Este Valeriu Cristea un patetic demodat? El practica, se vede bine, o critică neepurată de sentimente, textele sale rămânând mai degrabă documentele unei sensibilităţi colocviale decât ale unui autorităţi inflexibile. Totuşi, autoritatea criticii de întâmpinare avea în Valeriu Cristea un pilon rezistent, deşi autorul prefera critica de interpretare; el se mişca cu siguranţă pe teritoriul prozei.
„Cine nu e şi impresionist, nu poate fi critic”
Înainte de orice, la Valeriu Cristea, un critic cu fibră de moralist, impresionează bucuria lecturii şi capacitatea de a surprinde nuanţele cu declarată intensitate emotivă, explorând viaţa sufletească. El a iubit literatura cu „naivitatea” unui „simplu” cititor, departe de acel plictis superior, purtând rictusul îndeplinirii unei obligaţii nesuferite, afişat de alţii. Poate că Valeriu Cristea, din acest punct de vedere, urma pilda lui Ibrăileanu – cel mai cititor dintre criticii noştri; pentru protagonistul Vieţii Româneşti, intrarea în paradisul lecturii era precedată de lungi preparaţii, inclusiv a satisfacerii unor tabieturi. Valeriu Cristea lasă impresia că nu citeşte doar pentru a scrie; mai mult, criticul vede în această fatală deformare profesională o trădare a marilor sărbători ale lecturii, prilejuindu-i plăcerea reveriilor şi a excursiilor livreşti, deopotrivă în spaţiul închis, intim şi protector sau în cel deschis, fascinant şi anxios. Deşi „acul de viespe” nu i-a lipsit, Valeriu Cristea scria fără bila inflamată; şi nici cu gura pungită de acreală. Sinceritatea pare a fi fost arma acestui împătimit lector, mizând pe încredere în „omul care face critică”, un om „neobişnuit de bogat” (evident, nu în sens material).
Doar „cu oarecare consecvenţă” (cf. N. Manolescu) ar fi practicat Valeriu Cristea cronica de întâmpinare. E drept, criticul nu a fost un „diagnostician rapid” şi nici nu a avut la îndemână, cum se explica, un „cadru stabil de manifestare”; adică o rubrică viageră, eliminând, astfel, problema „accesului”. Cum a fost chiar cazul tânărului Manolescu, „uns” de către G. Ivaşcu (în ani, un veritabil scut) drept cronicarul en titre al României literare, după ce ucenicise la Contemporanul. Dar pe lângă astfel de cauze exterioare, reale, împiedicându-l a fi un cronicar de cursă lungă, există, aflăm, şi motive lăuntrice. În textul care prefaţa volumul A scrie, a citi (gata în 1989, apărut în 1992, 
recuperând ceea ce, înainte de „marile evenimente”, n-ar fi putut cuprinde: adică articole despre exilaţi, disidenţi, protejaţi ai regimului etc.), criticul aducea necesare lămuriri. Ca „descifrator de subtilităţi”, de certă pătrundere analitică, trăind sub impresia ultimei lecturi, glosând beletrist, spirit caritabil (s-a zis), cu ezitări, readaptări, replieri, pauze meditative, el nu putea citi „în serie”. Strategia sa e limpede: o lectură răbdătoare, descriptivă, încercând „a prinde”, printr-un veritabil asediu (cf. Lucian Raicu), „secretul” operei. Încât trâmbiţata „concurenţă” cu N. Manolescu (dezinvolt, precum un candidat al preşedinţia SUA, în ochii lui Alex Ştefănescu) ar consfinţi un eşec în „marea competiţie”. În realitate, făcând, bineînţeles, şi critică de întâmpinare, Valeriu Cristea, străin de impacienţă, înţelegând oficiul critic ca un Jurnal de lecturi, ne propunea o sumă de impresii; o critică scrupuloasă, mizând pe eticism şi „volumul conştiinţei”, vehiculând „presupuneri”, cu spirit combativ şi inerente dezacorduri, încercând, apărându-şi biografia scriitoricească, a risipi confuziile (precum în deja celebra polemică cu N. Manolescu). El citea atent, cu creionul în mână, cu trimiteri precise şi documentare minuţioasă, savurând – în deplină civilitate – şi opiniile potrivnice. Frazele – program din Interpretări critice (1970) anunţau embrionar ceea ce criticul a confirmat strălucit de-a lungul deceniilor. Iar „puncţiile” sale dezvăluiau interesul pentru scriitorii „nefacultativi”, cimentând alianţe literare, în siajul autorilor compatibili, cu „refugiu” în Dostoievski, scriitorul preferat încă din anii adolescenţei. Va elogia, de pildă, tristeţea luminoasă la Sorin Titel, stilul polifonic al Gabrielei Adameşteanu ori triumful talentului la Mircea Nedelciu, ridicând, de regulă, nivelul operei şi „redistribuind gloria” (cf. Alex Ştefănescu). Va lăuda originalitatea lui N. Steinhardt, „fără pereche”, departe de critica „pură”, redusă la ea însăşi, încercând a afla, cu „o bogată milă”, fereastra care ar îngădui stăpânirea obiectului; şi de la care va împrumuta, dealtminteri, titlul unui volum (Fereastra criticului, 1987). Când simte „prada”, presupusa caritabilitate, „pedagogia binelui” se evaporă, făcând loc execuţiilor cu ştaif, de la Ion Cristoiu la Eugen Barbu, un pamfletar „obosit”, sau Paul Anghel. Va condamna, în primul caz, „tezismul interpretării”, în discuţie fiind scrierile de tinereţe ale lui Marin Preda. Studiul lui I. Cristoiu distingea maniheic între un prim Preda, modern, abisal, plonjând în „obscurul sufletesc”, mânat de o forţă oarbă şi un Marin Preda „cuminţit”, urmând direcţia luminoasă. Îndreptăţit, Valeriu Cristea respinge această rigidă simetrizare, după cum, la fel de îndreptăţit, constata că Ana Roşculeţ (din 1949, repudiată chiar de autor, ignorată de critici) ar fi o proză „acoperită de etichete”, de lungă carieră fiind clişeul receptării negative. Când vine vorba de ambiţiosul roman-fluviu Zăpezile de-acum un veac, aparţinând lui Paul Anghel (concret: romanul Fluviile), nu ezită a observa primirea „curioasă” de care s-a bucurat şi prestigiul „ocult” al prozatorului, oferind o carte „stilistic puerilă”, în pofida salvelor de entuziasm lansate de slavistul Dan Zamfirescu, anunţând „o nouă vârstă” a literaturii noastre.
Or, Valeriu Cristea a fost considerat un critic al evidenţelor. Observa bine cineva că înclinaţia epică, verva sarcastică şi chemarea existenţială, cu iz sentimentaloid, fac din critica lui Valeriu Cristea un breviar de enunţuri lapidare. Criticul ignoră problematizările de metodă (parazitând pe corpul operei) şi coboară în concretul ei, captând mişcarea viscerală şi căldura persuasivă (Gh. Grigurcu); pagina sa, urmărită, desigur, de acel demon al competiţiei care terorizează pe toţi profesioniştii scrisului, are suculenţă. Valeriu Cristea e preocupat de vampirismul esenţei, oferindu-ne „puncţii succesive în măduva operei”. Cu excesivă modestie, Valeriu Cristea se considera un critic în formare; pentru el, obiectivitatea – tocmai fiindcă subiectivismul nu poate fi suprimat ori alungat – se defineşte ca fidelitate în raport cu propria impresie de lectură.
Respirând un impresionism natural, controlat însă, criticul se fixează la nivelul „empiriei”. Percepţia operei nu cheamă în sprijin lentilele neopozitivismului, criticul – cu o bună priză la obiect – nici nu suportă, dealtfel, preţiozitatea sufocantă; mai degrabă proclamă simplitatea (pe alocuri ostentativă), flagelând imaginea criticului-tirbuşon, adică a acelui critic care, pasionat fiind de excesul teoretizant, suspectează evidenţa.
