Înaintezi printr-un labirint de ego-uri ca printr-o pădure deasă, împânzită de luminişuri, prin care îţi croieşti drum spre pământul fiinţei, posibila patrie a eului substanţial – ca să ne exprimăm puţin bombastic – de unde nu te-ai urni în vecii vecilor, fiindcă simţi că acolo pulsează viaţa, viaţa profundă, vie, activă, în a cărei albie se întâmplă lucrurile adevărate. E singurul loc unde ceva uruie, uruie, uruie neostenit, înşurubându-te locului acela unic, pe care nu l-ai ceda nimănui pentru nimic în lume. Loc numit subterana ta, subterana fiinţei sau prin recursul la alte nume înrudite cu cele pomenite adineaori; Nietzsche vorbeşte undeva despre măruntaiele fiinţei.
Da, ceva uruie fără încetare şi acel uruit inimitabil îţi aminteşte de moara din satul copilăriei tale, unde puiul de chiabur – cum erai poreclit adesea la cozile formate în faţa porţii din lemn degradat – îşi făcea vacanţele. Stăteam ore întregi, disputată de fascinaţie şi uimire, şi urmăream, uitând de toate, mecanismul acela misterios, la suprafaţă alcătuit din două pietre uriaşe, ce măcinau grâu, seminţe ori porumb. De forţa şi iscusinţa acestui mecanism atârna bunăstarea câtorva localităţi din vecinătate, care îşi trimitea spre el mesagerii pentru a aduce făină de grâu, făină de porumb sau ulei. Ce straniu e că ecourile acelui uruit dăinuie nu numai în amintirile copilăriei mele şi a fratelui meu, ci că acelaşi ecou ori probabil uruitul însuşi s-a mutat între tâmplele mele şi nu mai conteneşte, emoţionându-mă câteodată până la lacrimi atunci când îl aud distinct, îi conştientizez existenţa şi mai ales revenirea, de parcă, abia auzindu-l şi abia ascultând cum funcţionează în timp ce toarce ca o felină, m-aş recunoaşte, aş dibui prin acel cvasizumzet ceva ce ţine de intimitatea fiinţei. Să fie acel uruit misterios, uimitor, semnul care mă face să disting eul profund, eul-coloană de celelalte entităţi înrudite cu cel dintâi? Să fie eul prim, ca să zic aşa, atât de important şi atât de puternic, încât să te definească, deosebindu-te de celelalte fiinţe din preajmă sau de aiurea? De altfel, alături de metafora uruitului poate figura şi alta, poate la fel de importantă: clopotul, însoţită imediat de constatarea auzită adesea în copilărie şi adolescenţă, iar mai târziu, cu aceeaşi frecvenţă, în ultimii cinci-şase ani: bat clopotele.
Cum să nu-ţi aminteşti de felul în care te recunoşti, emoţia recunoaşterii fiind de fiecare dată însoţită de un tremur al întregii fiinţe, dacă nu de o discretă jubilaţie înrudită cu senzaţia de împlinire? Sau culminând într-un plâns însetat, triumfător, ca în cazul protagonistului proustian, Marcel, care, trezit, brusc, în timp ce îşi leagă şireturile, se regăseşte invadat de valuri de căldură; vasul trupului său se umple de ceva iniţial străin parcă, devenit subit cald, uşor, cuprins de o linişte rotundă şi de o blândeţe sfâşietoare ce-i umple amfora trupului fizic, pe urmă amfora celuilalt trup, făcându-l în cele din urmă să se elibereze într-un hohot de plâns de cum conştientizează faptul că acea căldură încinsă era eul marcelian, eul de care – fără să realizeze prompt acest adevăr – îi era atât de dor şi pe care la capătul unui drum obositor l-a găsit fără să-l caute, fără să scotocească prea mult în bagajele fiinţei.
