Posedând „ştiinţa imaginarului” şi o admirabilă (chiar de la debut) maturitate stilistică, Eugen Uricaru s‑a impus şi prin disponibilitate tematică; romancier profesionist, el intră, indiscutabil, în lotul restrâns al celor cu adevărat importanţi…
Odată cu Grădina Paradisului (iniţial, Grădina Raiului, cum aflam dintr‑un interviu), apărut recent la Polirom, deschizând, bănuim, un alt ciclu romanesc, Eugen Uricaru, fantazând – pe ştiuta‑i reţetă – în marginea unor evenimente reale, decupează o altă secvenţă de istorie românească. E drept, o face după un popas liric (Despre ce vorbim, Junimea, 2018), în care, epicizând, în chip de observator‑pedagog, desfăşurând o viziune polemică asupra lumii noastre de azi, atent la „ce ni se întâmplă”, lăsa să se întrevadă, sub faldurile colocvialităţii, „o tristeţe subsumată”, constata Constantin Cubleşan. Fiindcă, încercuind o unică temă (relaţia cu Puterea, capricioasă, desigur, strivind individul), el ne propune, în variante, sub mereu alte unghiuri, un scenariu repetitiv. Iar Grădina Paradisului ne invită în „hăţişul românesc” în vremuri tulburi, într‑o Românie ciopârţită, pornind, în umbra conflictelor armate, cruciada antiiudaică. Un război paralel, aşadar, vizând igienizarea, asigurând „pacea” în spatele frontului printr‑o nouă „Noapte de cristal”, cum visa doctorul în istorie Werner Klotz, descins la Piatra Neamţ, un orăşel adormit, pentru „a aprinde fitilul”. Punând la cale, alături de jurnalistul ieşean Nicu Pălănceanu, un „supravieţuitor folositor” şi inevitabilul Neculai Crăciun (de la eşalonul operativ), personaj „fără vârstă”, circulând şi prin
alte titluri ale lui Uricaru, un „pogrom spontan” (eşuat), pe fundalul unui război cu final incert, ca înaltă „misiune istorică”. Să ne amintim că prin Permafrost (Editura Polirom, 2017), Eugen Uricaru punea punct unui (alt) ciclu, incluzând cinci cărţi, „autonome” la lectură, cu personaje migratoare sub acolada unei pentade politice, construind „o imagine unitară”. Adică, imaginea unei Românii care, răvăşită de evenimente, înaintează împleticit „prin deşertul unei istorii potrivnice”.
De numele lui Eugen Uricaru, primul redactor‑şef al revistei Echinox (e drept, doar un număr!), se leagă şi tentativa de „renovare” a romanului nostru istoric. Dacă agresivitatea sa „benignă” în anii juneţii (recunoştea într‑un interviu) a asigurat reuşita publicaţiei, prestigioasa şcoală echinoxistă fiind o „şcoală de muncă socială”, nicidecum un „sfârâiac” (cum glumeau, la începuturi, răuvoitorii), cariera de prozator impune o constatare fermă: imaginaţia poetică, desprinzând faptele din real, ghidată de o cronologie capricioasă, închipuie un vast proiect narativ, un ţinut ficţional care, paradoxal, nu ignoră informaţiile documentare. Dimpotrivă. Lângă evenimentele vizibile, certificabile, creşte o altă Istorie, cea secretă, subminând discursul realist şi purtând haloul unui tragism mistic. Adunând proze fantastice, parabolice, Despre purpură (1974) anunţa embrionar ciclul Vladiei, implicit adevărul Utopiei. Mitograf, stilist, cu „vocaţia secretului”, prozatorul proclamă nevoia de Vladia (real‑imaginară) şi, concomitent, anunţă o frescă a societăţii româneşti care, iată, în timp, a prins chip. O proză sincretică, fastuos stilistică, uneşte, aşadar, două lumi, intricate: iluzia şi realitatea. Fantasmagoria, halucinaţia, enigmaticul hrănesc aceste exerciţii de imaginaţie, căpătând – sub acoperişul parabolei – concreteţe ficţională. Fiindcă, aflăm, „lumea e Vladia”. Iar Vladia, în slavonă, înseamnă Stăpânire. Un Paradis derizoriu, după M. Zaciu, în afara timpului istoric, un motiv reluat tenace de productivul prozator, un teritoriu populat de iniţiaţi („aleşii”), de femei puternice, misterioase, infuzat de sentimentalismul moldav.