Navigând în cuprinzătoarele „spaţii ale literaturii”, Valeriu Cristea are un duh critic scotocitor. Plăcerea analizei acribioase se însoţeşte cu un limbaj nescuturat de metafore; dimpotrivă, într-o primă etapă a criticii sale, considerată de unii stilistică, Valeriu Cristea submina ţinuta austeră, afişată prin frazeologie dichisită, îngrămădind superlative. Critic jubilativ, Valeriu Cristea pune sub microscop texte de relief axiologic accidentat; câteodată, microanaliza nu-i îngăduie să sesizeze decalajele valorice. Deşi emisia metaforică s-a restrâns, nu trebuie să uităm că, pentru Valeriu Cristea, momentul de vârf al oricărei activităţi critice rămâne formula, echivalentă cu metafora; doar astfel, criticul pătrunde în cutele operei. Metafora, ca ventuză aplicată operei, îngăduie criticului un diagnostic ferit de scorţoşenie glacială. Dar gâlceava dintre critica artistă şi cea urmărind cursul „furtunos” al ideilor (sau, cum zice chiar Valeriu Cristea, a efuziunii cristalizată în idei) rămâne o falsă problemă.
Contactul îndelungat cu literatura (Valeriu Cristea debuta în 1962, în Gazeta literară şi, editorial, în 1970, cu Interpretări critice) n-a temperat vibraţia afectivă. Este Valeriu Cristea un patetic demodat? El practica, se vede bine, o critică neepurată de sentimente, textele sale rămânând mai degrabă documentele unei sensibilităţi colocviale decât ale unei autorităţi inflexibile. Totuşi, autoritatea criticii de întâmpinare avea în Valeriu Cristea un pilon rezistent, deşi autorul prefera critica de interpretare; el se mişca cu siguranţă pe teritoriul prozei. Generozitatea comentariului lasă cale liberă preferinţei făţişe pentru câţiva autori contemporani, insinuându-se, astfel, supoziţia unor judecăţi de valoare ce preced analizele sau se dispensează de text. Valeriu Cristea se simte bine în compania valorilor sigure, stabile, situate – firesc – pe trepte deosebite în clasamentul axiologic. Criticul însuşi repudiază admiraţia nediferenţiată a egalitariştilor, acuzând critica frivolă ce creează confuzie; sau, în aceeaşi măsură, refuzând imaginea statică propusă de elitarişti, convinşi de imobilitatea clasificărilor. Atent mereu la riscurile (congenitale) ale meseriei, preocupat de moralitatea actului critic, interesat de conţinutul şi mesajul operei, Valeriu Cristea semnalează judicios simptome şi vicii.
Preferinţa criticului e dirijată spre scriitorii, vorba olimpianului Maiorescu, „cu inima caldă”. Deplângând deficitul de existenţă, frecvenţa tipului uman subafectiv, Valeriu Cristea cerea o literatură validă din punct de vedere estetic, dar şi uman. Conştient de dificultatea realizării personajului pozitiv, el numeşte carenţa de afectivitate şi refuză masca glacială; nu vrea supraoameni sau antieroi, ci bogăţie sufletească şi verticalitate morală. Discutând în Inima prozei (vezi Modestie şi orgoliu, 1984) această impresie de răceală a epicii, criticul încearcă o explicaţie, observând că momentul demarajului literaturii noastre moderne se leagă de intrarea realismului european în „perioada glacială”. Apoi, atenţia c
rispată acordată experimentului (autorul circulând într-un laborator aseptic şi manifestând curiozitate rece, comprimând volumul conştiinţei) oferă criticului alte puncte de sprijin în demonstraţia sa. El retrăieşte romantica dorinţă a cititorului de a se recunoaşte în eroii cu care vine în contact, printr-o dedublare fraternă care acordă cititorului nesofisticat, cutreierat de impresii nemistificate, un rol corectiv. Criticul pledează pentru reîntoarcerea la sursele emotive ale lectorului; ca cititor exponenţial, el încearcă a redeveni cititor „iniţial”, liber de a plonja într-o lectură sinceră, spulberând demonstraţiile sofisticate, plusând cota critică la bursa valorilor. Încât, dacă s-a vorbit de o „întoarcere a autorului”, Valeriu Cristea ne atenţionează asupra „redescoperirii cititorului”. Criticul rămâne un mediator; el pregăteşte şi favorizează alianţe. Departe de a crede că Valeriu Cristea se situează în prelungirea intenţiilor autorului, vom zice că el exprimă „aşteptările” cititorului. Fraternizarea cu autorii (vizibilă la un Lucian Raicu, de pildă) face loc supremaţiei cititorului, de pe baricadele căruia vorbeşte Valeriu Cristea. Frecventând cu predilecţie teritoriului scriitorilor „clasaţi”, el construieşte punţi de comunicare; programul său e intropatic. Aici, criticul din cititor biciuieşte insuficienţa umană a personajelor şi suferinţa incomunicării, atent tocmai la misterioasa legătură dintre cititor şi personajul literar. Chestiunea, departe de a fi secundară, se bucură de un interes major acum; la Valeriu Cristea, literatura – fiind o realitate protectoare – pompează fluidul omului viu în venele goale ale fantomelor literare. În acest spaţiu securizant, inteligenţa nu-şi mai ajunge sieşi; elevaţia spiritului se asociază cu bunătatea inimii, culegând notaţii fulgurante, pulsaţia impresiei, intuiţii fine şi observaţii pătrunzătoare.