Acelaşi eu locuit de o stranie senzaţie de linişte, pe ale cărui pământuri nelocuite prosperă un anotimp fără nume, înjugat viului, ca tot universul – soarelui, îi dă ghes lui Rodka Raskolnikov pe malul apei, în timp ce ucigaşul acesta atipic, conştient de prăpastia îngrozitoare căscată între el şi ceilalţi, îi contemplă pe ceilalţi păcătoşi trimişi la ocnă pentru a-şi ispăşi pedeapsa şi, brusc, e izbit de realitatea nebănuită, căscată aidoma unui abis în subterana fiinţei sale: cât de mult iubesc aceşti întemniţaţi viaţa, cum iubesc frunzuliţele trezite din amorţire primăvara devreme, fluturii beţi de dorinţa de a atinge lumina, căzând cu aripile pârjolite după ce s-au izbit cu trupul lor plăpând de lampa încinsă, amintirea sau surâsul drăcesc al iubitei ce-şi întinde trupul după o creangă, surprinsă într-o fotografie îngălbenită şi pătată de ceară în colţul din stânga.
De un eu straniu e locuit şi ofiţerul lermontovian Peciorin: un eu stigmatizat de o luciditate atroce, prin al cărei ochean protagonistul vede totul. Cineva din contradictoriul său for lăuntric trăieşte la limita exasperării, iar altcineva disecă şi taie în carnea vie a primului eu, viu, activ. Cineva încearcă să-şi trezească simţurile, bicuindu-se, iar altcineva urmăreşte cu luciditate disperată totul, analizând fiecare gest, fiecare pas şi, în timp ce simte cum cerul se prăbuşeşte pe umerii lui, iar lumea sa pare sfârşită de tot, frumosul ofiţer nu uită să afişeze în afară un surâs politicos, prin intermediul căruia iadul lăuntric este ascuns, subterana şi contradicţiile ei transformate în lege se circumscriu lucrurilor interzise şi, oricum, inaccesibile celorlalţi. Un eu peciorinian trăieşte, iubeşte, ţese intrigi, dansează, în schimb, alt eu nu-l slobozeşte din chingile analizelor amănunţite, de o luciditate ce-ţi opreşte sângele în vene.
Metafore, proiecţii ale subteranei lăuntrice, din care irump istorii, poveşti, fragmente de realitate, vise, coşmaruri, amintiri ce adună câteodată suflete gemene în adâncuri; eurile-matcă ale celor doi fraţi Karamazov şi-ar promite parcă din vârful buzelor o logodnă, pentru a o desface printr-un gest aproape brutal, ce taie accesul spre o posibilă renaştere a fiinţei. Proiecţii vii ale unor posibili supraoameni decupate parcă dintr-un alt timp cultural şi dintr-un alt timp al credinţei, fraţii Alioşa şi Ivan discută despre dulceaţa de vişine, favorita lui Alioşa de pe când se aflau la Polenov, pentru ca, derutat oarecum, arborând un zâmbet ca de copil, Ivan să-i mărturisească fratelui său un adevăr tulburător, desprins parcă din colţul gurii unui zeu căzut pe gânduri: „Cебя тобой бы излечить хотел.”/ „Pe mine aş fi vrut prin tine să mă vindec”.
Câţi dedublaţi – atâtea subterane. Oare? m-am întrebat fixând micul cimitir alcătuit de florile de piatră de la poalele salciei Mamei mele, care relativ nu demult a depus acolo conţinutul unei sticluţe cu capac verde. Împreună cu alte recipiente, sticluţa plină ochi cu pământ din Ţara Sfântă ne-a fost adusă de un prieten venit în vizită din Israel. Mama i-a spus părintelui Dragoş că vrea să arunce pământul din sticluţă. Replica duhovnicului nu s-a lăsat aşteptată, trecându-mi prin minte ori de câte ori mă uit la salcia Mamei, ca să văd cât a crescut:
– Şi dacă pe acel pământ a călcat Iisus?