Posedând, aşadar, „ştiinţa imaginarului” şi o admirabilă (chiar de la debut) maturitate stilistică, Eugen Uricaru s‑a impus şi prin disponibilitate tematică; romancier profesionist, el intră, indiscutabil, în lotul restrâns al celor cu adevărat importanţi. O privire retrospectivă ar întări o atare concluzie: atras de proza de atmosferă, dizolvând „muchiile” realităţii, râvnind microscopia concretului şi conservând parfumul „de epocă”, Eugen Uricaru încarcă textul cu viaţă; rădăcina livrescă a literaturii sale scapă, astfel, de paloarea alegorică ori de parabola descărnată. „Navetând” între impulsul realist şi apetenţa fantasticului, prozatorul reuşeşte un graţios balans. Ieşirea din realitate, redimensionând, în textura imaginarului, întâmplări „veştede” şi faptele oamenilor mărunţi, scoţând la lumină concluzia repetabilităţii, a unor „coincidenţe tulburătoare”, pregăteşte de fapt reîntoarcerea, suprasaturată de fantastic. Chiar şi în romanele aliniate „realismului istoric”, Eugen Uricaru nu rămâne priponit de ţăruşul documentului, ci îşi permite interpretări cât se poate de „libere”. Încât, recunoscând această dependenţă reciprocă, o stingere a realităţii în utopie – funcţionând ca sistem de referinţă, vom spune că pendularea scriitorului ascunde, totuşi, un risc: anume, cel legat de producţia de serie.
Dar în cazul lui Eugen Uricaru intervine, salvator, inteligenţa. Dacă în universul său romanesc totul e posibil şi Iluzia e atotputernică, cenzura inteligenţei echilibrează construcţia. Spaţiu închis, amorţit, o insulă azvârlită în univers, Vladia (ca „fenomen unic”) este imperiul iluziilor; aici poezia lucrurilor se scaldă într‑o lumină crepusculară, iar sirenele spiritului, îmbolnăvite de trecut, acuză nevoia identităţii (nevoia de Vladia), chemarea ei, răsfrântă într‑un trecut inventat, protejat de un contur aburos. „Ruptă” de istorie, Vladia este obsedată de istorie. O „văgăună” (ocolită, s‑ar zice, de evenimente) însemnând o lume, cu rare zvâcniri ale „realităţii depline”, cuprinsă de o „vitalitate depresivă”. Nu puţini comentatori au sesizat miza sentimentală a scrisului său. Într‑adevăr, reconstituirile lui Eugen Uricaru sunt fatalmente afective; abia prin ficţiune ne deschidem drum spre adevăr, descifrând sensurile lumii şi tâlcul întâmplărilor.
Trebuie să observăm că Eugen Uricaru (n. 1 noiembrie 1946, Buhuşi) este, el însuşi, un personaj enigmatic, cu „vocaţia secretului”, îmbrăţişând stilul conspirativ, păstrând, în prozele sale, un rest nedezlegat, reverberând ezoteric. Chiar dacă a purces, în ramă ficţională, la o ambiţioasă cronică a societăţii româneşti şi, inevitabil, a metabolizat o imensă bibliografie, scriitorul, fantazând, propune o interpretare liberă, în halou ambiguizant şi o reconstituire afectivă, în ceaţa reveriei, plonjând în atemporalitate. „Desprinderea” faptelor din real se încarcă de taină şi procură revelaţii, asigurând, totodată, concreteţe ficţională şi o scriitură elegantă, de „stil artist”, lăudată de toată lumea. În pofida acestor premise (potrivnice?), cărţile sale pot intra, credem, sub umbrela excesiv‑primitoare a romanului politic, politicul intersectând toate palierele organismului societal. Cu atât mai mult, de pildă, Beniamin (2014), consacrat – indirect – evenimentelor din decembrie 1989 (sau „duhului Revoluţiei”, mai exact).
