Există un scut al speranţei în mai bine la fiecare început de an. Am vrut să ignor etnoblasfemiile la adresa zilei naţionale, a Unirii, care se înteţesc în jur de 1 Decembrie. Marele act al Unirii îi scârbeşte pe cei care vor Transilvania lor, desprinsă de România. Şi nu Unirea mică, din 1859, i‑a sărăcit pe moldoveni, cum a scris un autodeclarat homo universalis, ajuns cetăţean de onoare al Târgului Ieşilor. Nu, din contra! Îmi asum postura de „mătuşă patriotică” (sintagma lui Andrei Pleşu, pentru care nu‑i mulţumesc) şi da, îmi doresc o naţiune creştină, într‑un stat naţional suveran, chiar dacă sunt apostrofată pentru asta: „Ce stat unitar şi suveran visezi? Democraţia nu se pupă cu suveranitatea.” Cu varianta: „Ce re‑întregire visezi? Or să se schimbe lucrurile când o zbura porcu!” Ei, uite că au zburat şi porcii, prin grija premierilor postsocialişti, în cap cu Petre Rroman (îi ortografiez astfel numele, pentru că acea confuzie rromi români şi românce romince i se datorează). Am ajuns la o Românie fără producţie, că asta a vrut Rroman, mânat să distrugă tot şi tot.
Am discutat de atâtea ori cu Luca Piţu despre iubiura lui Cioran pentru România, despre „disperările” lui din iubire pentru ţară, versus etnoblasfemiile unor cărturari de şcoală soroşistă. Mă şi aşteptam ca „ura de porunceală” a self‑elitei să se manifeste din nou pe 1 Decembrie. Că vor porni noi atacuri la Mihai Viteazul. Fostul meu coleg de facultate, Mihai Miron, etnolog şi publicist, mi‑a amintit că Viteazul, la 1459, intrând în Alba Iulia, a fost întâmpinat de 112 căluşeri (căluşari) cu zdrâncane (ciucuri de lână colorată) şi clopoţei de pus de la genunchi în jos. Sfinţite toate. Iară pe noi, noi epigonii, nu ne mai interesează nici Unirea, nici suveranitatea. Self‑elita vrea suprastat european, ca statul „eşuat” să moară umilit, în resemnare. Preşedintele o fi crezut că România este educată destul, de vreme ce a acceptat pentru Educaţie 2% din buget.
Şi câţi nu se arată excedaţi de tricolor! Cui îi pasă de zi naţională pe frigul ăsta? Ce l‑o fi găsit pe Romulus Vulpescu să propună în Parlament data de 1 decembrie – Zi Naţională. Şi cât l‑a ocărât pentru asta Neagu Djuvara! Trebuia, se vede treaba, o zi mai caldă, cum ar fi 23 august. Cât despre Iohannis, preş. nost’ nu vrea să audă de Avram Iancu, dar îi face statuie lui Bruckenthal, la Sibiu. A predat la gimnaziu fizică, nu materia istorie. Ştie, deci, cum ajung gunoaiele uşoare la suprafaţă, pe principiul filtrării. Acuma vrea unire, dar a vrut „Ţara înapoi” doar pentru PNL, nu pentru toţi românii. Învrăjbirea a predicat‑o şi a practicat‑o obstinat, în fel şi chip, că are consilieri buni, ca doamna Sandra Marilyn Andreea Budiş Pralong, miloasă şi iertătoare faţă cu torţionarii închisorilor. Nu ne‑a cerut Prealonga să uităm de infernul temniţelor comuniste? Ia mai terminaţi cu martirii ăştia „fazcişti”, cum pronunţa Ion Iliescu.
Gata, ajunge cu canalele, mi‑am spus după ce l‑am auzit pe domnul De Mezzo, mereu în delir de sine: „Am intrat în politică ca (cacofonia îi aparţine) să fac România bogată”. Păi cine nu vă lasă, domnu? Unul dintre cei aflaţi la „vârsta de aur” a spus‑o: „Ne e frică să mai trăim, domnilor guvernanţi.” E noapte şi e frig, seniori, pentru voi. Puteţi reitera strigătul tinerilor care au crezut în revoluţie curată: „Vom muri şi vom fi liberi!” Muriţi şi veţi fi liberi să aveţi lumină şi căldură. Şi fiţi mulţumiţi că n‑a venit un blackout peste voi în Ajun de Crăciun, că nu vi s‑a băgat o pană de curent taman de Crăciun.