Pentru Valeriu Cristea orgoliul actului critic nu se restrânge la stil şi interpretare; scrisul trebuie să exprime integral personalitatea, trebuie să găsească tonul şi mentalitatea care să nu blocheze „simţirea” vieţii. Pagina lui risipeşte căldură; e plină de freamăt existenţial, nu cultivă intonaţia impasibilă, sentinţa rece. Ceea ce nu înseamnă că ar fi fără acces la sinteză; dar fragmentul e preferat întregului, iar inteligenţa sa elegantă, pasionată de analitism şi calofilism, vizează – s-a spus – comentariul distributiv. Criticul nu se mişcă pe orbita noilor metode, îngăduinţa sa aparentă maschează de fapt statornicia. Valeriu Cristea citeşte ca un lector sentimental, de modă veche, decantând răbduriu licorile.
Prin eseuri ambiţioase, dovedind gustul esenţialului (structurant) şi studiul detaliului, Valeriu Cristea s-a ocupat şi de fenomenul literar străin. Personajele criticii sale se recrutează din galeria unor iluştri eroi şi scriitori. Să reamintim că o intenţie polemică, risipind o imagine idilică, ascundea, de pildă, Introducere în opera lui Ion Neculce (1974), făcând din ilustrul cronicar un erou verosimil. Valeriu Cristea, printr-o lectură actuală, adânc – psihologică, îl transformă pe Neculce într-un scriitor viu, îndepărtând depunerile apocrife pe icoana cărturarului. El caută omul, cel care prins în cleştele stării de „neaşezare”, nu vibrează: un temperament lipsit de îndrăzneală, pentru care – invocând paradoxul lui Tantal – tragicul rămâne intangibil. Letopiseţul e citit ca document psihologic; bunul simţ, existenţa neaventuroasă, fără riscuri, invocând providenţa, fac din Neculce un moralist obsedat de prezent. Lectura lui Valeriu Cristea ne restituie un chip mai viu, mai real, mai exact al omului vizitat în epocă, scos din desuetudine, replicând antipodic imaginii uzuale, de manual. Minuţiozitatea cronicarului se transmite exegetului său. Dacă asupra statutului existenţial al cărturarului paginile lui Valeriu Cristea sunt convingătoare prin adevăr uman (dezvoltând, desigur, o imagine preexistentă în conştiinţa criticului, culegând informaţiile care o fortifică), discuţiile asupra statutului literar pleacă de la o enormitate. Credinţa că „din anteriul marelui cronicar” pleacă literatura română dilată nepermis efectele „ghindei neculceene”, mai cu seamă că proba decisivă, observa chiar Valeriu Cristea, nu e trecută: sentimentul naturii este estompat.