Cu ani în urmă, Petru Poantă punea aceeaşi întrebare: „Sunt romanele lui Eugen Uricaru nişte romane politice?” Or, întreprinzătorul prozator, tenace şi inteligent, desfăşurând epic un program, dovedea că testează, din varii unghiuri, această specie în configurare, nebuloasă şi expansivă, câtă vreme titlurile sale orbitau în jurul temei; erau, sublinia criticul, romane despre putere, întreţinând haloul enigmistic, cu revelaţii fantastice şi prelungiri citite în cheie simbolică, invocând inexplicabilul. Ceea ce remarcase, expeditiv, Marian Popa rămâne valabil: Eugen Uricaru, un profesionist, indiscutabil, „scrie mult şi lesne”, cu stimul ocult, simetrizând descripţia realistă cu inserţia fantastică. Sfidând chingile temporale, plonjând în supranatural, în care nimic nu este ceea ce pare, el, într‑o formulă personală, urmată cu tenacitate, de elegantă identitate stilistică, sub primejdia reţetarului, însă, ne dezvăluie, dincolo de realitate, o lume în care visul şi nevoia de sacru o fac nu doar îmbogăţită, ci şi „posibilă”. În fond, exerciţiile sale de imaginaţie, dezvoltând fantasticul parabolic sunt (ca premisă) proze cu subiect istoric, politizate pe latură conspiraţionistă.
„Bucureştenizat” oarecum din 1990, cu funcţii importante (ataşat cultural la Atena, director adjunct la Accademia di Romania, preşedinte al Uniunii Scriitorilor ş.a.), Eugen Uricaru este, în primul rând, un povestitor. Dar imaginaţia, sublinia Marian Papahagi, e controlată abil de inteligenţă; iar realismul său (magic, putem adăuga) mixează, şi el, ingredientele care l‑au făcut celebru pe alte meridiane, fără a folosi, pe faţă, „jocurile” estetico‑politice, precum atâtea nume ilustre, călcând în străchinile combativismului radicalizat. False romane istorice, îmbrăcând evenimentul istoric (interpretabil) într‑un halou ficţional, cărţile lui Uricaru, în pofida autonomiei (relative), comunică; aduc în scenă personaje de legătură, inşi ciudaţi şi locuri stranii, propun conexiuni, sunt volume „încapsulate”, deopotrivă cronică şi parabolă, epicizând simbolul până în pragul unui tragism mistic, cu ecouri biblice. Iar Grădina Paradisului respectă tiparul. Un Mendel Haim, ovrei ebenist (tâmplar de lux), trăind la Stânca din vânzări mărunte, însoţit de basarabeanca Mărioara, o fecioară însărcinată, trimisă „cadou” de Moti, nepotul de la Iaşi, prăvăliaş din Podu Roş, pornesc cu droşca spre Piatra Neamţ, cu gândul de a ajunge în Palestina/ sau Madagascar. Dar la Piatra vor veni şi „cei trei magi”: eficientul geopolitician Werner Klotz, purtând ştiinţific, după experienţa poloneză, războiul rasei împotriva „cancerului iudaic”, încrezător în forţa grupelor de şoc, curăţind terenul (Einsatzgruppe D), protectorul lui Nicu Pălănceanu, cel care juca la toate capetele şi, desigur, Neculai Crăciun, inspector plin, expert, cu experienţa sa „incomparabilă”, în „combinaţii informative”, tustrei urmând „a face Istorie”, conform planurilor „clarvăzătorului” Hitler. Führerul dorind, în partea răsăriteană a Europei, „infestată” de evreime, o grădină a Paradisului, „igienizată”, dizolvată „în acidul prusac”. Mărioara va naşte într‑o iesle, falsul Ieşua va fi omorât de ziaristul ieşean şi răzmeriţa‑pogrom va eşua, triumfând, însă, la Iaşi. Motiv de a crede că romanul, oprit brusc prin depoziţiile lui Aurel Triandaf, un sublocotenent rezervist, va continua.
Vădind meşteşug, disponibilitate, abundenţă, scrisul lui Eugen Uricaru, seducător stilistic, probează şi „spiritul practic” al autorului, mereu „pe fază”. Inventând şi stăpânind o lume, harnic şi cu har, Eugen Uricaru crede în realitatea care se naşte din cuvânt. Stivuite, cărţile sale par „cronica” unei ficţiuni, dilatată, ocupând Lumea, trecută, totuşi, prin furcile istoriei. Scriitorul iubeşte misterul şi ceremonialul învăluit în farmec arhaic şi ne reaminteşte, prin vocea personajelor sale, că visul este o parte din viaţă. Refuzând omniscienţa, urmărind faţa nevăzută a evenimentelor, camuflate eliadesc, admiţând, ca rest nedezlegat, un ce neînţeles, Eugen Uricaru aşază, la temelia edificiului său romanesc, o enigmă sacrificială, observase Theodor Codreanu. Cu prelungire în simbol, investigând ficţional, sub pactul verosimilităţii, un timp‑epocă, el ne oferă, sumativ, chestionând culisele, o frescă a societăţii noastre într‑un secol zbuciumat.
Adrian Dinu Rachieru