Îmi propusesem ca, de aceste sărbători luminate, să mă liniştesc şi să ascult o colindă mitologică, de fond creştin, care mi‑i dragă: „Viţa‑i verde, iedera!”. Începusem să citesc cartea magnifică a lui Şerban Foarţă: Hexachordos. Începe cu Psalmul 1 al lui David, tradus pre limba sa de poetul timişorean: omul curat e „ca un pom aproape/ de albia unei limpezi ape,/ rodind la timp,/ cu flori rozalbe‑n/ frunzişu‑i ce nu dă în galben…”
Da, îmi propusesem să închid televizorul ca sursă de anerie şi de stresóri (alt cuvânt îmbogăţind DOOM‑ul). Şi iacătă, vorba Monei Muscă, poreclită de un misogin musca morta, că n‑a fost chip. Pricina: o musculiţă vie de oţet mi‑a făcut‑o. La 33 de ani de la revoluţie (să‑i spunem „revoluţie ajutată”, cum am auzit la TVR 1, în 22 decembrie), interimara de la Senat, „ajutată” să ajungă în politichie (de Stolojan de la Valută, valuta lui Ceauşescu) şi ajunsă al doilea om în stat, îi sfătuieşte, cu ocazia şedinţei festive dedicate evenimentelor din Decembrie ’89, pe revoluţionarii Timişoarei să uite „traumele de la Revoluţie”. Claudiu Iordache nota, în jurnal, în 18 decembrie ’89, că „Dumnezeu îşi deschide o venă ca să primească sângele morţilor Timişoarei”, iar femeia liberală de felul ei, cu gât lung‑prelung legănat pe varii canale, le spune părinţilor să uite de copiii lor morţi de tineri. Şi‑i strigător la Dumnezeu.
Ce tot comemorăm, an de an, morţii revoluţiei? Coniţa Alinuţa crede că‑i irosire de timp. Are şi soluţia: ca să treceţi de traume, munciţi. Munciţi, băieţi şi fete, să se îmbogăţească politicii de 2 lei legătura. V‑au murit fiii? Nu vă irosiţi energia plângându‑i: munciţi ca să uitaţi, iar incapabilii şi iresponsabilii vor avea salarii şi pensii speciale. La muncă, bă!
Reacţia normală este: Ruşine, Gheorghiu! Coniţă, nu fusta s‑o laşi mai jos, ca‑n şlagărul acela stupid, lasă gura mai jos. Dacă atâta te duce glava, să‑i sfătuieşti pe părinţii timişoreni, cărora le‑au murit copiii, să treacă peste traumă muncind, dă‑ţi demisia. Şi ce zice Domnia Ta la asta? Copiii ucraineni refugiaţi învaţă în şcolile noastre în limba ucraineană, în timp ce copiii români din Ucraina nu au acest drept: nu pot învăţa în limba română, trebuie să‑şi uite limba – după Zelenski Volodimir, micul Napoleon din vecinătate. A propos de vecinătate: istoricul Mircea Dogaru spune că „noi avem în Ucraina încă o Românie”. Şi de ce, întreabă istoricul, cât e lăsat să vorbească de modelatoarea (cu l) emisiunii care vorbeşte peste invitat (am spus vorbeşte? nu vorbeşte, urlă) nu‑i numim pe cetăţenii „Republicii Moldova” (ghilimelele îmi aparţin) basarabeni, români basarabeni?
În discursul de la băile Tuşnad, Victor Orban, cu fularul‑hartă a Ungariei mari la gât, îşi învăţa auditoriul ce se impune de către UE: „fuziunea” identităţilor. Că non‑identitar înseamnă a ieşi din etern. Cetate eternă? Stat etern? Nu mai există. România nu mai este eternă, însă valorile ungureşti vor fi eterne vizavi de cele europene, zicea Orban, tot la băile Tuşnad. Ungaria Euro‑asiatică va birui, pentru că civilizaţia latino‑europeană este irelevantă. România nu va mai exista în 2030, nu are viitor, mai prevedea vizionarul Orban. Nu i‑ar fi trebuit un duş rece? Că tot era la băi. Gen‑ralul Ciucă, premierul, n‑a avut nicio reacţie. De ce ar reacţiona? Ne de‑statalizăm cu bună ştiinţă, noi înşine, prin aleşi cărora nu le pasă de ţara asta, oportunişti jalnici fără sentiment de neam. Acceptăm încet‑încet moartea statului şi a naţiunii, la fel a civilizaţiei, a limbii române, a istoriei. C‑aşa‑i trendul: să nu mai avem „puncte cardinale în haos”. Or, fără puncte cardinale e greu. Ce le‑ar spune Nichita Stănescu, de dincolo de moarte, batjocorit pentru patriotismul său firesc? Ce i‑a spus prietenului Gheorghe Pituţ: „Bătrâne, câtă vreme suntem în mijlocul poporului român nu trebuie să ne fie teamă de nimic, deoarece el ştie mai bine decât oricine drumul eternităţii, iar noi n‑avem nevoie de altceva decât să fim atenţi la viaţa şi la manifestările lui, pronunţându‑i cu câteva clipe mai repede gândul şi metafora lui.”