Pornit Pe urmele lui Don Quijote (1974), criticul quijotizează el însuşi. Valeriu Cristea face dovada unei imaginaţii petulante, în clocot, e încercat de bănuieli senzaţionale (nebunia mimată a eroului cervantesc), dezvoltă o suită / o puzderie de ipoteze, refuzând o mare ipoteză unificatoare. E de observat că Valeriu Cristea se apropie cu entuziasm de aceste existenţe fracturate, definite ca tipuri fundamentale. Pentru Valeriu Cristea universul dostoievskian reprezintă, însă, un ţinut fascinant; răzbate aici „slăbiciunea” criticului, expus, fără armura glacialităţii, fiorului dramatic al marii literaturi. În Tânărul Dostoievski (1971), criticul intuia personajul echivoc, ros de jocul dedublării şi anarhismul trăirilor. Acolo, Valeriu Cristea întreprindea o lectură inversă, descoperind în producţia de tinereţe a marelui rus teme şi motive reluate. Acest „comparatism intern” acredita circulaţia personajelor în interiorul operei, aspect ce-i va reţine atenţia în Dicţionarul personajelor dostoievskiene. Printr-o lectură integrală, Valeriu Cristea ne oferă un Dostoievski văzut dinăuntru, luminând personajele principale în bogata reţea de raporturi umane ale unei Opere. Dostoievski-creatorul de personaje e urmărit cu minuţie; Valeriu Cristea fişează meticulos, reconstituie biografii încărcate, examinează, îndeosebi, comunicarea personajelor. Şi constată că „cei mici îi imită pe cei mari”, personajele opozante (sfântul vs insul demonizat) oglindindu-se reciproc.
Orăşean obosit, tânjind după o „feerie nostalgică”, Valeriu Cristea scrie cu simpatie (practicând critica de identificare) şi dovedeşte, nedesminţit, o „modestie provocatoare” (Alex. Ştefănescu). Iată, bunăoară, După-amiaza de sâmbătă (1988) este o călătorie în trecut, fără tentaţia reevaluărilor. Se insinuează în această „ficţiune autobiografică” (cum o numea, îndreptăţit, Ioan Holban) ideea morţii; ea nu mai este – ca la Livius Ciocârlie (Clopotul scufundat) „blândeţea unui capăt de oboseală”, ci, brutal, o scandaloasă separare a eului de sine; chiar o „ştergere de sine”, Valeriu Cristea descoperind, în singurătatea absolută, „cea mai tragică formă de moarte”. Abundenţa scenelor „văzute” descifrează o stare de tulburare infantilă; ceea ce contează ar fi intensitatea acestor trăiri, nu adevărul lor.
Trebuie, însă, să observăm că acest cumul de impresii, senzaţii, sentimente etc. se dezvăluie sub metafora spaţiului ocrotitor. Memorialistul caută un spaţiu securizant, vrea să aşeze între sine şi lume un zid protector, are, aşadar, nostalgia spaţiului închis şi va descoperi – testamentar – în ultimul zâmbet al mamei (o revărsare „numai suflet”) tocmai sentimentul pierdut. Cartea, dealtfel, poartă şi o variantă de dedicaţie: „Mamei, care deşi a murit, nu a murit, care deşi nu mai trăieşte, trăieşte”. Sunt pagini tulburătoare, narând tensional acele „verificări liniştitoare”, spionându-i somnul. Acestea şi multe altele îngăduie o paralelă: Valeriu Cristea este foarte aproape de Sorin Titel (pe care, se ştie, l-a apreciat superlativ). Lumina maternă ne mângâie blând, devine un moment privilegiat, eclipsând ştiutul; sau, mai bine spus, mutând accentul, ştiutul devenind posibil prin afect. Potopul de veşti rele, cabotinismul scrisului (culpabilul „astea-s vorbe”), jocul frivol al vieţii (mereu dureroasă şi întremătoare), în fine, tot trecutul care „mănâncă amintirile” se lovesc de scutul prozei care creşte „din inimă”, de tonul ei feminin; talentul intervine salvator, transformând minorul în proză majoră, captând vibraţia omenescului, revărsând în pagină puzderia întâmplărilor „fără miză”, mângâind textul cu o privire blândă, plină de înţelegere. Comentând, la apariţie, După-amiaza de sâmbătă, un indirect roman autobiografic, N. Manolescu descoperea, entuziast, tocmai „o mare inteligenţă a sufletescului”. Transcriind episoade recuperate din hăurile memoriei, eul-personaj retrăieşte sentimente şi experienţe constitutive (apasă autorul), irizând capricios, dar din unghiul analizei morale; şi din care, în splendide pagini autoscopice, de o bogată viaţă interioară, va extrage semnificaţii. Se ştie, Valeriu Cristea „legăna” visul de a scrie un roman. Volumul pomenit anunţa discret, nucleic, proiecte epice („proze nescrise”), devoalând, cu fineţe psihologică, istoria mică. Din păcate, turbulenţele istoriei mari au împiedicat, probabil, împlinirea proiectului.
Pornind de aici, pare surprinzătoare tentativa lui Valeriu Cristea de a scrie „despre Creangă” (recitindu-l atent), descoperind în textele humuleşteanului un „filon al cruzimii” (v. Despre Creangă, 1989). În şirul năzdrăvăniilor, faptul de a fi „comis” literatură ar fi – după criticul nostru – „cea mai gravă abatere” a răspopitului, la început doar autor de manuale. Se ştie, Creangă n-a fost un vizual; stilul vorbit, fundamentul folcloric, prospeţimea realului sunt constatări definitive în exegeză. Cheltuind erudiţie teologică, Valeriu Cristea îşi propunea o incursiune surprinzătoare. Partea cea mai rezistentă a demonstraţiei priveşte interpretarea poveştii lui Ivan Turbincă ca parodie evanghelică. Ivan apare în rolul lui Isus; slobozit din oaste, având, însă, soldăţia în sânge, celebrul Ivan – un „şui” – este un „drumeţ etern”; el are fobia spaţiului închis, este cutreierat de un „sentiment de vacanţă” şi, având la îndemână turbinca blagoslovită, nu şovăie. Ştie deci ce să ceară, e capabil de „şmichirii”, are chiar o tactică. Lăsând deoparte anecdotica, vom spune că această „parodie binevoitoare” se bucură de o argumentaţie strânsă şi sclipitoare, noua interpretare fiind rezistentă. De altfel, Valeriu Cristea scria încă în 1965 despre Timpul la Creangă (text pe care criticul îl considera „debutul adevărat”), vădind, aşadar, o pasiune statornică. Nu miră interesul pentru scrierile crengiste, Valeriu Cristea încercând, prin 1969, să descopere Cruzimea la Creangă. Doar că după „voioase lecturări” (cum au procedat aproape toţi comentatorii, aducându-şi obolul), această perspectivă, explorând straturile de cruzime (ca în Povestea porcului sau Amintiri), apăsând pe cruzimea inocentă sau impersonală (v. Dănilă Prepeleac) pune sub semnul întrebării mai vechile afirmaţii: inima „îngăduitoare” a povestitorului, „enorma” jovialitate, absenţa oricărei urme de suferinţă (Vl. Streinu). Descriind stăruitor „maltratarea soacrei”, Valeriu Cristea sesizează, dincolo de suculenţă şi robusteţe, o fantezie medievală (risipită în text) şi un „strat structural de nepăsare” (aparţinând omului). Încât, pe o ştiută constatare (semnată de Petru Rezuş) potrivit căreia adevărata faţă a lui Creangă este tragică, se poate placa şi afirmaţia lui C. Ciopraga, convins că râsul humuleşteanului ar fi „un fel de armură”. Valeriu Cristea exploatează aceste concluzii şi împinge comparaţia spre Dostoievski, fixând în pagină, dincolo de „naivitatea” şi veselia descrierii, câteva coincidenţe. Oricum, punctul forte al demonstraţiei rezidă în noua lectură făcută unui basm parodic (despre Ivan „cel fără de moarte”), devenit, astfel, o scriere eretică. Acolo analitismul cald şi inteligenţa vibratilă (exploatând incontestabila „cultură teologică şi folclorică” a lui Creangă) îşi dau mâna, pensând aluzii evanghelice. Spectaculos, aşadar, Valeriu Cristea reciteşte Ivan Turbincă, proză publicată, se ştie, în Convorbiri, la 1 aprilie 1878. Şi în care criticul vede o parodie evanghelică, o scriere eretică (subtilă, binevoitoare, totuşi blasfemică), în care Ivan joacă rolul lui Isus (Cei doi I). Fiindcă milostivul Ivan, „slobozit” de la oaste, „vine” în lume asemenea Fiului Omului, chemat să strice „lucrarea diavolului”. Cu „fobia spaţiului închis”, hoinărind, „mătăhăind”, cu turbinca-închisoare blagoslovită de un Dumnezeu care citează scriptura (şi folosită numai împotriva diavolilor şi a Morţii), coţcarul Ivan se ţine de „isnoave”: într-un iad vesel, petrecăreţ, cere tabacioc, vodchi, lăutari, femei; „curăţă” casa nelocuită a boierului, bântuită de draci; răstălmăceşte poruncile divine, „direguind” de capul lui; suspendă moartea, „pusă la opreală”, chiar dacă Vidma are „socoteala” ei. O închide în „drăguţa de raclă” şi, drept răzbunare, Moartea îl va face uitat. Ivan „cel fără de moarte” are un plan prestabilit, afirmă Valeriu Cristea, de vreme ce, fără a şovăi, acela cere blagoslovirea turbincii, liber apoi să se ducă „unde-a vrea”.