Singura soluţie e neam unit. Şi da, Sorin Lavric are dreptate: „Păstrarea bustului lui Mircea Vulcănescu este o izbândă care poate fi începutul unei renaşteri naţionale”. Uniţi, consilierii locali ai Primăriei sectorului 2 au votat contra demolării bustului din Piaţa Ştefan cel Mare din Bucureşti. Deci, s‑a putut. Plângerea Institului „Elie Wiesel” către MAI a fost respinsă, ca şi cealaltă tentativă, din 2017. Îi pasă de martiriul lui Mircea Vulcănescu neomarxistului Alexandru Florian? Dar domnului Sorin Ioniţă (Public Policy Expert, liderul ong Expert Forum) îi pasă de moartea martirică a marelui om de stat? Ce zid de sprijin are Ioniţă? Fundaţiile Soros, Raiffeisen Bank, ambasada Olandei şi altele, neprietenoase nouă, aşa cum scrie presa încă liberă, încă nedresată prin cenzură. În deranj mental, „expertul” (în schimonosirea istoriei) susţine că Mircea Vulcănescu ar fi fost „mai rău decât Horty”, mai ucigaş de evrei, mai antisemit decât Horty. A furat Vulcănescu proprietăţile evreilor, deportaţi la vreme de război de mareşalul Antonescu? Fals. N‑a fost decât subsecretar de stat în guvernul care a participat la războiul contra URSS. Într‑o istorie dez‑ideologizată, cu documentele la vedere, măcar de 5 minute, i‑aş demonstra domnului Ioniţă că Mircea Vulcănescu a fost cel mai strălucit şi mai corect economist cu putinţă, cu conştiinţă‑lacrimă. Măcar de i‑ar fi citit Ultimul cuvânt, apărut la Ed. Humanitas, în 1992. Poate ar fi priceput, în fine, ce ni s‑a întâmplat nouă, românilor, şi ce ni s‑ar mai putea întâmpla.
Întreb a nu ştiu câta oară: de ce tolerăm intoleranţa? De ce acceptăm ca Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor după Steinhardt, care a primit cu bucurie moarte mucenicească salvând viaţa pastorului evreu Richard Wurmbrandt (i‑a cedat medicamentele, ştiind că fără ele va muri) să fie continuu negat. Institutul „E.W.” a cerut ridicarea titlului de cetăţean de onoare al Tg. Ocna, unde Gafencu murise, întemniţat. Şi câţi martiri nu sunt negaţi ori uitaţi. Iar Florian‑junior nu conteneşte să dea lovituri de stânga, suit în scările limbii de lemn, contra personalităţilor‑simbol ale României, ca Eliade, Ţuţea, Noica, Bernea, Gyr, Crainic. Execută ciclic un adevărat terorism cultural, fără pic de toleranţă întru ideea de sentiment naţional. Antiromânismul trebuie refuzat şi combătut la fel ca antisemitismul, ambele fiind, în opinia mea, boli psihice.
Am moştenit naivitatea tatei, care considera eroism lupta cavaleriei poloneze cu tancurile Panzer. Un gând pios pentru eroismul soldaţilor români, porniţi la Moscova „cu 7 mere‑ntr‑o basma”, fără echipamentul promis de nemţi, fără muniţie. Au căzut la „Cotul Domnului”, cum spunea cineva Cotului Donului. N‑o să‑i tac pe cei care le sfidează jertfa, cópii şi copii ai staliniştilor.
Acad. Ioan‑Aurel Pop mai face un exerciţiu de adevăr istoric, despre Mihnea al II‑lea Turcitul, domn al Ţării Româneşti. Turcitul a introdus mucarerul: domn confirmat de sultan, după doi ani de domnie, contra a o sumă mare de bani. Au refuzat mucarerul Gheorghe Ştefan şi Şerban Constantin. Au pierdut domnia. Numai că „atunci când pierzi e semn ca‑i câştigat”, cum spune poetul. Lupta contra turciţilor au câştigat‑o. E rândul nostru acuma.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