Vasile Lovinescu, un hermeneut „ţinut sub obroc”, venea cu o altă interpretare, răsturnând acest scenariu. Hazlia naraţiune, o capodoperă, indiscutabil, poartă un mesaj încifrat, ne spune învăţatul de la Fălticeni; el vede în basmul lui Creangă o replică politică, vestind dispariţia Imperiului roşu (al Ivanilor). Lăsat la vatră, Ivan nu renunţă la arme; „şmicheriile” lui răvăşesc ordinea cosmică; în fine, ratează mântuirea, utilizând „anapoda” turbinca, precizează şi M. Ungheanu, consfinţind un „eşec spiritual”, deturnând răsplata divină. Raţionamentul curge implacabil: casa „curăţită”, eliberând drăcărimea, înseamnă proliferarea răului, răspândirea lui haotică în lume; Ivan îşi oferă o existenţă fără perspectivă, fără de rost, fiind un intermediar („nesolicitat”); mai mult, slujeşte Răul şi „dereglează” viaţa lumii. În consecinţă, va fi „destituit” din funcţia de vătaf al lumii, trimiterile vizând din nou soarta Imperiului ţarist / sovietic. Basmul ar avea o adresă precisă, bănuieşte hermeneutul, Creangă fiind martor al prezenţei şi apoi al retragerii trupelor ruseşti, după Războiul de independenţă, intervenind chiar pentru a-şi demobiliza feciorul. Ceea ce nu prea se susţine, Ivan Turbincă fiind, mai probabil, un calc după un basm rusesc (Soldat i smert), trecut, fireşte, prin pana genialului povestitor. Pe Valeriu Cristea îl revolta şi sporovăiala lui Nichifor, un şantajist „în toată regula”. Opinie amendată delicat de Eugen Simion, criticul desluşind în vorbăria harabagiului o strategie a seducţiei, precedată de strategia calomniei, victimă fiind „băbătia” lui, „mucegaiul de babă”.
Cum modestia neprefăcută şi orgoliul justificat se cumpănesc în scrisul lui Valeriu Cristea, el rămâne, s-a spus, un pieton sentimental în critica noastră. Onest, dificil, inflexibil om de stânga, fără a fi fost membru de partid, Valeriu Cristea, în anii postdecembrişti, a fost marginalizat, dezaprobat, stigmatizat pentru opţiunile sale politice. „Un chinez”, clama furioasă Monica Lovinescu, trecut pe lista neagră alături de alte nume sonore, într-o epocă de frenetică aliniere şi cosmetizare, de reciclare a „dalmaţienilor”. Traversând „o stranie orbire” (după N. Manolescu), criticul „apolitic” n-a rămas dator, denunţând militantismul înflăcărat al doamnei-dispecer de la Paris (Cui i-e frică de Monica Lovinescu?, în Adevărul, nr. 422/1991). Au fost ani grei, de recluziune, traversaţi cu intensitate şi mâhnire, retrăind, bănuim, în paralel, excluderea studenţească (din 1959), „povestiţi” fulgurant, lamentativ, în Bagaje pentru paradis (1997). „Dezertor” de la Facultatea de mecanică (Cluj, 1954), venind în Bucureşti, cu revelaţia T. Vianu şi „sărind”, monumental, la Dostoievski, angajat, din 1964, la Gazeta literară (unde debutase, cu doi ani înainte), Valeriu Cristea (1937-1999) a fost confiscat de ambiţia de a deveni (numai) critic literar. Un critic care a reuşit o grefă imposibilă: o temută forţă polemică, de mare talent epic, altoită pe o timiditate exacerbată, fără a fi devenit, însă, o instanţă critică.
